Nu vă simt pe fiecare. Vă simt cum simți praful pe piele: când se strânge destul, mă scarpin, și voi spuneți că a venit Trecerea.
Am o singură amintire limpede, căderea. A început ca o chemare. Ceva negru și răbdător a rostit un lucru fără cuvinte, iar eu m-am pus în mișcare. De atunci cad și mă ridic, cad și mă ridic, și nu l-am întrebat niciodată cine a hotărât ritmul.
Voi numărați anii. Eu număr altceva: de fiecare dată când mă întorc, sunt puțin mai aproape. Nu vă pot spune asta, n-am cu ce. Dar în arhivele voastre cineva a scris-o cu cifre mici și îngrijite: 152, 148, 144, 140.
Cineva știe. Nu sunt eu.
Ilvara număra cu degetul, ca să nu greșească. Așa o învățase Maestrul Dovan: cifra pe care n-ai atins-o nu e o cifră citită.
Scriptoriul mirosea a ceară și a piatră rece. Fiecare dintre cele trei ferestre înguste primea câte o lumină și o lăsa pe lespezi într-o fâșie aparte: galbenă, roșie și una palidă, abia vizibilă, ca un cuvânt șoptit în altă încăpere. Pe pupitru, registrul pendulelor stătea deschis la ultima pagină cu text. Trei rânduri, în litere mari de copist:
Pendulul 17: 148 de ani. Pendulul 18: 144 de ani. Pendulul 19: 140 de ani.
Sub ele, hârtia rămânea albă. Un pendul intră în registru abia după Trecerea lui, iar al douăzecilea, pendulul lor, avea să intre în Trecere peste paisprezece ani și opt luni. Fereastra lui se deschidea peste doisprezece.
— Încă copiezi? întrebă Dovan din ușă.
Avea optzeci și unu de ani. În ultima lună slăbise, iar mâinile nu-l mai ascultau; ținea o mână în cealaltă, pe piept, ca pe o pasăre prinsă. Glasul îi tremura.
— Arhiva veche se destramă, Maestre. Dacă n-o copiez eu, o mănâncă umezeala.
Dovan se apropie și privi peste umărul ei. Tăcu atât de mult, încât Ilvara ridică ochii de pe pagină.
— Ilvara… ai numărat vreodată diferențele?
— Dintre ani? Patru. De fiecare dată.
— De fiecare dată, repetă el. Zâmbi ciudat, cu jenă, ca omul care a spus mai mult decât voia. Mâine să-mi aduci registrul vechi, cel cu coperți de piele. Vreau să-ți arăt ceva.
Plecă pe coridor, cu palma pe zid. Pelon veni dinspre bucătărie, cu o ceașcă de lut goală în mână, și se trase într-o parte, politicos, să-l lase să treacă. Pe Ilvara o salută din cap, de la distanță, cum saluți pe cineva întâlnit o singură dată.
A doua zi dimineață, Dovan era mort.
L-au găsit în sala de lectură, în fotoliul de lângă fereastră, cu lampa arsă până la fund și cu o ceașcă pe măsuța de alături. Medicul spuse că inima i se oprise în somn. Ceașca de pe măsuță era ceașca de lut a lui Pelon, aceeași pe care o zărise pe coridor, în mâna lui; Ilvara nu se întrebă atunci ce căuta ceașca custodelui în sala de lectură, pe măsuța lui Dovan. Privi cum îl scot din încăpere, pe o ușă luată din țâțâni, și nu plânse. Mintea ei număra deja.
Patru. Mereu patru. Nouăsprezece pendule, optsprezece scăderi, toate egale.
Un lucru făcut de natură ar fi avut zgomot: un an în plus, un an lipsă, o abatere pe care s-o poți arăta cu degetul. Trei sori trag de planetă fiecare cu mâna lui, iar Golul trage cu a lui, și niciun ceasornic nu merge drept sub patru mâini.
Se duse la raftul de jos, din fundul sălii, unde stătea registrul vechi, cel cu coperți de piele. Locul lui era gol. În praf rămăsese o dungă curată, de lățimea unei coperți.
Custodele arhivei se numea Pelon și avea o față pe care nimeni nu și-o amintea. Ilvara îl cunoștea de nouă ani, de când intrase ucenică la Arhivă, la treisprezece ani, și tot i-ar fi venit greu să-l descrie: un om de înălțime potrivită, de vârstă potrivită, cu mâini curate.
— Registrul cu coperți de piele? Nu se află la mine, domnișoară, spuse el, fără să ridice ochii din catalog. L-a luat Maestrul Dovan acum trei zile, pentru restaurare. Cred că l-a ținut în odaia lui. Îmi pare rău că nu vă pot ajuta mai mult.
Ilvara tăcu. Acum trei zile, Dovan nu mai putea ridica o cană cu apă. Ca să care un registru cât o ladă de cărămizi, ar fi avut nevoie de ea sau de altcineva, iar ea nu-l ajutase.
— Înțeleg, zise. Vă mulțumesc.
Pelon nu răspunse. Pagina catalogului din fața lui rămăsese neîntoarsă de când intrase ea.
Nu se ascundea. Spusese un lucru ușor greșit, cu glasul cu care spunea ora, și îl lăsase în aer, să-l ia cine vrea. Ilvara îl luă și își notă numărul: trei zile.
Odaia lui Dovan era mică: un pat îngust, o masă, o ladă. Deasupra patului, un cui gol, cu un capăt de șnur de cânepă rămas înnodat pe el. Pe masă, un ulcior cu apă neatinsă și o lupă cu mâner de os, pe care Ilvara o știa din toate zilele ei de ucenică. În ladă, haine, câteva scrisori de la o soră din sat și o tăbliță de ardezie acoperită de calcule.
Registrul nu era acolo. Dar tăblița o opri.
Pe ea, scris cu mâna tremurată a bătrânului, stătea un șir de numere pe care Ilvara îl recunoscu pe loc:
152 – 148 – 144 – 140 – 136 – 132 – 128 – 124 – 120 – 116 – 112 – 108 – 104 – 100 – 96 – …
Șirul curgea pe încă două rânduri, iar cifrele alunecau de pe linie, ca ale omului care obosește sau se grăbește. Ilvara nu-l urmă până la capăt. Ochiul îi căzu pe o altă cifră, încercuită de trei ori, atât de apăsat, încât ardezia se zgâriase:
0.
Sub ea, un singur rând, tăiat adânc, să se vadă:
Nu e natural. Cineva îl ține pe fir. Întreabă-l pe Oruk ce se întâmplă când pulberea nu mai ajunge.
Ilvara privi tăblița până când pata palidă de pe lespede se retrase sub prag. Pe urmă ridică ochii și îl văzu în oglinda de metal de lângă ușă.
— Odaia e pecetluită, domnișoară. N-ar fi trebuit să intrați.
Pelon stătea în tocul ușii, cu mâinile împreunate în față. Nu-l auzise venind. Spusese asta fără număr, fără dată, fără cea mai mică greșeală în el, și vorbele rămaseră pe masă, grele și curate. De data asta nu mințea.
Pelon o lăsă să plece. Asta o neliniști mai tare decât dacă ar fi oprit-o.
— Nu eu hotărăsc, spuse el la ușă, cu ceva ca părerea de rău. Eu doar țin socoteala cine intră unde.
Ghilda lansatorilor ocupa tot cartierul de jos, unde pământul era negru de sulf și aerul avea gust de metal. Rachetele stăteau în rânduri, lungi cât copacii, înfășurate în pânză unsă. Printre ele fugea un băiat de vreo șapte ani, cu părul pârlit de scântei, cu un mănunchi de fitiluri mai gros decât brațul lui. Tatăl lor murise la cuptoare când Tavian avea trei ani, iar ghilda îl ținea de atunci, cum ține ghilda copiii morților ei: cu pâine, cu treabă și fără nicio altă ieșire.
— Ilvara! Se agăță de mâna ei, fără să-și lase fitilurile. Mă pune Oruk să le număr! Sunt o sută douăzeci și unu! Le-am numărat de două ori, a doua oară mai repede!
— Unde e Oruk?
Băiatul se uită la fața ei și lăsă fitilurile mai jos.
— Au spus că a murit Maestrul tău.
— Da.
— Oruk e înăuntru. Să nu-l întrebi de caiet.
Arătă spre o ușă joasă, din fier.
Oruk lucra la o masă plină de pulbere cernută. Avea mâinile ca două bucăți de lemn ars, dar le mișca precis, ca pe un cântar. Nu ridică ochii.
— Dovan a murit, spuse. Nu era o întrebare.
— Mi-a lăsat un rând. Să te întreb ce se întâmplă când pulberea nu mai ajunge.
Meșterul puse mortarul jos. Rămase nemișcat atâta timp, încât Ilvara auzi cum se așază pulberea în sită. Apoi scoase de sub masă un caiet legat în piele de capră, plin de coloane de cifre.
— Nu pulberea e la mijloc, zise. Fereastra.
Deschise caietul la o pagină și îi arătă, cu degetul lui negru, trei rânduri:
| Pendul | Durata Ferestrei | În luni |
|---|---|---|
| 18 | 3 ani și 4 luni | 40 |
| 19 | 3 ani | 36 |
| 20 | 2 ani și 8 luni | 32 |
— Patru luni mai puțin la fiecare. Perioada pierde patru ani, Fereastra patru luni. Același patru, mai mărunt.
— Și? întrebă Ilvara, deși începuse să înțeleagă.
— O lansare cere doi ani de pregătire pe rampă. Pulberea se toarnă în straturi, fiecare strat se coace, iar rampa nu iartă un strat sărit. Ghilda are o regulă. Nu e lege, dar a ținut la toate Ferestrele din caiet: din lunile Ferestrei scazi doi ani. Ce rămâne, înmulțești cu zece. Mai pui zece.
Ilvara făcu socoteala cu degetul, pe muchia mesei. Treizeci și două minus douăzeci și patru, opt. Optzeci. Și zece.
— Nouăzeci.
— Nouăzeci de rachete, câte rampe avem. La Fereastra următoare, douăzeci și opt de luni: cincizeci. La cealaltă, douăzeci și patru: zece. La cea de după ea, douăzeci, și regula iese sub zero. Niciuna.
— De ce doi ani?
— Nu știu. Așa iese. Pregătirea cere doi ani, iar regula îi scade din Fereastră. Mai mult nu mă întreba.
Pe limbă îi rămase gustul de fier al aerului. Doi ani. Exact cât pregătirea. O potrivire în plus, pe care Oruk n-o comentă.
— Asta e ultima Fereastră în care mai urcă mulți, zise el. Fratele tău are șapte ani. Când se deschide Fereastra va avea nouăsprezece, vârsta la care ghilda își ia piloții: oase crescute, trup încă ușor. Va urca în ea. După ea, rampele se golesc una câte una.
— Dar numerele lui Dovan merg până la zero, spuse Ilvara. Pe tăbliță. 152, 148, 144… Dacă așa scade perioada, seria se stinge peste treizeci și cinci de pendule. Peste aproape două mii patru sute de ani.
Oruk o privi pentru prima dată în ochi. Ai lui erau limpezi și obosiți, ochii unui om care a numărat prea mult.
— Zero din calendar e departe. Fereastra se închide mult mai devreme. Cu patru luni mai puțin la fiecare pendul, la al douăzeci și optulea nu se mai deschide deloc. Peste cam o mie de ani. Asta știm doi, poate trei oameni.
Își trecu mâna peste caiet, cum treci peste o rană.
— Iar cineva a hotărât ca lumea să nu afle până când nu mai are ce face cu ce află.
— Cine?
— Dacă aș ști, nu aș mai ține caiet. Mai e Maera, jos, la Perete. Ea numără altceva decât noi. Eu nu mai cobor de zece ani. Îi trimit vorbă.
Selerin o primi în turnul de observație, la ceasul în care cele trei lumini se întâlneau pe cer și aruncau pe lespezi trei umbre, una peste alta. Pe masă ardea un singur opaiț. Pe un platou de lemn, două ceșcuțe din care se ridica abur, lângă un borcan de miere cu lingura de lemn înfiptă în el.
— Te așteptam, spuse. Stai, Ilvara. Nu te voi minți.
Era ceea ce se spunea despre Selerin în arhive: că nu mințise niciodată. Ilvara se așeză cu spatele drept.
Ilvara privi borcanul, o singură dată, fără să vrea.
— Cu miere, dacă ți-e dragă, spuse el, cu lingura deasupra ceștii ei.
— Da, zise Ilvara, și se miră că a zis-o.
Selerin își alegea cuvintele cum alege negustorul de sare boabele pentru cântar: le cântărea în gură înainte să le dea drumul.
— Perioada scade cu patru ani la fiecare pendul, spuse Ilvara. Nu e natural.
— Nu. Nu e.
— Cine o face?
— Nu știu.
O spuse atât de simplu, încât Ilvara avu nevoie de un răstimp ca să priceapă că e adevărat. Selerin sorbi din ceai.
— Am citit arhiva până la primul rând. Știu cum arată seria. Știu că cineva, sau ceva, ține orbita pe un fir drept. În fiecare Fereastră, o singură dată, cu un minut înaintea primei rachete, se aprinde pe cer o lumină albă, într-un loc fără nicio stea. Arhivele o numesc lumina scurtă și nu spun mai mult. Nici eu. Nu știu cine și nu știu de ce. Știu doar ce se va întâmpla dacă nu se schimbă nimic.
— Și nu ai spus nimănui.
— Am spus Consiliului. Consiliul a hotărât să nu spună mai departe.
— De ce?
Selerin puse ceașca jos. Lumina opaițului îi căzu pe frunte, și i se văzu vârsta.
— Un popor care află că ceasul lui are un capăt nu se mai ridică dimineața din pat. Se răzvrătește sau se stinge. Unul care speră încă urcă, încearcă, pleacă. Eu l-am lăsat să spere.
— Asta e o minciună.
— N-am spus niciodată o minciună. Am ales ce spun. E altceva. Ce nu spun nu e minciună; e o ușă pe care n-am deschis-o.
Furia îi urcă lui Ilvara în gât, rece. Își ținu mâinile pe genunchi, ca să nu i le vadă.
— Fratele meu va avea nouăsprezece ani când se deschide Fereastra. Va urca într-o rachetă care nu va ajunge.
— Nu știm asta. Oruk crede că nu va ajunge. Eu cred că poate. Fereastra aceasta e încă largă.
Se aplecă spre ea, peste opaiț.
— Îți ofer un loc. Arhivistă Primă, cu cheia Camerei Zero și acces la toate registrele, inclusiv la cele pe care le-a ținut Dovan. Dacă vrei să afli adevărul, îl poți afla. Dar îl vei afla de lângă mine, nu împotriva mea.
Ilvara se uită la ceașca ei. Mierea se așezase în fund, groasă și întunecată; nu o amestecase.
— Să mă gândesc, spuse.
— Gândește-te. Avem doisprezece ani în față. Nu trebuie să hotărăști în seara asta.
Îl găsi pe acoperișul ghildei, cu picioarele atârnate peste streașină. În depărtare, pe rampele de probă, rachetele stăteau mici și albe, ca niște oase puse la uscat.
— Ți-a spus Oruk, zise Tavian înainte ca ea să deschidă gura.
— Ce să-mi spună?
— Ce spune când se uită în altă parte. Ai fața mamei lui Brin, când a venit vestea de la cuptoare.
Ilvara se așeză lângă el, mai aproape de streașină decât ar fi vrut, și îl apucă de cureaua pantalonilor.
— Mă măsoară, spuse Tavian. Pe perete, cu o sfoară, în fiecare lună. Zice că e pentru haine. Haine nu-mi face.
— Nu te las să urci, zise ea.
Tavian râse, scurt, cu gura strâmbă, ca a lui Oruk.
— Nu tu hotărăști. În familia noastră nu hotărăște nimeni. Hotărăște lista.
— Ce listă?
— A ghildei. Se trec pe ea copiii care vor urca la Fereastră, încă de mici. Eu sunt cel mai mic care s-a trecut vreodată. Oruk zice că am mână bună pentru fitil.
— Poți ieși de pe listă.
— Și locul meu îl ia Brin. Care are mama aia.
Trase de un nasture al hainei, până îl desfăcu. Apoi spuse, mai rar:
— Ilvara, tu citești cifre. Eu o să citesc rachete. Oruk zice că o rachetă bună nu cade, una proastă cade. Zice că o să facă una, Lastun, cea mai bună din ghildă, prea bună ca să cadă și prea slabă ca să ajungă. Merge undeva între.
— Unde?
— Nu știe nimeni. De-aia trebuie să fie cineva înăuntru, să vadă.
Ochii îi străluceau de poftă de aflat. Ilvara îi strânse cureaua în pumn, mai tare decât era nevoie.
— Dovan a scris pe tăbliță că ceva ține planeta de un fir, spuse, mai mult pentru ea.
— Atunci de sus o să se vadă cine ține ața.
Își legănă picioarele peste gol, o dată, apoi încă o dată.
— O să-ți trimit un semnal.
— Cum?
— Cu foc. Un pumn de pulbere aprins la marginea aerului. Trei fulgere scurte, dacă am găsit ceva. Unul lung, dacă am murit.
Spuse „dacă am murit” cum alt copil ar fi spus „dacă plouă”.
— Trei scurte, repetă Ilvara. Unul lung.
Se uitară amândoi spre cer, unde lumina cea de-a treia, cea palidă, aluneca în spatele muntelui.
Ilvara nu mai zise nimic. Număra: doisprezece ani. Tocmai cât îi trebuie unui băiat de șapte ani ca să ajungă la nouăsprezece. Îi ținu cureaua până la căderea serii.
Ilvara acceptă a treia zi, în fața Consiliului întreg, în trei cuvinte. Selerin își plecă fruntea, mulțumit. Pelon, în fundul sălii, nu se mișcă.
Cheia de bronz a Camerei Zero i-o puse în palmă chiar Pelon, la ușa de jos a scriptoriului, cu amândouă mâinile, ca pe o ceașcă prea plină.
— Sunt patru chei, domnișoară. Marele Astronom o ține pe a lui, eu pe a mea. De azi, dumneavoastră pe a treia.
— Și a patra?
— A patra nu mi-a fost dată în păstrare.
Camera Zero se afla sub scriptoriu, și acolo stăteau registrele pe care nu le citise nimeni în viață. Era rece, uscată, fără ferestre, cu un singur raft și o singură masă. Pe masă, pe lemnul fără urmă de praf, ca o ofrandă, stătea registrul cu coperți de piele. Încăperea părea nedeschisă de o viață de om, și totuși cineva trecuse cu o cârpă peste masă.
Îl deschise la prima pagină. Deasupra rândurilor, o singură linie, într-o cerneală mai întunecată decât a restului: Din cântec: 212, 208, 204. Cu atât începea scrisul. Pe a doua pagină începea pendulul al patrulea: Pendulul 4: 200 de ani.
Cifrele erau cele știute: 212, 208, 204, 200… până la 140, la pendulul 19. Nu lipsea nimic, nu sărea nimic.
Dar nu cifrele o opriră. Adnotările.
În marginea fiecărei pagini, într-o cerneală neagră ștearsă de vreme, stătea câte un rând scurt, câte unul la fiecare pendul. Le citi în ordine, cu degetul pe hârtie:
Fereastra a ținut. Cinci au urcat. Fereastra a ținut. Doisprezece au urcat. Au văzut. Nu au înțeles.
Trecea de la una la alta, cu inima tot mai grea. Abia la a patra pagină văzu ce o neliniștea: toate erau scrise de aceeași mână, cu aceeași legătură la litera f, cu același cârlig la u. Șaisprezece adnotări pe aproape două mii opt sute de ani, de aceeași persoană.
Un om singur nu trăiește atâta. O școală de copiști ar fi lăsat măcar o abatere. Ce nu pricepea deloc era ultima adnotare, de la pendulul 19, scrisă într-o cerneală încă neagră, abia uscată, deși Trecerea pendulului acela rămăsese în urmă de mai bine de un veac:
Va veni una care numără. Lăsați-o.
Ilvara închise registrul și își puse mâinile pe copertă, ca să le oprească din tremurat. Coperta era rece. Își aminti ce spusese Oruk și ce lăsase Dovan pe tăbliță: Întreabă-l pe Oruk. Dovan nu scrisese Întreabă-l pe Selerin. Oruk pomenise de Maera, jos, la Perete.
Cineva din Adânc trebuia să mai știe.
Coborî noaptea, pe scara de serviciu a arhivei, cu o lanternă acoperită cu pânză. Registrul îl lăsă unde era; îl purta în minte. Învățase de la Pelon că un lucru care se vede e un lucru care poate fi luat.
Trei sute de trepte duceau la prima cetate. De acolo începeau galeriile, în pantă blândă, pe care le făcu într-o jumătate de noapte. Aerul mirosea a piatră udă și a fum de seu. Oamenii de aici nu aveau anotimpuri, doar faze, și le numărau pe pereți, cu un cărbune, rând după rând, de generații. Dormeau în nișe, câte unul sau câte doi, cu fața la perete. Un copil treaz o urmări trecând, fără un cuvânt, cu degetul pe buze.
O femeie bătrână o aștepta la capătul unei galerii, la lumina unui opaiț, de parcă ar fi știut ora. Avea părul alb strâns la ceafă și o piele ca hârtia pusă la uscat.
— Eu sunt Maera, spuse. Țin Peretele de treizeci de ani. Oruk mi-a trimis vorbă că vii.
Galeria ducea o sută de pași în jos, până la Perete. Peretele stătea la capăt cu fața neagră, înalt cât patru oameni, cald sub palmă ca o piele, deși foc nu era nicăieri. Pe el și pe zidurile galeriei, de sus până jos, mii de semne de cărbune.
Ilvara le privi și recunoscu seria: 212, 208, 204… până la 140.
— Aceleași numere, șopti.
— Aceleași, zise Maera. Primul paznic le-a primit din cântec, înaintea hârtiei voastre. Dar noi avem o coloană în plus.
| Îi arătă, lângă fiecare pendul, un șir de linii mici, grupate câte patru: |
— Ce sunt?
— Bătăile. Cele mai adânci peșteri ale noastre bat uneori. Un sunet surd, de jos. Nu la intervale egale. În serii. Mereu câte patru.
Ilvara privi grupele. Patru, patru, patru, de-a lungul a mii de ani de perete.
— Patru ani, spuse.
— Patru bătăi, patru ani. Am crezut mereu că e o potrivire de numere, cum se potrivesc două pietre care n-au avut nimic de împărțit. Dar când mi-a venit vorba lui Oruk, cu cifrele tale…
Maera nu termină. Din fundul galeriei, unde lumina opaițului nu mai ajungea, se auzi un sunet. Surd și adânc, ca o inimă mare închisă în piatră. Ilvara îl simți întâi în dinți. Flacăra lanternei se aplecă spre Perete.
Una.
Apoi încă una.
Apoi încă una.
Ilvara ținea lanterna ridicată și nu mai respira. Maera își lăsase mâna pe zidul cu semne.
— În treizeci de ani, spuse bătrâna, nu au bătut niciodată în fața cuiva din afara Adâncului.
Tăcerea care urmă fu lungă. Ilvara o număra cu degetul pe mânerul lanternei și ajunse la șaizeci și șapte. Apoi veni a patra bătaie.
Ilvara urcă la suprafață spre dimineață, cu piatra Adâncului încă pe haine. Nu dormise. Până la prânz vorbise cu toți cei trei oameni care știau ceva, iar fiecare îi dăduse alt adevăr.
Selerin o primi în turn, la ceai.
— O singură ființă, spuse el, înainte ca ea să întrebe ceva. Păstrătorul. Mâna din registre și bătăile din Adânc sunt una. Cineva care veghează orbita cum veghează un ceasornicar un ceas care nu e al lui, și își notează munca, ca să nu uite. Nu e un dușman, Ilvara. E singurul motiv pentru care existăm încă.
Maera i-l dăduse pe al ei mai devreme, pe un pat de piatră, după a patra bătaie, cu ochii închiși.
— Două. Mâna din registre ține firul și vorbește sus, în lumina voastră. Dar ce bate la noi nu vorbește. Ascultă. Una ține, cealaltă ascultă, ca într-un zid: una poartă greutatea, alta simte că poartă. Când se vor întâlni, una dintre ele va trebui să spună ce a făcut.
Oruk nu ridică ochii de la pulbere.
— Nu știu, spuse. Și nu vreau să știu. Dacă îmi aleg o explicație, o să văd numai ce o dovedește. Rachetele mele n-au nevoie de teorii. Au nevoie de doi ani și de vreme bună.
Ilvara scrise cele trei răspunsuri pe o foaie, rând sub rând, în ordinea în care le primise. Abia seara, la lumina opaițului, citi ce scrisese: trei predicții, fiecare cu un loc în care putea fi prinsă în minciună.
Unul singur: pe orbită, la limita aerului, se va arăta ceva — o lumină, un semn, un ecou.
Doi: din cer, de la Mână, și din adânc, de la Bătaie, mai tare, în clipa în care racheta trece de nori.
Niciunul: nu va veni nimic. Racheta va urca, va cădea sau se va pierde, iar cerul va rămâne gol și drept ca o tablă.
A doua zi dimineață i-o duse lui Tavian, pe acoperiș, și i-o puse în mână, despăturită. Foaia era mai mare decât palma lui.
— Păstrează-o. Când ajungi sus, dacă ajungi, nu-mi trimite doar fulgerele. Uită-te la toate trei: sus, jos și nimic. Spune-mi care e adevărată.
Tavian o împături de patru ori, cu limba între dinți, și o vârî în buzunarul de la piept, singurul care avea nasture.
— Se poate să fie toate trei?
Ilvara se uită la el multă vreme. Cele trei lumini se ridicau în spatele lui, una după alta, și aruncau trei umbre care nu se suprapuneau.
— Poate, zise.
Tavian dădu din cap, ca la o hotărâre, și închise nasturele buzunarului peste foaie.
Anul 12. Ilvara devine Arhivistă Primă. Cheia de bronz îi atârnă la gât și îi lasă pe piele, la capătul fiecărei zile, o urmă verzuie. În fiecare seară urcă în turn, unde Selerin o așteaptă cu ceaiul, cu miere. Ea îl bea. Nu-i mai simte gustul.
Anul 11. Tavian împlinește opt ani. Oruk îi dă un mănunchi de fitiluri etalon și îl învață să le măsoare cu respirația: un deget de fitil arde în douăzeci și șapte de respirații, nicio respirație în plus. Băiatul numără cu buzele, ca sora lui, și nu greșește.
Anul 10. Pelon nu mai e văzut. Cataloagele se țin la zi, ceașca lui de lut stă pe raft, ușile se încuie la ceas. Nimeni nu întreabă unde e. Ilvara găsește pe masa lui un catalog deschis la litera B și o singură intrare subliniată: Bătăi, vezi Adânc.
Anul 9. Din Adânc se sapă un coridor nou, până sub cartierul lansatorilor. Maera nu spune cine îl sapă. Prin el urcă, noapte de noapte, saci cu pulbere care nu apar în nicio listă.
Anul 7. Oruk lansează la proba de înălțime prima rachetă pe care o numește Lastun. Ajunge la marginea norilor și cade în mare. O reface în trei luni și o lansează din nou. Cade iar. A treia oară nu cade. Nu urcă mai departe și nu coboară: se pierde sus, în nori, și nimeni nu o găsește, nici pe apă, nici pe uscat. Oruk scrie în caiet un singur rând: Nu a căzut.
Anul 5. Marea începe să respire. De trei ori pe zi se retrage de la țărmuri, cât să se vadă fundul, cu bărci sfărâmate și oase de balene, apoi se întoarce în valuri lungi și leneșe, care trec peste digurile vechi. Pe un câmp din nord pământul se crapă pe o lungime de patru ceasuri de mers. Preoții îi zic Respirația Întâi. Pescarii îi zic Retragerea și își mută casele.
Anul 3. Lista se închide. Tavian, în vârstă de șaisprezece ani, e al treilea. La ultima citire fusese al șaselea. Cineva a retras trei nume de deasupra lui, fără explicații.
Ilvara nu vorbește cu Selerin despre asta. Nici el cu ea.
Anul 1. Într-o seară de vară, pe acoperișul ghildei, Ilvara numără pe un caiet, la lumina care mai rămăsese. Tavian stă cu picioarele peste streașină și vorbește cu cerul: o frază, apoi o așteptare lungă, apoi altă frază. Ea nu ridică ochii din caiet. Crede că vorbește singur.
La cuptoare se aprind focurile de pregătire. În piețe se vorbește în șoaptă. Copiii au încetat să întrebe dacă. Întreabă când. Cu două nopți înainte de Fereastră, Ilvara urcă pe acoperiș și îl găsește pe Tavian dormind pe spate, cu foaia împăturită sub cap.
Nu îl trezește. Numără stelele deasupra lui, una câte una, până când cele trei lumini ale dimineții încep să urce.
Maera ținea Peretele de patruzeci și doi de ani și nu fusese niciodată neliniștită. Acum ședea în fața lui, în seara dinaintea Ferestrei, cu mâna întinsă spre un rând de linii proaspete.
— Uită-te, spuse când Ilvara coborî.
| Liniile arătau așa: |
— Trei, zise Maera. De două ori. Din noaptea în care ai fost aici, bătăile nu mai vin în patru. Vin în trei.
Ilvara privi rândul multă vreme. Degetul nu voia să se miște.
— Patru ani… trei?
— Sau altceva. Dar prima oară după mii de ani, ceva s-a schimbat. Și s-a schimbat după ce a coborât să asculte cineva care numără.
Maera tăcu, apoi adăugă:
— Selerin spune că e un Păstrător. Eu spun că sunt doi. Dar un lucru e sigur: ce bate sub noi te-a auzit, fata mea. Și ți-a răspuns.
Ilvara avea gura uscată; pe limbă îi rămăsese gustul pietrei.
— Dacă perioada nu mai scade cu patru ani…
— Atunci poate avem o șansă, zise Maera. Sau poate ai grăbit sfârșitul.
Din urma lor, pe galerie, se auzi un zgomot surd. Nu o bătaie. Un pas.
— Nu suntem singure, șopti Maera.
Întunericul de pe galerie se mișcă. Ilvara ridică lanterna. Pelon, pe care nimeni nu-l mai văzuse de un deceniu, stătea la zece pași, cu mâinile împreunate în față și cu o față pe care lumina nu o reținea.
— Mă iertați că vă tulbur, spuse. Am venit să vă spun că o pagină din registru s-a schimbat în seara asta, cât ați fost jos.
Pagina se schimbase.
Ilvara o văzu în Camera Zero, înainte de zori, la lumina lanternei lui Pelon. Maera urcase după ei o jumătate de noapte, cu mâna pe zid, fără un cuvânt de plângere. Sub rândul Pendulul 19: 140 de ani apăruse unul nou, scris cu cerneală încă umedă:
Pendulul 20: 136 de ani.
Nu-l scrisese ea. Nu-l scrisese nici Selerin, a cărui mână Ilvara o știa pe dinafară. Era mâna din margini, cea de pe douăzeci și opt de secole, care nu greșise niciodată o literă.
— De când? întrebă ea.
— De la apusul celei palide, zise Pelon. Am stat de pază la ușă. Nimeni n-a intrat.
Maera atinse cifra cu vârful degetului. Cerneala, umedă la privire, rămase uscată sub piele.
— E o confirmare, spuse. Cineva a văzut că ai numărat.
Fereastra se deschise la prânz, fără zgomot.
Pe turnul Marelui Astronom se ridică un steag alb. Sub el, o piatră atârnată de un fir de păr de cal ajunsese în sfârșit la semnul de var: planeta se făcuse destul de ușoară ca firul, mai puțin întins, să-și urce piatra până la el. Cerul își pierdu albastrul de sus, ca un geam pe care cineva îl șterge dinăuntru. Cele trei lumini stăteau strânse deasupra capetelor, groase și aurii ca mierea, și nimeni nu mai arunca o umbră mai lungă decât talpa lui.
Rachetele nu plecară în ziua aceea. Ghilda nu trage până nu simte aerul de pe câmp subțire pe obraz și rece în nări, iar aerul se subțiază abia în luni. Au fost cinci luni: rânduri de pulbere verificate cu degetul, rampe unse, coșuri legate și dezlegate, bărbați care nu mai dormeau, femei care împărțeau pâinea pe la rânduri, copii trimiși cu găleți de apă printre rampe.
În ultima dimineață petrecută în oraș, înainte să plece spre câmp, Ilvara coborâse în Camera Zero, ca în toate diminețile celor cinci luni: sub rândul pendulului douăzeci, pagina era albă.
În dimineața lansării nu se ridicase decât Roșia, joasă, și fumul căpătase culoarea ruginii. Câmpul rampelor mirosea a salpetru și a untură de oaie. Nouăzeci de rachete stăteau în nouă rânduri, cu botul spre un cer care nu fusese niciodată atât de subțire, dar numai primul rând avea să plece în ziua aceea: zece rachete, iar la capătul lui cea mai mică. În mijlocul acestui rând, una era acoperită cu pânză până la coș, și nimeni nu răspunse când Ilvara întrebă al cui e echipajul. Pe tribuna astronomilor, Selerin nu venise. Își trimisese ucenicul, cu piatra și cu firul de păr.
Lastun era cea mai mică și ultima din rând. Tavian o pipăi cu palma, de jos în sus, cum pipăi un animal înainte să-l încaleci. Avea nouăsprezece ani, părul tuns scurt, ca să nu-l apuce focul, și aceeași mână bună pentru fitil. Ilvara îi ceruse foaia în zori. O copiase la lumânare, literă cu literă, în caietul ei; originalul, uzat la îndoituri, se întorsese în buzunarul de la piept, împăturit de patru ori.
— Erau o sută douăzeci și unu, zise Tavian. Fitilurile. Le-am numărat de două ori.
— Știu.
Oruk îi ținu mâna lui Tavian cât să numere o respirație, apoi se trase deoparte. Tavian se cățără în coș, cineva îi încheie cureaua și trase ușa de pânză.
Lumina veni din sud. Albă, scurtă, pe un colț de cer unde nu era nicio stea și nicio pată de nor: o lamă trecută prin dimineață. Câmpul amuți. Cineva începu să numere în șoaptă până la șaizeci și nimeni nu-l opri.
Oruk aprinse el însuși fitilul lui Lastun. Apoi el, care nu-și acoperise urechile în toată viața lui, le acoperi.
Întâi veni lumina flăcărilor. Apoi sunetul, un urlet care urcă prin tălpi și prin coaste, până în dinți. Focul alergă pe fitilurile legate în ciorchini, de-a lungul rândului, și zece flăcări se desprinseră de pământ, într-o singură linie, ca un șir de copaci smulși din rădăcini. Două se frânseră în aer și coborâră în ploaie de lemn aprins. Celelalte urcară printre nori. Lastun, cea mai mică, se ridică printre ele cu o flacără cât un pumn, și Ilvara o pierdu din ochi.
Număra stâlpii de foc cu degetul și ajunse la opt. Lângă ea, Oruk nu se uita la ei. Ținea ochii pe un singur punct, cel mai mic, și buzele îi mișcau fără sunet. Numărau sau se rugau; la Oruk nu le deosebea nimeni. Se opriră pe un număr pe care Ilvara nu-l auzi, iar fața lui se goli, ca o ceașcă răsturnată. Ochii nu i se mutară. Ilvara le urmări direcția și nu găsi nimic deosebit: un fir de fum subțire, care urca printre flăcările celorlalte.
Sus, la limita albastră a cerului, unde aerul se subția în întuneric, șirul de foc se rări, flacără cu flacără, până rămaseră câteva fire lungi de fum.
Sub tălpile Ilvarei, prin pământul câmpului și prin piatra de dedesubt, ceva bătu.
Una. Două. Trei.
Apoi tăcu.
Ilvara așteptă, cu degetul în aer. A patra nu veni. În locul ei rămase un gol cât o bătaie, atât de precis, încât se auzea.
Sus, la capătul unei dre de fum, acolo unde Lastun trecuse de limita albastră, se aprinse un fulger mic și alb. Unul singur, mai scurt decât orice semn din codul lor; se stinse înainte ca ea să apuce să-l numere.
Ridică ochii spre sud, unde dimineața avusese lumina ei. Nimic. Nici trei fulgere scurte, nici unul lung. Cerul se închise la loc, gol și drept ca o tablă.
Copia foii îi tremura în pumn. Nu mai știa care dintre predicții fusese confirmată. Selerin avusese lumina, dar înainte de urcare, nu la capătul ei. Maera avusese bătaia, dar în trei, și cu un gol. Oruk avusese cerul gol, și Lastun urcase. Poate toate trei. Poate niciuna. Fulgerul mic și alb nu se afla pe foaie.
Rămase pe câmp până la prânz, apoi până seara, cu fața spre sud. Tavian nu semnală.
Se întoarse spre oraș cu un car al ghildei, peste noapte, și coborî în Camera Zero abia după ce se luminase. Deschise registrul la ultima pagină. Sub rândul pendulului douăzeci era încă unul. În ultima ei dimineață din oraș, rândul acesta nu exista.
Pendulul 21: 132 de ani.
Mâna era aceeași, în lumina lanternei. Cerneala, umedă. Ilvara atinse rândul cu degetul cu care număra. Când îl ridică, vârful era negru până la prima încheietură.