Mă numesc Kessa și n-am pus niciodată talpa pe nimic care să nu se miște.
Maică-mea m-a născut aici, pe orbită, într-un coș de nuiele legat cu frânghii, în Cuibul de la Zece, și m-a crescut în Fanarul Șapte. Fanarul Șapte a pierdut de trei ori câte un coș în flăcări de când sunt eu, și de trei ori l-am ridicat la loc din ce ne-a coborât de jos: scânduri, pânză de năvod, osii de la rachetele care n-au ajuns. Fiecare scândură păstrează mirosul rachetei din care vine. Eu dorm într-un colț care miroase a smoală arsă și cred că așa miroase o casă.
Ne spun fanarii, pentru că aprindem lumini. Una la fiecare aprindere, ca cei de jos să știe că încă trăim. Ne-a răspuns o singură dată cineva, cu un cuvânt, iar cuvântul nu era un răspuns. De atunci aprindem mai departe, fiindcă tăcerea apasă mai tare pe mâinile care nu fac nimic.
Acum unsprezece zile am văzut două lucruri într-un singur ceas.
Întâi lumina. Scurtă, albă, într-un colț de cer unde noi n-avem niciun fanar și nici jos nu are cine să aprindă una. N-a fost a noastră. N-a fost a lor. A tăiat întunericul cât ține o bătaie de inimă și s-a stins ca un fitil prins între două degete.
Un minut mai târziu, sub nori, a apărut flacăra. O rachetă de-a lor, albă, urca singură, prima care pornea spre noi de la Fereastra trecută. Eram atunci jos, în Portul Trei, cu Orna și cu ceilalți prinzători, în coșul unde se întind plasele. Racheta era atât de mică, încât am acoperit-o cu unghia.
Maică-mea mi-a spus să tac despre lumină. Eu am numărat. Nu minutele, cum fac fanarii de când se știu: ceasurile, pe clepsidra de apă, pentru că o rachetă de jos nu ajunge la noi mai repede de zece ceasuri de la ultima ardere. Am stat trează cu lanterna în poală până a intrat în plasă cu un pocnet de lemn pe lemn și am ajuns prima la ea, cu cuțitul de tăiat nuiele.
El a răsucit capacul din interior înainte să apuc eu. A tras de trei ori aerul nostru, rânced, cu gura deschisă, ca un pește scos din apă. Apoi m-a întrebat dacă am văzut și noi lumina.
Am zâmbit. Nimeni nu mai rostise cu glas tare ce mi se interzisese să rostesc.
Scaunul lui Selerin rămăsese gol în turn, cu o cană de ceai uitată pe masă, acoperită la margine cu o coajă de miere întărită. El urcase într-o rachetă din mijlocul rândului, fără să-i fi spus nimic. Ilvara n-atinse cana opt zile.
Într-o singură noapte ajunsese Arhivista tuturor, fiindcă nu mai trăia nimeni mai bătrân care să știe ce zace în registre. Consiliul îi trimise o cheie de bronz, mai grea decât cea veche, și un titlu care atârna pe ea ca un lanț de scară.
În a opta zi coborî în Camera Zero și deschise registrul la ultimul rând, cel dinaintea Ferestrei, cu cerneala care nu se prinsese încă de tot pe margini: Pendulul 21: 132 de ani.
Îl privi mult, cu lupa lui Dovan. Literele erau ale mâinii știute: legătura la f, cârligul la u. Dar lupa arăta ce nu arătase niciodată lanterna: apăsarea. Mâna veche lăsa pe hârtie câte o adâncitură la începutul fiecărui cuvânt, de parcă fiecare cuvânt trebuia mai întâi smuls din ceva. Rândul acesta se așternea egal, de la prima literă la ultima. Pana nu se mai înfuriase nicăieri.
Nu era mâna. Era o copie a mâinii.
Cineva știa cum scrie Păstrătorul, sau ce era el, și îl imita ca să nu fie prins. Iar acel cineva trecuse prin Camera Zero în noaptea Ferestrei. Condica de chei trecea patru: a lui Selerin, a lui Pelon, a ei și o a patra, înscrisă doar cu un număr, fără nume.
Ilvara închise registrul. Trase zăvorul pe dinăuntru, lucru pe care nu-l făcuse niciodată.
Tavian nu știa să stea pe loc, pentru că aici nu exista loc. Unsprezece zile pe Drumul Lung, pe cablu, de la Portul Trei până la noi, nu-l învățaseră nimic. Se răsucea prin coșul de nuiele cu brațele întinse, se lovea de frânghii, de ceaun, de genunchii mei, și vomita în aer. Picăturile rămâneau în jurul lui ca un colier desfăcut.
— Încet, îi spuse maică-mea, și îl prinse de cot ca să-l țină. Apucă ceva. Și ochii pe un singur punct, nu pe toate.
Îl priveam din colț. Era primul om de jos pe care îl vedeam pe îndelete, și nu semăna cu niciunul din poveștile bunicii. Mirosea a fum de pulbere, a sulf, a sudoare udă și a încă ceva, dulceag, pe care am aflat mai târziu că se cheamă frică.
Fanarul Șapte era mai mic decât și-l închipuise: șapte coșuri mari legate cu cabluri, iar din ele i-am arătat doar pe cel în care dormim, cu burduful de piele în care ținem apa, cu plasa de pescuit pentru bulgării de gheață și cu o ferestruică de sticlă groasă. Prin ea se vedea planeta, mare și albastră, tăiată în trei umbre.
— De aici arată altfel, spuse Tavian cu fruntea lipită de sticlă. Nu așa mi-o închipuiam.
— Nimeni nu și-o închipuie bine, zise Orna.
Într-un târziu i se așeză stomacul. Scoase din haină o foaie împăturită de patru ori, cu marginile moi de sudoare, și o desfăcu în fața lui, ținând-o cu amândouă mâinile ca să nu zboare.
— Am trei predicții. Câte una pentru fiecare ipoteză.
Am citit peste umărul lui, deși nu aveam voie. Trei rânduri, în scrisul mărunt și drept al unei femei. Ce spuneau, am înțeles abia mai târziu. Atunci am văzut doar că sub ele rămăsese loc pentru răspunsuri.
— Lumina, zise Tavian. Cea scurtă. A fost de la voi?
Orna își mușcă buza și ne privi pe rând, pe el, apoi pe mine.
— Nu. Noi o vedem de când ne știm. La fiecare Fereastră, o singură dată, în același loc dintre stele. Dar cu un minut înaintea primei rachete.
— Și de ce n-ați spus nimănui?
— Am spus. Din Plasă ne-a coborât, acum o sută patruzeci de ani, un cuvânt singur, scris în lumină pe întuneric: LĂSAȚI. Nu știm dacă e ordin, rugăminte sau avertisment. Dar mama mea l-a citit așa cum citești o ușă închisă, și de atunci tăcem.
Tavian rămase cu foaia în mână. Cântări un timp creionul, apoi trase o linie peste primul rând. Peste al treilea. Se uită la ele cum se uită un negustor la marfa dată înapoi.
— Hârtia asta tot ar fi ars la prima Trecere, glumi el, cu gura strâmbă. Pariez pe cea din mijloc: două. Una care ține și una care ascultă.
Nu pricepeam ce vrea să spună. Pricepeam doar că vorbea cu o siguranță de om care n-a apucat încă să se înșele, și că maică-mea îl privea cum privești un copil care pășește pe o scândură subțire.
Nimeni nu l-a oprit.
Pelon o primi în cămăruța de lângă scriptoriu, unde își ținea cataloagele, pe un scaun cu trei picioare, cu spatele drept. Nu părea să se mire că o vede. Nu părea nici că o așteptase.
— Condica are patru chei, zise Ilvara. Selerin, tu, eu. Și una trecută doar cu număr.
— A patra a fost a lui Dovan, răspunse Pelon, la fel de blând ca de obicei. În seara dinaintea morții a ascuns-o singur, cu mâna lui, și m-a pus să văd unde, ca să știe cineva. Așa țin minte. A spus că ar putea fi nevoie de ea.
— Unde?
— Într-o crăpătură din peretele arhivei vechi, sub fereastra lui. A pus-o înăuntru și o piatră deasupra. Eu doar l-am privit.
— Și acum?
Pelon se uită în podea, ceea ce Ilvara nu-l mai văzuse făcând. Vocea îi rămase aceeași, o apă netedă, dar un colț al gurii începu să tremure ca o coajă de ceară lângă flacără.
— N-am mai atins piatra de doisprezece ani, Ilvara, și n-am ridicat-o niciodată să văd ce ține sub ea. Dimineață am dat-o la o parte, să-ți aduc cheia, pentru că tu ești acum Arhivista. Piatra era la locul ei. Cheia nu.
Ilvara simți un nod în stomac, mic și greu, cât un bob de plumb. Nu mai știa dacă spune adevărul. Începuse totuși să deosebească tăcerile: a lui avea o margine.
— Cine știa unde e?
— Eu. Și unul singur, pe care l-am văzut în seara aceea, la capătul coridorului. Un om care căra pulbere pentru ghildă și se oprise să-și tragă sufletul.
Pelon ridică ochii.
— Oruk. Stătea la zece pași de crăpătură în seara în care a ascuns-o Dovan.
Preț de o respirație, ea nu simți nimic. Apoi își aminti caietul în piele de capră, cifrele pe care meșterul i le arătase fără să-i ceară nimic la schimb, ochii roșii de nesomn. Oruk nu mințise niciodată. Dar nici nu spusese tot.
— N-a luat-o el.
Pelon nu răspunse. Ilvara plecă fără să mai spună nimic. În capul ei, două voci numărau deodată, fiecare spre altă cifră.
I-am arătat Cimitirul în a treia zi, când a încetat să-i mai fie rău.
Nu e un loc. E o zonă de orbită, la o jumătate de zi de Fanarul Șapte, unde plutesc rămășițele Porturilor arse și ale celorlalte coșuri pierdute: grinzi înnegrite, bucăți de pânză încleiată, oase de rachetă. Orna nu vrea să mergem. Mie îmi place. Acolo tăcerea e un somn pe care nimeni nu-l trezește.
Tavian s-a prins de o grindă și s-a uitat în jur. Multă vreme n-a zis nimic.
— Aici a ars vechiul Port Trei, i-am spus, cel dinaintea celui în care te-am prins. Pe vremea bunicii. Au murit unsprezece.
— De ce a ars?
— Trecerea. Planeta își umflă aerul și bula lui urcă până la Porturi. Noi n-o vedem venind. Simțim doar cum începe să ne strângă căldura, ca o curea.
Am găsit-o apoi, cum o găsesc de fiecare dată, într-o grindă pe care o știu pe dinafară: o scândură tăiată cu cuțitul, acoperită de scriere măruntă. Era limba noastră de lumină, din puncte și linii. L-am lăsat pe Tavian să o citească.
— De ce? murmură el. De ce, de ce, de ce. Rând după rând. O sută.
— Bunica o scria la fiecare aprindere, după ce primise cuvântul. LĂSAȚI. Ea întreba de ce. Nu i-a răspuns nimeni.
Tavian rămase cu degetul pe scândură, pe tăieturi, ca un orb pe o hartă. M-am cățărat pe o grindă mai înaltă să-i arăt altceva.
— Uită-te acolo.
Am întins mâna spre un punct de pe cer. Un punct oarecare, mic, între două stele. Dar ne-am obișnuit să-l numărăm.
— Lumina scurtă vine întotdeauna de acolo. Uită-te la stele: se rotesc în jurul lui, toate, ca spițele în jurul osiei. El nu. Rămâne în loc și noi ne învârtim sub el.
Tavian se întoarse cu tot trupul.
— Pe orbită nu stă nimic în loc, zise. Ce nu se mișcă are ceva care îl ține. Cineva.
— Sau ceva.
Am rămas amândoi în Cimitir, sub privirile celor unsprezece morți, cu un punct de lumină care nu se clintea nici cât lățimea unui fir de păr. El îl căuta în sus, eu în jos, și punctul stătea între noi, la fel pentru amândoi.
Oruk nu ridică ochii nici de data asta. Dar își lăsă mâinile pe masă, goale, cu palmele în sus, și Ilvara pricepu că o așteptase.
— Pelon spune că ai fost lângă crăpătură.
— Am fost.
— Cheia a dispărut.
— Știu.
În sfârșit se uită la ea. Avea ochii injectați de praf de cărbune.
— N-am luat-o, Ilvara. Dar nu ți-am spus tot. Nici atunci, nici acum.
Scoase caietul în piele de capră și îl deschise la ultima pagină cu text. Dedesubt, în scrisul mai îngrijit și mai nou al unui om care a recopiat de două ori, se întindea un șir de cifre.
— Am urmărit zborul lui Lastun, spuse. Cu ceasul de apă și cu un fir cu plumb. Rachetele mele urcă drept, apoi se opresc și cad. Lastun nu s-a oprit. A urcat mai departe, de parcă ceva ar fi tras-o de sus.
— Poate pulberea…
— Pulberea a ținut cât s-o desprindă de rampă. După aceea n-a mai avut ce s-o ducă. A continuat.
Ilvara privi cifrele mult timp. Le număra cu degetul, rând după rând, cum făcea de când învățase să socotească, și rândurile se adunau la fel de ferm de fiecare dată. Apoi zise:
— Pelon susține că ai văzut cine a luat cheia.
Oruk închise ochii.
— Pe Dovan l-am văzut la crăpătură, cu Pelon alături, și i-am văzut plecând unul după altul. Apoi am văzut o femeie, într-un burnuz cenușiu, cu fața acoperită. A ieșit din umbra de lângă crăpătură, în aceeași seară, după ce plecaseră amândoi, cu ceva în pumn. A trecut pe lângă mine fără să mă vadă. Sau m-a văzut și n-a spus.
— Cine era?
— Nu știu. N-am mai văzut-o. Dar mi-a rămas ceva.
— Ce?
— Mergea fără zgomot. Ca și cum picioarele ei n-ar fi atins tot pământul.
Prin ușa întredeschisă intră un fir de lumină roșie și se opri pe masă, între ei. Ilvara se uită la el și se gândi la galeriile din Adânc, la bătăi, la patru și la trei, și la o femeie care nu lăsa urme.
Maică-mea ne-a prins în noaptea a șasea, când legam ultima frânghie de barca de pânză.
N-a strigat. N-a ridicat mâna. S-a așezat pe marginea coșului și a rămas mult timp cu ochii în gol, cum făcea bunica înainte să-i vină un vis.
— Dacă mergeți, spuse într-un târziu, mergeți amândoi. Nu vă las să vă pierdeți unul de altul.
Din haină scoase scândura bunicii, aceea cu o sută de de ce, și o puse în mâinile lui Tavian. Degetele i se desprinseră greu.
— Dacă îl găsiți, să-l întrebați.
Barca era mică: trei coșuri și o pânză de mătase, cu două rachete subțiri legate de burtă. Aveam pulbere pentru o ardere lungă și una scurtă, iar între rachetele de burtă, strecurată de mâna Ornei fără un cuvânt, o a treia, mai mică și mai groasă la bot: racheta-curier a Fanarului. Dacă greșeam socoteala, nu ne mai întorceam.
Am pornit în al șaptelea ceas al nopții. Tavian ținea cârma, eu număram. Planeta rămânea în urma noastră, cu cele trei umbre ale ei, tot mai mică, ca un ochi care se închide. După arderea cea lungă am alunecat două zile întregi, în liniștea aceea în care auzi cum îți curge sângele. Un cuvânt scris, care pleacă din Fanarul Șapte, cum a fost DE CE al bunicii, merge cu racheta-curier și ajunge la Port în două zile; oamenii care vin după un asemenea cuvânt merg altfel, pe Drumul Lung, unsprezece zile pe cablu, de la Portul Trei până la Șapte, cum venise Tavian. Noi mergeam spre punctul fix, nu spre Port, dar cuvântul îl duceam cu noi.
— Ți-e frică? m-a întrebat el.
— Toată viața mi-a fost.
Am râs amândoi. Apoi, când punctul a început să crească în fața noastră, am tăcut.
Nu era stea, nici lumină: era ceva întins, ca o pânză de păianjen țesută din fire de lumină rece, cu un nod în mijloc. Din nod pornea o rază subțire, albă, care tăia întunericul spre un colț de cer unde nu mai știam să privim.
Înaintea nodului, la douăzeci de pași, plutea un coș mic de nuiele. Înăuntru, cu spatele la noi, stătea un om bătrân cu brațele întinse spre pânza de lumină.
Tavian a tras aer în piept.
— Selerin, a șoptit.
Bătrânul n-a întors capul. Și-a ridicat doar o mână, ca la o salutare.
În Cetatea Opt, unde urcase în ziua aceea după pâine și untdelemn, Maera nu o întrebă de ce vrea să coboare. Îi dădu o lanternă, un ghem de sfoară și o trimise pe Scara Adâncă, pe care ea o urca și o cobora de treizeci de ani și pe care, în afară de ea, nu mai călcase nimeni de generații.
Treptele erau tăiate scurte și numărate pe șiruri de câte o sută. După primele zece șiruri aerul se răci. După cincizeci nu mai era aer, doar răsuflarea pietrei. Și undeva jos, înaintea ei, se auzea ceva: un foșnet, nu bătăile. Un cărbune care trăgea linii pe perete.
O găsi în ultima galerie, așezată pe jos, cu palma lipită de stâncă. Purta burnuzul cenușiu și ținea capul plecat. Pe peretele din fața ei se întindeau rânduri proaspete de cărbune. Ilvara le recunoscu pe loc: grupuri de câte trei.
— Ai numărat bine, spuse femeia, fără să se întoarcă. Dar nu destul.
— Cine ești?
— Nu contează. Contează cheia.
Își luă mâna de pe stâncă și o întinse cu palma în sus. Pe ea, mică și veche, ședea cheia de bronz a lui Dovan, cu ochiul rotund.
— N-a fost furată, zise femeia. Am luat-o eu din crăpătură, în seara dinaintea morții lui, până să apuce s-o ia altcineva.
Ilvara nu se clinti.
— Știi ce e Păstrătorul?
— Știu ce nu e. Nu e ce își închipuie cei care îl pomenesc. Dar n-am venit să-ți spun asta.
Femeia ridică în sfârșit ochii. Avea o față obosită, fără vârstă, și ochi pe care Ilvara nu izbutea să-i descrie: mai multe culori de cenușă, una peste alta.
— Am venit să-ți spun ceva ce am aflat prea târziu, zise ea. Dovan nu a murit în somn.
Selerin ne-a lăsat să ne apropiem fără să se întoarcă. Când barca noastră s-a lipit de coșul lui, a vorbit prima oară.
— Am urcat să văd dacă răspunde. Răspunde. Doar că nu cum mă așteptam.
Avea buzele crăpate și ochii limpezi ai omului care n-a dormit o săptămână. În fața lui plutea un șir de nuiele cu noduri, pe care le număra cu degetul, unul câte unul, fără să se grăbească.
— Priviți.
Am privit. Din nodul din mijloc pornea raza, iar din rază se desprindeau fire, subțiri, tot mai multe, pe care nu le zărisem de departe. Fiecare ducea la câte un punct al cerului. Le-am numărat, ca să nu uit.
— Treizeci și patru, a zis Selerin.
— Fire?
— Fire. Fiecare ține patru ani din perioada pendulului. Plasa ține planeta de acolo, de sus. Și la fiecare Trecere se rupe câte un fir.
Tavian s-a agățat de marginea coșului.
— Cine le rupe?
— Nu știu. Poate nu le rupe nimeni. Poate se destramă singure, cum se destramă tot ce e ținut prea mult. Dar când se vor rupe toate, planeta va cădea. Sau va scăpa. Nici asta nu știu.
Bătrânul nu mai încerca să pară înțelept. Spunea doar ce văzuse, și îl cântărea cu fiecare cuvânt, ca pe o monedă în care nu are încredere.
Tavian a scos foaia din haină. Rămăsese pe ea un singur rând, cu liniile celorlalte două tăiate de-a curmezișul.
— Am pornit cu trei. Eu le-am tăiat pe două, ca să nu mă încurc. Care dintre ele e adevărată?
Selerin a privit foaia multă vreme, apoi a zâmbit, obosit.
— Toate trei, băiete. Dar fiecare din alt unghi. Așa cum despre un munte poți spune că e înalt, sau rece, sau singur. Am greșit eu când am crezut că adevărul e o singură poveste.
Tavian a întins creionul spre liniile tăiate. Nu le-a șters. A rămas cu vârful deasupra lor, fără să atingă hârtia.
Femeia se numea Ahlen și nu voia să spună mai mult despre ea.
— Nu mă întreba cât sunt de bătrână, zise în galeria cea de pe urmă. Ți-aș răspunde, dar nu m-ai crede.
— Spune-mi cum a murit Dovan.
Ahlen își trecu degetele peste rândurile de trei.
— Inima lui nu s-a oprit singură. A fost ajutată.
Ilvara simți că aerul i se subțiază.
— Cu ce?
— Cu ceai. Cu o rădăcină măcinată pe care nu ai fi recunoscut-o nici tu, nici el. Medicul a scris că a murit în somn, pentru că nu avea de ce să caute altceva.
— Cine a adus ceașca?
— Ceașca a venit cu Pelon. Pelon n-a știut ce e înăuntru. Cel care a umplut-o a știut.
În mintea Ilvarei lucrurile se așezau unul peste altul, ca pietrele într-un zid. Ceaiul lui Selerin, îndulcit cu miere, pe care îl băuse seară de seară doisprezece ani. Un ceai ca acela, și ea trăia.
— Dovan a aflat că seria ajunge la zero, zise Ahlen. Și a vrut să-ți spună. Cineva a avut grijă să nu apuce.
— De ce nu pe mine?
— Fiindcă ai fost mereu necesară. Cineva te voia în viață, ca să numeri.
Ilvara se sprijini de perete. Prin piatră, din depărtare, se auziră două bătăi scurte, într-o ordine pe care n-o mai auzise.
— Mai e ceva, spuse Ahlen. Ceva ce am ținut pentru mine o sută patruzeci de ani.
Tăcu, apoi spuse, abia auzit:
— Eu am scris cuvântul pe care l-au primit fanarii în Fereastra trecută. Eu am scris LĂSAȚI.
— Să întrebăm, a spus Tavian.
Selerin a ridicat un deget, ca un om care vrea să-l oprească, dar nu a spus nimic.
Am scos din burta bărcii racheta-curier și am desfăcut fâșia de pânză din botul ei. Am scris pe ea cu funingine, în limba noastră de lumină, punct lângă linie. Un punct. O linie. Un punct. Cele două cuvinte pe care bunica le zgâriase de o sută de ori în scândură:
DE CE.
Am vârât fâșia la loc, am aprins fitilul și am lăsat racheta să-și ia drumul spre nodul din mijlocul Plasei. Am așteptat. Tavian își ținea respirația, iar eu număram, ca de obicei, până la zece, până la douăzeci.
La treizeci, nodul de lumină a pâlpâit.
Nu într-un cod și nu cu cuvinte: a pâlpâit de două ori, scurt, ca o inimă.
Apoi, în timp ce ne uitam, unul dintre cele treizeci și patru de fire, cel din dreapta jos, a început să se subțieze. Fibră cu fibră, ca o frânghie uzată. Un fir de lumină a devenit fir de ață, apoi fir de păr, apoi nimic.
Selerin a închis ochii.
— Treizeci și trei, a șoptit.
— Dar ai spus că se rupe la Trecere! am strigat.
— Așa credeam.
Tavian s-a uitat de la fir la mine, apoi la Selerin.
— Noi am întrebat, a zis. Și ea a răspuns.
— Cu un preț, a spus Selerin. Mă tem că fiecare răspuns costă patru ani.
Nimeni n-a mai scris nimic în seara aceea. Coșurile noastre se legănau în tăcere, iar în fața lor treizeci și trei de fire de lumină tremurau, fără să dea vreun semn că ar mai ține.
Maera coborâse pe urmele ei și știa de Ahlen. Știa tot Adâncul, într-un fel. Era Cenușia, o poveste pe care mamele o spuneau copiilor ca să nu coboare prea adânc: o femeie care apărea o dată la un pendul ca să asculte peretele și dispărea înainte să o vadă cineva.
— Dacă e adevărat ce spune, zise Maera, ea e cea mai veche ființă din lume care mai merge pe picioare.
Ilvara nu răspunse. Intrase în galerie cu o foaie și un condei, și i le întinse lui Ahlen fără un cuvânt.
— Scrie-mi un rând.
Ahlen o privi lung. Apoi luă condeiul și scrise, cu mână sigură, fără nicio ezitare:
Pendulul 21: 132 de ani.
Ilvara apropie hârtia de lanternă. Literele erau ale mâinii știute, cu legătura la f și cârligul la u. Dar apăsarea era egală, de la început până la sfârșit.
Ca la un copist atent.
— Tu ai scris rândul din registru, spuse ea.
— Da.
Ahlen nu se codi. Lăsă condeiul jos, cu o ușurare care o făcu, cât ține o respirație, mult mai tânără.
— Mâna veche voia să scrie 128, Ilvara. Patru ani mai puțin.
Ilvara nu respiră.
— De fiecare dată când mâna scrie, spuse Ahlen, ceva moare. Un om, o rachetă, un fir. Eu am copiat-o ca s-o prind din urmă și să încetinesc seria. Să nu cadă prea repede.
— Și Dovan?
— Dovan aflase. Poate de aceea n-a mai apucat să-ți spună.
În peretele din spatele lor, bătăile începură deodată, trei, apoi trei. Apoi un sunet pe care nu-l mai auziseră: o singură bătaie, grea, ca un lanț care cedează.
Maera se sprijini de piatră.
— S-a rupt ceva, șopti ea.
Nu mint. Cuvintele acestea le-am scris pe prima pagină a fiecărui caiet pe care l-am ținut. Unealtă, nu laudă: așa zgârie un fierar pe clești numele fierarului dinaintea lui. Nu mint. Dar între a nu minți și a spune tot se întinde un ținut larg, și pe el am locuit șaptezeci de ani. În noaptea aceasta, dacă se poate numi noapte un timp fără apus, mă plimb iar pe el.
Coșul meu atârnă la douăzeci de pași de nodul Plasei. Kessa l-a legat cu trei frânghii de barca lor, ca să nu mă ia vreun curent, deși aici nu sunt curenți. E prudentă, ca toți cei crescuți fără pământ sub tălpi: se tem de singurul lucru pe care nu l-au văzut niciodată, adică de cădere. Ea doarme, și Tavian doarme, înghesuiți în barcă, la două lungimi de frânghie de mine. Eu nu dorm. Eu număr.
Treizeci și trei de fire. Le-am numărat de nouă ori de când s-a stins al treizeci și patrulea, și de nouă ori numărul a ieșit la fel. Pornesc din nodul de lumină în toate părțile, ca spițele unei roți fără obadă, și fiecare are bătaia ei: unele pulsează rar, ca un om adormit, altele iute, ca un om care minte. Nu știu de ce mi-a venit comparația asta. Poate pentru că în șaptezeci de ani de singurătate cu cerul n-am găsit nimic pe care să nu-l fi asemuit, până la urmă, cu un om.
Copiilor le-am spus: fiecare răspuns costă patru ani. E adevărat. Un lucru adevărat, spus întreg, poate fi totuși o jumătate de minciună. Nu le-am spus patru ani din ce.
Pentru că, în vreme ce Kessa își ștergea fața cu un colț de pânză umedă după spaima ruperii, am luat creionul și am făcut cel mai simplu calcul din viața mea. Treizeci și patru de fire, ori patru ani, fac o sută treizeci și șase. O sută treizeci și șase este perioada pendulului în care trăim, cifra din tabelele mele de pe vremea când aveam nouăsprezece ani și începusem să cred în tabele. Treizeci și trei ori patru fac o sută treizeci și doi. Iar registrul Ilvarei, pe care mi-l povestise în douăsprezece ierni de ceai cu miere, dă pentru pendulul care vine tot o sută treizeci și doi.
Creionul a rămas în aer. Cunosc senzația: piciorul care caută o treaptă și nu o află. Nu o treaptă mai joasă. Una care lipsește.
Pentru că rândul acela din registru era scris înainte să întrebăm. Dacă întrebarea a rupt firul, de ce știa hârtia, dinainte, numărul care avea să rămână? Sau întrebarea n-a rupt nimic și a grăbit doar o ruptură hotărâtă de mult? Sau, mai rău, cineva a scris cifra aceea știind că vom întreba?
Primul gând a fost rușinos de practic: dacă firele sunt anii pendulului, atunci cineva a întrebat în fiecare pendul, și întrebările acelea s-au strâns în seria mea regulată, pe care Ilvara o numea „prea regulată” și eu o numeam „frumoasă”. Al doilea gând a fost mai urât și nu-l voi nota. Al treilea a fost că aș putea greși. Un astronom care nu se îndoiește de propria aritmetică este un poet.
N-am spus nimic Kessei. Nu m-a întrebat. Asta e regula mea și a fost mereu o regulă comodă: eu răspund la întrebări, nu la neliniști. Ea a adormit cu mâna strânsă pe lanternă, cum ține un copil mâna cuiva.
Spre ceea ce ar fi fost dimineața, dacă aici ar exista dimineți, Tavian s-a trezit și a urcat pe frânghie până lângă coș. Avea ochii omului care a auzit ceva în somn.
— Nu dormiți, Marele Astronom.
— Aici nu sunt mare cu nimic, am spus, și era adevărat.
S-a așezat pe marginea de răchită, cu picioarele atârnând peste nimic, cum stau cei care au învățat să nu se mai teamă.
— Când tace Plasa, mi se pare că aud pământul, a zis. Știu că nu se poate.
— Se poate să auzi ce ți-ai lăsat acolo. Nu-i același lucru cu a auzi pământul.
A râs scurt. Apoi s-a uitat la nod, la treizeci și trei de fire care băteau fiecare în felul lui, și l-am văzut socotind, cu buzele mișcându-se. Nu mi-a spus la ce ajunsese. Nu l-am întrebat. Există o politețe a doi oameni care știu fiecare câte ceva și se feresc să se compare.
— Aș vrea să-i scriu surorii mele, a spus într-un târziu. Dar ea nu crede o scrisoare. Crede doar o scrisoare pe care o pot citi numai noi doi. Am o foaie. Alta, la fel, i-am lăsat-o ei. Ar putea fi cheia.
— Ea citește tot ce i se dă, am spus. Dar nu tot ce i se arată.
— Scrieți dumneavoastră? E mai bine. Eu aș scrie ca un frate.
Am înțeles că îmi cerea să scriu ca un om care alege.
Am promis. Mi-a trecut prin minte, ca o muscă prin lumina lămpii, că promisesem să scriu, nu să scriu tot. Promisiunea mea a rămas curată. Tavian s-a întors în barcă, iar eu am rămas cu treizeci și trei de fire și cu o căldură ciudată în mâini, ca după o judecată câștigată în fața unui tribunal care nu mă cunoaște.
Oruk nu credea în semne. Credea în numere. Numerele nu te iubesc și nu te mint, și de aceea le ținea în caietul de piele de capră, pe pagini înnegrite de degetele lui arse, care lăsau pe hârtie amprente șterse, urmele unei mâini care nu mai are ce ascunde.
Cetatea Opt se săpase în dealul acela copt de vreme, pe șapte niveluri. Peretele nu era în ea. Peretele stătea sub ea, la capătul Scării Adânci, la patru ceasuri de coborâre pe trepte tăiate scurt și numărate pe șiruri. „Perete” era un cuvânt prost ales. Un front de cărbune negru și lucios, înalt cât patru oameni, cu fețe șlefuite de ceva ce nu fusese nicio unealtă. Maera ședea în fața lui pe un taburet scund, cum o văzuse Oruk în toate zilele celor trei luni de când venise: spatele drept, palma stângă la o palmă de cărbune, dreapta pe o sfoară cu noduri pe care o fărâmița între degete ca pe o mătanie. Patruzeci și doi de ani de serviciu. Clipea rar.
— Ai adus caietul, spuse ea, fără să se întoarcă.
— L-am adus.
— Și fitilul?
Oruk scoase din buzunarul tunicii un mănunchi de fitiluri etalon, făcute de el în atelier: fiecare deget ardea douăzeci și șapte de respirații, niciuna în plus. Era singurul ceas pe care îl avea. Maera ceruse un ceas care să nu fie al ei.
Așteptară. Oruk aprinse un fitil și îl ținu între degetele fără simț, privind cum se mănâncă pe sine. Bătaia nu veni ca sunet. Veni ca o greutate în lemnul taburetului: surdă, uscată, ca o ușă grea închisă în altă casă. O notă. A doua, după un deget de fitil. A treia, după încă un deget. Apoi nimic. Un deget, două, și tot nimic, până când fitilul se stinse în palma lui și Maera zise:
— Aici.
— Trei, spuse Oruk. Apoi un loc gol cât o bătaie.
— Cât a patra. Înainte erau patru, de când sunt eu aici. Au venit în patru, în serii, treizeci de ani. De când a auzit-o fata aceea, arhivista, vin în trei. Dar golul îl păstrează. Ca un om care vrea să spună un cuvânt, îl cumpănește și până la urmă îl ține în gură.
— Poate sunt trei pentru că așa vin. Poate golul e al dumitale.
Maera întoarse capul. Avea ochi limpezi, ca apa dintr-o fântână adâncă.
— Tu nu crezi că e ceva acolo.
— Cred că nu e nimic de aflat. Sunt lucruri care se întâmplă, și nu datorează nimănui o explicație. Racheta mea a ars patruzeci și una de secunde. Atât a ținut amorsa: un pumn de pulbere, pus de mine grăunte cu grăunte. O știu. Apoi Lastun a urcat încă unsprezece minute, fără să încetinească. Am refăcut calculul de o mie de ori, cu pietre pe masă, cu sfoară, cu cerneală. Nu iese. Și nu iese cum nu iese un lucru care n-are de ce să iasă.
— Ești singurul om pe care-l cunosc care spune asta ca pe o consolare.
— Alta nu am.
Tăcură. Oruk se uită la mâinile lui, la semnele de pe ele, fiecare un an, fiecare o ratare. Un meșter de pulbere își numără anii în arsuri. Avea șaizeci de ani și o mână dreaptă care nu mai deosebea cald de rece, bună doar pentru apăsare. Apăsarea o simțea bine. Își aminti de Lastun urcând alb pe cerul limpede al Ferestrei, de flacăra care se stinsese și de lucrul acela, mai cumplit decât flacăra: racheta mergând mai departe, netulburată, ca un fir tras de la celălalt capăt.
Se ridică fără să fi hotărât s-o facă și puse palma pe Perete.
— Nu face asta, zise Maera, dar fără putere.
Cărbunele era cald sub palmă, ca o piele, peste tot, și mai cald la înălțimea pieptului lui, ca un obraz. Oruk nu simțea căldura. O știa după felul în care îi tremurară oasele încheieturii. Apoi veni a doua bătaie, apoi a treia, și prin pielea moartă a palmei le simți ca pe niște pași în camera de alături. A patra nu veni. În locul ei, în golul pe care Maera îl numea cuvânt ținut în gură, simți ceva ce nu avea nume în caietul lui: o oprire care nu era liniște. Ca un om care, în loc să respire, ascultă.
Își ținu palma acolo până când Maera îi spuse să se așeze.
Nu era nimic de aflat. Nu se clinti.
Pe drumul înapoi spre Fanarul Șapte am plâns o singură dată, fără zgomot, ca să nu mă audă Tavian. Plânsul nostru e altfel decât al celor de jos, așa mi-a spus el: nu curge: se adună în jurul ochiului, ca o pânză trasă peste un geam. Trebuie să-l ștergi cu degetul, iar degetul rămâne umed până seara.
Două somnuri de pânză a durat drumul. Selerin a refuzat să vină. A rămas în coș, lângă Plasă, cu cele trei frânghii pe care i le legasem și cu pachetul de pâine uscată pe care i-l lăsasem, deși spusese că nu are nevoie. „Mănânc puțin, copilă. Aici nu mă mișc.” N-a spus: nu mi-e foame. A spus: mănânc puțin. Începusem să-l înțeleg.
Mama ne-a așteptat la sas, cu fața strânsă ca un nod. Orna e cea mai bună croitoare de plase din Fanarul Șapte și cea mai încăpățânată conducătoare a sfatului Frânghiei, și mi se pare că cele două lucruri sunt unul. N-a spus nimic. M-a prins de încheietură, să verifice dacă sunt întreagă, apoi de umăr, să verifice dacă sunt tot a ei.
— Ai plecat fără să-mi spui.
— Am plecat să aflu.
— Ce-ai aflat?
— Că se poate întreba.
M-a ținut în ochi o răsuflare prea lungă. Apoi ne-a chemat pe amândoi în Sala Roții, unde ne așteptau ceilalți. Fanarul Șapte are șaizeci și unu de oameni treji, în șapte coșuri mari, iar în sală nu încap decât câte doi-trei din fiecare coș: restul își trimiseseră votul într-un șnur, nod cu nod, ca să-l numere Orna. Cei care veniseră se țineau de mânere, cu picioarele agățate de frânghii, ca un roi de albine într-un stup.
Am povestit tot. Plasa, cele treizeci și patru de fire, DE CE, ruperea. Am povestit cum am putut, adică prost: ne lipsește vocabularul pentru lucruri care nu se pot atinge. Tavian a vorbit cel mai mult, pentru că el a văzut pământul și știe să compare. Când a spus că un om de jos cântărește cât o piatră grea de pe câmp, au râs câțiva, și râsul s-a stins repede.
Bătrâna Yeva, care ține magazia Fanarului de mai multe Ferestre decât știu să număr, a cerut cuvântul fără să-l ceară. A spus doar atât:
— Bunica ta a citit cuvântul acela, Kessa. LĂSAȚI. Eu eram copil. Toți ziceau că e un ordin. Mie mi s-a părut o rugăminte, dar nu m-a întrebat nimeni.
Ceva mi s-a strâns în piept. Toată viața crezusem că sub noi sunt oameni care ne-au poruncit să tăcem. Nu-mi trecuse niciodată prin cap că ne-ar fi putut cere să ne lăsăm duși.
— Să le răspundem, a zis Tavian. Sora mea e arhivistă. Dacă cineva de jos poate citi o scrisoare de lumină, ea e. Eu îi fac o cheie. Iar dacă ne răspunde, cineva trebuie să coboare, să vadă.
— Ce cheie? am întrebat.
— O foaie cu trei rânduri. Ea are alta la fel.
— Ce scrie pe foaie?
S-a uitat la mine cu o grijă care m-a iritat.
— Ce nu mi-aș fi dorit să se întâmple, a spus. Dacă ți-o arăt, o să te uiți la ea până se strică.
Am votat scrisoarea și, dacă jos se va răspunde, o coborâre. Șnurul a ajuns la Orna cu șaizeci de noduri, toate pe aceeași parte. Al șaizeci și unulea a rămas nelegat. Scrisoarea va fi trimisă de Ochiul Mare, lanterna cea mare a Fanarului, nu de o rachetă-curier ca DE CE, ci doar ca lumină ce se citește de jos, în trecerea de nouă minute de deasupra puțului din Cetatea Opt, singurul loc din care Tavian știe că sora lui se uită în sus. Nouă minute sunt cât ține Fanarul la cel mult două palme de verticala puțului. Mai mult nu primim, orbita nu cere părerea nimănui. Eu voi ține capacul, eu voi număra scăpărările. Eu am făcut DE CE. Eu sunt cea care știe să vorbească cu lumina.
Mama nu a votat. Orna nu votează niciodată. Ea numără nodurile, cum numără un croitor firele.
Seara am prins-o din urmă în dormitor. Își cârpea pânza cu degete mici și iuți și vorbea fără să se uite la mine.
— Dacă o să vrei să cobori, a spus, am să te opresc.
— N-am spus că vreau.
— Ai spus „că se poate întreba”. Asta înseamnă că vrei. Eu te opresc. Iar dacă nu vrei, te opresc și mai tare, pentru că a vrea e singura piatră pe care o avem sub picioare.
Am tăcut. Nu m-am supărat. Cred că atunci am înțeles ce spune de fapt o mamă când zice „te opresc”.
Mai târziu, când dormea toată lumea, Yeva m-a atins pe umăr. Purta o lampă mică. M-a dus în adâncul magaziei, sub vechile rezervoare, și a tras o pânză cenușie de pe un lucru rotund, mai mare decât un om, țesut din răchită și acoperit cu plăci de lut ars, ca o carapace.
— Coborâtoare, a spus. Le-au făcut ai noștri din prima generație. Trei. Două au putrezit. Asta e a treia. N-a fost încercată niciodată.
— De ce mi-o arăți mie?
— Pentru că am fost la sfat. Și pentru că tu nu te-ai uitat la Ochiul Mare când s-a vorbit despre trimis. Te-ai uitat în jos.
Mi-am pus palma pe lutul ars. Era rece și zgrunțuros, ca pielea unui bătrân. Am simțit nevoia să mă sprijin de ceva făcut ca să ajungă pe pământ.
Ilvara număra cu degetul. Obiceiul îl avea dintotdeauna: arătătorul mâinii stângi mergea pe marginea mesei, pe linia unui rând, pe nervura unei frunze, și cât mergea, mintea ei făcea ordine. Pelon spusese odată, pe un ton care voia să fie glumeț și nu era, că Ilvara numără cum se roagă alții.
Arhiva Cetății Opt era o încăpere lungă, la șase sute de trepte sub Vădrea, cu rafturi de nuc, încastrate în piatră. Cea mai mare parte din cărți nu apucaseră să fie scoase din lăzile de transport. Registrul stătea pe un pupitru la mijloc, deschis la pagina pe care o știa pe dinafară. Rândul ei, cel cu pendulul douăzeci și unu. O sută treizeci și doi. Scrisul mâinii vechi, aproape: legătura la f, cârligul la u. Dar apăsarea nu mai era tare la începutul cifrelor, cum fusese în toate rândurile dinaintea acestuia.
Numai că nu era mâna veche. Era mâna Cenușiei, care o imita, și Ilvara o recunoscuse doar pentru că avusese lupa și știuse ce să caute.
Asta o ținea trează de trei nopți, nu faptul că Ahlen îi spusese adevărul. De două mii opt sute de ani, pe marginea registrului apăreau adnotări în același scris, cu aceeași apăsare, și acum nu mai știa care dintre ele, în afara rândului douăzeci și unu, fuseseră scrise de aceeași mână și care de o copistă răbdătoare, o femeie care nu spune cât e de bătrână. Dacă Ahlen putea scrie ca mâna veche, atunci mâna veche putea fi, în orice moment al istoriei, oricine știa să scrie ca ea. Ilvara trecu degetul pe mai multe rânduri: două sute, o sută nouăzeci și șase, o sută nouăzeci și doi. Pas după pas, fiecare de câte patru ani, până la rândul din urmă. Seria era dreaptă ca un fir de sârmă.
Cheia lui Dovan era de bronz, mică, cu ochiul rotund. Ahlen i-o pusese în palmă fără să spună ce deschide, cum ai da o monedă. Ilvara ezitase trei zile, apoi o încercase în singurul loc din arhivă pe care nu-l deschisese niciodată: scrinul lui Dovan, adus în cetate de Pelon împreună cu celelalte lucruri ale mentorului și lăsat în colțul cel mai întunecat.
Cheia se întoarse fără zgomot.
Înăuntru erau o clepsidră de buzunar cu nisipul oprit la jumătate, o pereche de ochelari cu o lentilă crăpată și un caiet îngust, legat în pânză. Mâna lui Dovan, blândă și strâmbă. Ilvara îl lăsă să se deschidă singur, la ultima pagină scrisă.
Patru. Mereu patru. Cineva le numără și nu e Maera.
Sub rândul acela, mai jos, cu creionul apăsat de un om grăbit:
Dacă mor înainte să le pun cap la cap, să se uite cine a adus ceașca. Dar și cine n-a adus-o.
Ilvara își trase mâna de pe pagină ca de pe o tigaie. Respiră. Puse degetul pe masă și începu să numere: unu, doi, trei, patru, fără să știe de ce patru. Un șir de bătăi fără ritm, care se închidea mereu în patru; apoi ce spusese Ahlen: că ceașca fusese adusă de Pelon, dar umplută de altcineva. Dacă Dovan scrisese rândurile acelea, atunci știa. Știa că va muri.
Un pas ușor. Se întoarse. În ușă nu era nimeni, dar după o respirație auzi dinspre rafturi foșnetul unei haine, apoi o voce moale:
— Aveți nevoie de ceva, arhivistă?
Pelon stătea între două rafturi, cu un șervet în mână, ca un om care a șters praful o viață întreagă fără să se întrebe de ce nu rămâne curat. Ilvara se uită la el cu toată atenția de care era în stare. Păr cenușiu, ochi mărunți, o bărbie care nu spunea nimic. Chiar în timp ce îl privea, trăsăturile i se retrăgeau din memorie ca apa dintr-un vas crăpat. Își notă pe palmă: urechi mici, bărbie lungă.
— Nu, spuse ea. Mulțumesc.
— Dacă vă gândiți la ceașca lui Dovan, spuse Pelon, de parcă i-ar fi citit gândul, eu am adus-o goală.
Ilvara nu pomenise de ceașcă.
Când pașii lui se pierdură, se uită la palmă. Scrisul ei era limpede, dar nu mai înțelegea ce spun cuvintele. Urechi mici. A cui?
Băgă caietul lui Dovan în buzunar, ca pe un obiect încins, și rămase mult timp cu degetul pe marginea mesei, numărând.
Am scris scrisoarea în trei ceasuri și am șters-o în patru. Cel care n-a mințit niciodată are față de cuvinte disciplina unui cămătar: fiecare se plătește, și se plătește exact.
Tavian a adus o tăbliță de lemn cerat, cu cheia trasă în pătrate: șase rânduri, șase coloane, treizeci și una de litere ale limbii noastre și cinci căsuțe pentru pauze. Nu mi-a spus ce scrie pe foaia lui de socoteli, iar eu n-am cerut. Mi-a dat doar șase cifre, ca pe șase pietre într-o pungă: doi, patru, unu, doi, opt, trei. Se învârt în cerc, a spus. Fiecare literă a mea devine locul ei din pătrat, locului i se adaugă cifra care vine la rând, iar suma, dacă trece de treizeci și șase, o iei de la început. Rezultatul îl trimitem în două grupe de scăpărări, câte una pentru fiecare cifră în baza șase. Ilvara scade. Dacă ar greși cineva pe drum, nu iese nimic citibil.
M-am uitat la cifrele acelea și am simțit că nu sunt o cheie. Erau mai degrabă amintirea cuiva. Am citit în ele, între a treia și a cincea, un șir pe care l-aș fi recunoscut chiar și în vis: unu, doi, opt. O sută douăzeci și opt. Nu pendulul care vine, ci cel de după el. Cifra aceea nu se află în nicio hârtie a mea, doar în formula pe care o știe oricine a dat o dată de ea: două sute șaisprezece, minus patru ori numărul. O sută douăzeci și opt împărțit la patru face treizeci și două. M-am prefăcut că n-am observat. Nu e prima oară când socotesc ceva ce nu vreau să cântăresc.
Am scris:
AICI SELERIN. TAVIAN VIU. KESSA, NĂSCUTĂ SUS, VIE. FIRE: TREIZECI ȘI TREI. UNUL S-A RUPT CÂND AM ÎNTREBAT DE CE. FIECARE RĂSPUNS COSTĂ UN FIR. NU ÎNTREBAȚI.
O sută nouăsprezece litere. Două sute treizeci și opt de grupe, cu o pauză mai lungă între cuvinte și una și mai lungă după fiecare frază. Kessa mi-a spus că lanterna cea mare poate scăpăra de cinci ori într-o respirație de două secunde și că nouă minute îi ajung, cu pauze cu tot, dacă nu greșește nimeni. Nu am scris câți ani țin treizeci și trei de fire: o sută treizeci și doi. Ilvara știe să înmulțească. Nu o voi insulta spunându-i rezultatul. Și n-am scris o singură frază, cea mai scurtă, de patru cuvinte, pe care am ținut-o în gură ca pe un sâmbure. Nu pentru că ar fi o minciună. Pentru că ar fi un adevăr pe care ea nu l-ar putea citi decât cu lumina în ochi, iar lumina nu e locul potrivit.
Am privit scăpărările de la Plasă, prin lentila mea veche, cum privești un prieten care vorbește într-o piață aglomerată. Fanarul Șapte era o stea mică și galbenă, abia mai mare decât cele din jur. Apoi steaua s-a aprins și s-a stins, s-a aprins și s-a stins, în grupe de câte una, trei, cinci, două, iar în fiecare pauză îmi închipuiam mâinile lui Kessa pe capacul lanternei, numărând.
Nu știu cum să-i spun, dar în coș am simțit o schimbare pe care n-am priceput-o numaidecât. Mi-a trebuit un minut, apoi încă unul. Plasa se uita.
Nu găsesc alt cuvânt. Cele treizeci și trei de fire, care până atunci băteau fiecare în ritmul lui, ca niște oameni într-o încăpere, au început, unul câte unul, să pulseze după lanternă. Nu cu aceleași grupe. Cu aceeași respirație. Ca o adunare care, la o rugăciune pe care nu o pricepe, își potrivește pieptul după preot.
M-am gândit la Maera, pe care n-am întâlnit-o niciodată, dar despre care Ilvara mi-a povestit într-o seară cum crede ea în două forțe: una care ține și una care ascultă. Mi-am spus: iată forța care ascultă. Apoi mi-am spus că poate nu e nicio forță, doar un obicei al luminii. Apoi am încetat să-mi mai spun lucruri, pentru că amândouă erau adevărate și niciuna nu mă ajuta.
Cele nouă minute au trecut. Fanarul a coborât sub marginea lumii. Firele și-au reluat bătăile, fiecare pe ale lui.
N-am notat nimic. M-am întrebat doar dacă ce făcusem s-a numărat. Dacă un mesaj trimis în jos, către oameni care nu vor răspunde la întrebare, costă ceva. Am numărat din nou. Treizeci și trei. Nu mă costase nimic, în singurul fel în care știam să cântăresc.
Mâna cu care țineam creionul tremura puțin. Mi-am amintit că tremura la fel în ziua în care Dovan a venit în turn și mi-a cerut ceai, și i-am dat.
Aceea nu e o frază pe care s-o scriu aici până la capăt.
Puțul Stelelor avea șase sute de trepte, săpate de cei dintâi locuitori ai cetății. Oruk le urcase pe toate, cu caietul sub braț, cu genunchii protestând la fiecare sută. Sus, în loc de lumină, dădu de o gaură rotundă, cât roata unui car, închisă cu un cristal de rocă șlefuit. Prin el se vedea o bucată de cer, neagră și limpede, neatinsă de cenușă. Peste mai bine de doi ani, cutremurele Trecerii aveau să-l sudeze în piatră.
Ilvara așeză pe treapta de sus o copie în pătrate a tăbliței, creionul și o lumânare. Maera stătea în spate, cu sfoara ei. Nimeni nu vorbea.
— Cât avem? întrebă Oruk în șoaptă.
— Nouă minute. Dacă a ajuns cineva în Fanarul Șapte să facă ce a promis fratele meu.
— Și dacă n-a ajuns?
— Atunci vom fi urcat șase sute de trepte ca să ne uităm la o stea.
O lumină palidă, cu galben în ea, se arătă în cristal. Oruk o recunoscu: era dintre stelele pe care le știa din nopțile de pândă dinaintea Ferestrei. Numai că aceasta se aprinse. Se stinse. Se aprinse de două ori. De trei. De patru.
Oruk își lăsă degetele moarte pe caiet și numără cu mintea. Ilvara numără cu degetul, pe treaptă. Se auzeau unul pe altul respirând. Cinci scăpărări, întuneric. Una. Întuneric. Patru. Trei. Un întuneric cât două, pentru zero. Nouă minute sunt lungi ca un an.
Când steaua dispăru sub marginea cristalului, Ilvara rămase cu fața spre locul gol, cu degetul oprit.
— Ajută-mă să-mi amintesc, zise. Eu am numărat două sute treizeci și opt de grupe. Tu?
— Două sute treizeci și opt, spuse Oruk. Și șapte pauze mai lungi decât celelalte.
Se așezară pe trepte, cu lumânarea între ei. Ilvara scoase din buzunar a doua foaie, nu cea cu predicțiile, ci cea cu cifre, pe care i-o lăsase fratele ei în ziua în care urcase în Lastun. O desfăcu pe genunchi. Trei rânduri, în scrisul lui Tavian, strâns și rotund:
Fereastra Pendulului 21: 2 ani și 4 luni.
Pendulul următor: 128 de ani.
Bătăile din Adânc: 3.
Ilvara scrise pe marginea unei pagini șase cifre: doi, patru, unu, doi, opt, trei. Cifrele foii, luate una câte una, fără ani și fără luni. Începu să scadă. Oruk nu pricepea metoda, dar pricepea ritmul: două grupe, o scădere, o literă; din nou două grupe. Primele cuvinte ieșiră ca printr-o sită: AICI SEL.
Ilvara tresări, dar nu se opri.
Scăzu mai departe. Cuvintele se așezară pe hârtie, unul sub altul: AICI SELERIN. TAVIAN VIU. KESSA, NĂSCUTĂ SUS, VIE. Oruk simți cum mâna ei se strânge pe creion la al doilea cuvânt și nu mai slăbește. Apoi: FIRE: TREIZECI ȘI TREI. UNUL S-A RUPT CÂND AM ÎNTREBAT DE CE. FIECARE RĂSPUNS COSTĂ UN FIR. NU ÎNTREBAȚI.
Tăcerea de după ținu cât o respirație lungă.
— Bătaia grea, spuse Maera din spate. Din patruzeci și doi de ani, una singură. Ai notat-o, fata mea?
— Am notat-o.
— Atunci scrisoarea n-a adus nimic nou. A adus doar numele.
Ilvara trecu degetul peste rândul cu treizeci și trei. Oruk îi văzu buzele mișcându-se: treizeci și trei de ori patru. O sută treizeci și doi. Registrul nu minte, se gândi Oruk, iar Ahlen n-a scris nimic care să nu fie. Atunci de ce îi tremura mâna?
— Selerin n-a scris suma, spuse Ilvara, pe jumătate pentru sine. Știe înmulțirea.
— Poate n-a vrut să te sperie.
— Selerin nu cruță pe nimeni. Nu minte. Alege. Mi-a spus-o el însuși, în ziua în care mi-a dat prima ceașcă.
— Atunci sunteți trei care socotesc la fel, zise Oruk, uitându-se la foaie. Tu, fratele tău și cel care a scris mâna veche.
Ilvara ridică ochii spre el. Oruk văzu pe fața ei ceva mai mare decât frica: recunoașterea, ca la auzul unei voci cunoscute în bătaia din Perete.
— Nu e nimic de aflat, spuse Oruk, ca să-i dea timp.
— Ba e, răspunse ea. Dar nu știu încă cine trebuie să afle.
Greutatea m-a învățat să mint. Nu spun că aș minți mai mult. Spun că am aflat cum arată o minciună când o ții în brațe.
Sala Roții se învârte. Nu singură: o învârt douăsprezece perechi de brațe, la manivele, cu respirația întreagă, și când ajunge la a douăzecea răsucire într-un șir de douăzeci de respirații, tot ce nu e legat se lipește de perete. Eu mă lipeam de podea, adică de peretele din afară, care devenise podea. Yeva mi-a legat de spate un sac de pietre, apoi un al doilea la piept, apoi două pietre la glezne, ca unui înotător care a uitat să plutească. Tavian m-a pus să merg de la un mâner la altul, cu pietrele trăgându-mă în jos spre o direcție pe care trupul meu n-o avusese niciodată. După trei pași am căzut în genunchi. Loviturile sunt altfel pe o podea care nu e a ta: nu răsună, se înfundă.
— Asta e o zecime, spuse Tavian fără să zâmbească. O zecime din cât ai cântări jos. Jos, un om de rând o simte pe toată, în primul ceas al dimineții, înainte să apuce să se dea jos din pat.
Genunchii mi-au cedat a doua oară. Oasele mele, crescute fără greutate, sunt subțiri ca ale păsărilor, zice Yeva. Dacă ajung jos în Trecere, când pământul se zbate și apasă cât un munte, se vor frânge ca niște crengi. Dacă ajung înainte, în zilele ușoare ale Ferestrei, vor ține. Se poate. De aceea Tavian numără zilele pe o tăbliță. Opt sute și ceva până la Trecere. Zece dintre ele merg pe drum.
Mama n-a mai vorbit despre oprit. A tăcut o seară întreagă. Dimineața m-am trezit cu un nod de pânză albă pe piept, țesut din fir în trei culori, cu care Orna își lega propria frânghie când avea vârsta mea. În dormitor nu era nimeni. Nodul stătea pe mine ca o mână.
Am găsit-o în magazie, lângă coborâtoare, cu un ac între dinți, cosând o plasă de frânare pe care nu o ceruse nimeni. N-a întors capul.
— Am numărat nodurile, a spus. Nu s-a ridicat nicio mână împotrivă.
— Și a ta?
— A mea nu e a mea. E a ta de când te-am născut.
Am stat lângă ea și am ținut capătul pânzei, ca în copilărie. Orna ștergea lutul ars cu un burete umed, plăcuță după plăcuță. Am numărat împreună două sute șaptezeci și una. Nu m-a întrebat dacă mi-e frică. Dacă ar fi întrebat, aș fi mințit, și amândouă am știut-o.
Apoi m-am dus la Tavian. Ședea pe bârna de sus a sălii, cu tăblița de zile pe genunchi, și când m-a văzut a mutat un sac de pe mâner ca să-mi facă loc.
— De ce vrei să cobor? am întrebat. Cu adevărat.
S-a gândit mult. Aveam impresia că sora lui l-a învățat să se gândească înainte să răspundă, deși n-o cunoscusem.
— Sora mea citește tot, a spus. Dar n-a văzut niciodată pe cineva care să nu fie de jos. Nici eu, până n-am urcat. Tu ai făcut DE CE. Tu ai întrebat prima. Mi se pare că cineva trebuie să vadă ce a ieșit din întrebarea ta.
— Un fir rupt.
— Un fir rupt. Și altceva. Nu știu ce.
— Foaia ta, am zis. Ce a ieșit din ea?
A ridicat din umeri, ca un om care ține o greutate pe care nu vrea s-o arate.
— Una din trei, cred. Nu știu care. Ilvara va ști.
— Cum adică „cred”?
— Nu eu o fac să iasă. Eu doar am cărat-o.
Vorbea ca Selerin. Mă gândeam: oamenii ăștia care aleg ce să spună ne vor învăța și pe noi. Peste vreo zece ani va trebui să mă dezvăț să spun lucrurile până la capăt.
Seara m-am întors la Yeva. Pe coborâtoare, pe lutul ars, în locul unde se prindeau frânghiile, am găsit o inscripție veche, săpată în lut înainte de ardere. Nu era scrisul nostru. Cele nouă litere veneau dintr-un alfabet pe care nu-l știam, dar mi se părea că l-am mai văzut: pe scrinurile vechi din Sala Roții, niciodată pe lut.
— Ce scrie? am întrebat.
— Nu știu. Nimeni nu știe. Prima generație a lăsat-o așa. Ai mei ziceau că e numele coborâtoarei.
— Și ale celor două care au putrezit?
— Aveau același nume, spuse Yeva. Cel puțin așa am auzit.
Am atins literele cu vârful degetului. Erau adâncite mai tare la început, fiecare semn mușcat în lut ca de o mână care se grăbea, și apoi tot mai blând spre capăt. Nu am spus nimic. Mi-am strâns pumnii, și literele mi-au rămas în palme, aspre, ca niște semințe.
Dimineața, Pelon nu mai avea fața de ieri. Sau o avea, dar Ilvara nu o recunoscu, și de aceea își notă, din prudență, pe dosul palmei: vorbește încet, cu pauze. Cuvintele de ieri de pe palmă se șterseseră, sudoarea le topise până la nimic. Nu avea să le mai citească.
Îl găsi în aceeași încăpere cu rafturi, ștergând un raft deja curat.
— Pelon, spuse ea. Ceașca lui Dovan.
— Nu am adus nicio ceașcă, zise el numaidecât.
Ilvara așteptă. Pelon mormăi ceva, își mută șervetul dintr-o mână în alta, apoi spuse, cu aceeași voce domoală, ca pe o lecție învățată:
— Am adus două. De două ori. O dată goală, de pe raftul din bucătărie, pentru că așa mi s-a cerut. A doua oară plină, pentru că nu mai avea cine s-o ducă. Dar ceaiul nu l-am făcut eu.
— Cine l-a făcut?
— Nu știu. Mirosea a miere.
Ilvara simți cum i se răcește sângele din vârful degetelor, treptat, de la unghii spre încheietură.
— A miere.
— A miere de tei, zise Pelon. Am avut eu o vară la o mătușă. Nu uit mirosul.
Spunea adevărul. Sau nu spunea. Pelon minte ușor, uneori nu minte; Ilvara învățase asta în douăzeci și unu de ani de arhivă, și învățase și că nu poți deosebi dinainte care Pelon e în fața ta. Se uită la mâinile lui: degete subțiri, curate. Nu tremurau.
— Cine a făcut ceaiul? repetă ea.
— Nu spun cine. Spun ce am simțit. Eu aduc cești, arhivistă. Nu le umplu.
Pelon se întoarse la raftul lui. Ilvara rămase cu spatele la ușă, cu degetul pe marginea unui pupitru. Degetul acela, atât de dresat, nu mai număra nimic. Stătea acolo.
Doisprezece ani în turnul Marelui Astronom. Doisprezece ani în care ceaiul avea miere, pentru că ea o ceruse, în prima seară, iar Selerin, care nu minte, răspunsese: „Cu miere, dacă ți-e dragă.” Mierea de tei era mierea lui. O cumpăra el din Platou, de la un stupar bătrân, și o ținea în borcanul cu capac de ceară pe policioara dintre clepsidră și lupă.
Ceașca lui Dovan. Ceaiul cu miere de tei. Scrinul deschis cu o cheie dată de o femeie fără vârstă. Toate trei făceau un drum pe care ea nu voia să meargă.
— Nu, spuse cu glas tare, într-o încăpere în care nu era nimeni să o audă. Nu poate fi.
Selerin nu minte niciodată. Selerin alege. Cuvintele i se întoarseră ca niște ciocane mici, unul după altul, și le recunoscu pe toate. Ce alesese el să-i spună în turn, când ea îi povestise cum murise Dovan? Își aminti: ascultase, așezase o ceașcă înaintea ei și spusese doar atât: „Mă gândesc la el.” Era adevărat. Iar ce nu spusese rămăsese pe masă, lângă ceașcă.
Se așeză. Din buzunar scoase foaia lui Tavian. Cele trei rânduri erau acolo, rotunde și clare. Fereastra Pendulului 21: 2 ani și 4 luni. Pendulul următor: 128 de ani. Bătăile din Adânc: 3.
Se uită mult la ultimul rând. Fratele ei scrisese trei. Nu pusese niciodată palma pe Perete, nu auzise bătăile nici în patru, nici în trei, și ea nu-i pomenise nimic. În ziua în care urcase în Lastun, Tavian știa un număr pe care nu avea de unde să-l știe. Cum, nu știa nici ea.
La prânz, Oruk o găsi tot acolo, cu foaia în față, și se așeză lângă ea fără un cuvânt. Avea mâinile arse pe genunchi, ca două unelte puse deoparte.
— Selerin ne-a scris, spuse Ilvara într-un târziu. Putea să nu ne scrie.
— Și?
— Cred că a ales ce să ne spună. Nu știu încă ce a ales să nu ne spună.
Oruk nu răspunse. Era un om care nu pomenea lucruri pe care nu le înțelegea. Dar după un timp întinse mâna și atinse cu vârful degetelor uscate colțul foii, gestul oamenilor care vor să spună: sunt aici, și nu mă întreb dacă e bine.
Mă întreb dacă un om care n-a mințit niciodată poate să tacă cinstit. Tăcerea nu e minciună. Dar tăcerea poate fi o minciună care s-a ascuns în gaura unui cuvânt.
Au trecut unsprezece somnuri de când am trimis scrisoarea. Kessa a venit o dată cu barca, să-mi aducă apă și pâine; a stat un ceas și n-a pomenit de coborâre, deși îi vedeam în ochi că o cântărește. Tavian n-a venit. Mi-au spus că repară ceva. Am înțeles. Fiecare om, când nu știe ce să spună, repară.
Eu am rămas cu Plasa.
Cele treizeci și trei de fire nu s-au purtat altfel de când le-am văzut ascultând. Dar eu le privesc altfel. Le privesc ca pe niște urechi. Nu de aceea am urcat? Nu de aceea am cerut, la șaptezeci de ani, să mă ridice pe orbită ca pe un sac de grâu, cu o frânghie și o rugăciune? Nu știu. Am urcat să văd ce e aici. Acum văd, și mi se pare mai rău decât mă așteptam: nu e nimic mare. E un nod de lumină, atent. Atenția însăși, ca obiect.
Am început să cumpănesc întrebarea.
Aș putea întreba: CE EȘTI. Mă tem însă de răspuns, și nu pentru ce ar însemna: ar putea fi un cuvânt. Un singur cuvânt scurt, care să-mi explice totul și să nu-mi dea nimic. Aș putea întreba: CINE ȚINE. Ar însemna să cer pe tavă tocmai ce m-a purtat până aici, iar eu, om care a pus piciorul pe o treaptă lipsă, n-aș avea ce face cu un răspuns întreg. Aș putea întreba: CÂND SE OPREȘTE. Dar la asta știu răspunsul: aritmetica mea îl dă, și aritmetica mea nu m-a mințit decât o dată, în ceasul în care eram cel mai sigur de ea.
Treizeci și două de fire, treizeci și două de ori patru. O sută douăzeci și opt. Scăzusem o unitate din cele treizeci și trei ca să văd cum ar arăta; un astronom își îngăduie să se joace cu numerele. Dar rezultatul nu mi-era străin. Îl mai întâlnisem, în cheia lui Tavian, între a treia cifră și a cincea, și îl purtam în buzunar încă de la scrisoare. Mi-am spus atunci că e o potrivire și m-am prefăcut că o cred. Acum, cu cifra scoasă la lumină de propria mea mână, nu mai pot.
M-am gândit atunci la o întrebare mai mică, mai omenească.
Ilvara mi-a povestit, în douăsprezece ierni, despre mâna veche. Despre adnotările din marginea registrului, scrise de două mii opt sute de ani în același scris, cu apăsarea grea pe începutul cuvintelor. Mi le descria ca pe un bolnav: azi mai liniștit, azi agitat. Eu o ascultam cu ceașca în mână, cum asculți o fată care are darul să vadă ce nu e acolo. Nu m-am gândit niciodată serios. Nu m-am gândit pentru că de fiecare dată când mă apropiam de gândul acela ceva din mine se retrăgea, cum se închide un ochi.
Cine a scris în marginea registrului?
Întrebarea nu atinge cu mâna miezul. Nu cere secretul orbitei. Cere un nume, sau măcar un fel de nume. Am cântărit-o pe toate părțile. Costă un fir. Patru ani. Nu ai mei: ai pendulului, față de care nu mai am nicio dreptate. Dacă aș fi altul, ce ar întreba? Kessa a întrebat DE CE și a plătit fără să știe. Eu aș plăti știind.
Aș plăti, de fapt, cu ceva ce nu mi-a aparținut niciodată.
Mi-a trecut prin minte, în noaptea a unsprezecea, că, oricum s-ar sfârși, voi fi măcar singurul om care a încercat să afle ceva fără să i se ceară. Nu e puțin. Am fost toată viața Marele Astronom pentru că am numărat bine. Nu pentru că am întrebat bine.
Am scos de sub pătură tăblița de lemn cerat și am scris cu cuțitul întrebarea de nouă ori, în nouă chipuri, fiecare mai scurtă decât cea dinainte. Am ales-o pe cea mai simplă. O țin la piept, cum se ține o pâine caldă.
Mai e și ceașca. Despre ea nu scriu, pentru că ce nu se poate scrie până la capăt nu se scrie deloc.
Mâine vine Kessa să-și ia rămas-bun. Nu mi-a spus-o. Dar eu aleg ce aud.
Cenușia veni în cetate într-o seară în care n-o chemase nimeni, cum vin vremea rea și vizitele importante. Oruk o auzi în galerie înainte s-o vadă: un foșnet de lână uscată pe piatră, regulat, ca o respirație. Era mică, subțire, înfășurată într-un burnuz cenușiu, cu fața prea netedă pentru vârsta pe care n-o spunea și cu un mers care nu cerea îngăduință pământului.
Ilvara o primi în arhivă. Oruk, chemat de ea, intră după.
— Ați trimis un răspuns, zise Ahlen, fără preambul. Sau vreți să-l trimiteți.
— Vrem, spuse Ilvara. Dar fanarii nu pot citi un fum de lumânare. Ne trebuie ceva ce se vede de sus, de la nouăzeci de leghe.
— Aveți pulbere?
Se uită la Oruk. El își sprijini caietul de piept.
— Pulbere albă, spuse. Cea care arde fără împingere. Nu merge la rachete, merge la semnale. Am vreo douăzeci și cinci de butoaie.
— Atunci e simplu, zise Ahlen. Am mai trimis eu una ca asta, acum o sută patruzeci de ani, cu degetul și cu frică. Voi aveți pulbere. Se așază pe platou, în litere înalte cât trei case. Se aprinde noaptea, de la un capăt la altul, deodată, dintr-o singură răsuflare. Cine se uită de sus o citește cu luneta.
Oruk își privi mâinile. Pulberea albă îi plăcea. Era singura care nu omorâse pe nimeni.
— Ce scriem? întrebă.
Ahlen nu răspunse numaidecât. Ridică ochii spre tavanul scund al arhivei, apoi spre Ilvara, apoi iar spre tavan, urmând linia unei bârne vechi.
— Eu am scris LĂSAȚI, spuse.
— Lăsați ce? întrebă Oruk. Nu se putu stăpâni.
— Fraza a rămas fără obiect, spuse Ahlen. Mi s-a oprit mâna înainte să pot adăuga ceva. A ajuns așa, goală. Fanarii au luat-o drept ordin. Eu o voiam rugăminte. Sau iertare. Sau, cine știe, o descoperire. A fost cea mai bună greșeală pe care am făcut-o.
— Ei spun că a coborât din Plasă, zise Ilvara.
— Poate. Eu am scris-o, cu degetul, pe marginea Plasei. Ce se întâmplă cu un cuvânt între Plasă și lume nu mi-a spus nimeni.
— Dar ați vrut să spuneți ceva.
— Totdeauna vrem. De aceea scrisul e atât de cumplit.
Se uită la Ilvara cu o blândețe uscată, apoi la mâinile lui Oruk, la arsuri, la semnele lungi. Nu le comentă. Spuse doar, în șoaptă:
— Mâini care nu mai simt. Bune. Pentru treaba asta.
Plecă la fel cum venise, cu foșnetul acela de lână, și nimeni nu o întrebă încotro.
Oruk, Ilvara și doi ajutori, doi băieți din ateliere, ieșiră în zori pe Platoul Rampelor, unde vântul tăia ca o lamă. Aveau trei nopți senine, pe care le promiseseră cei care citesc norii; după ele veneau nopțile cu nori. Oruk măsură cu un cordon: litere de treizeci de pași înălțime, șase la număr. V-E-N-I-Ț-I. Șanțuri late cât un picior, umplute cu pulbere albă, desenate pe sol ca niște vene ale unui trup mare. În a treia seară, cu douăzeci și cinci de butoaie goale în urmă și cu mâinile pline de praf alb, Oruk se așeză pe un bolovan și se uită la ce făcuseră.
— Un cuvânt care are obiect, spuse Ilvara. Noi.
— Dacă vin.
— Nu știu dacă vin. Dar vor ști că suntem aici.
Oruk se gândi la Lastun. La flacăra stinsă. La racheta netulburată. Spuse cu glas tare, ca să audă ea:
— Nu e nimic de aflat.
— Știu, zise Ilvara, și zâmbi, întâia oară în două săptămâni. Dar uite cât am scris despre asta.
Oruk își șterse palmele de pulberea albă. Praful nu se desprinse. Se așternu doar mai adânc în liniile mâinilor.
Am văzut cuvântul în a doua tură a nopții, prin luneta mare, și la început n-am înțeles că e un cuvânt. Era o zgârietură roșie-albă pe fața întunecată a planetei, o venă de foc aprinsă de la un capăt la altul, deodată, ca o sprânceană ridicată. Apoi luneta s-a limpezit și am văzut literele.
V. E. N. I. Ț. I.
— Mamă, am spus. Orna.
Era deja lângă mine. Nu am auzit-o venind. Și-a pus mâna pe marginea lunetei și s-a uitat. Mult. Fața ei, strânsă ca un nod, nu s-a desfăcut, dar mâna a început să-i tremure pe metal.
— Acum o sută patruzeci de ani, a zis într-un târziu, mama mea a citit LĂSAȚI și a crezut că e un ordin. Yeva, care era copil, a crezut că e o rugăminte, și n-a spus-o cu glas tare decât acum. Eu am crescut cu amândouă.
— Și acum?
— Acum e un cuvânt cu adresă, a spus Orna. VENIȚI. La cine?
Tavian era în ușă, cu foaia lui în mână. Citise și el. Avea ochii umezi, dar nu plângea. Fanarii nu plâng, doar se acoperă.
— La noi, a spus.
Am răspuns la trecerea următoare de nouă minute, cu Ochiul Mare, folosind cheia. De data asta știam cum se numără. Douăzeci și șase de litere, cincizeci și două de grupe, niciuna în plus: VENIM. KESSA ȘI TAVIAN. ZECE ZILE. Am ținut capacul cu degetele înțepenite și am simțit lumina trecând prin mine ca o apă. Când s-a sfârșit, eram udă, deși nu căzuse nicio picătură.
A doua zi, sfatul Frânghiei a hotărât: coborâm doi. Eu și Tavian. Nu mai mulți, pentru că o coborâtoare nu duce mai mult și pentru că ceea ce se coboară trebuie să fie ca o întrebare: puțin și limpede.
Am luat rămas-bun de la Fanarul Șapte în ordinea în care se ia, adică în ordinea în care ne-am născut. Yeva m-a atins pe frunte cu un deget unsuros de ulei, cum fac cei care țin magazia. Un copil mi-a dat un măr uscat, pe care trebuia să-l duc „jos, să vadă dacă mere cresc și acolo”. Oamenii mi-au atins umărul, pe rând, cu palma, fiecare altfel, fiecare fără să spună nimic. Orna a venit ultima.
N-a spus nimic. Mi-a legat nodul de pânză albă la încheietură, mi-a verificat de trei ori frânghiile, mi-a mutat un sac cu două degete mai la stânga. Apoi m-a luat în brațe, cum nu mă mai luase de când eram mică, și mi-a șoptit la ureche:
— Nu te opresc.
Nu știu dacă am auzit bine. Poate a fost doar respirația ei.
Înainte să urcăm în coborâtoare, ne-am dus să-l vedem pe Selerin. Patru somnuri de pânză, dus-întors, cu ceasurile Fanarului numărate pe degete. L-am găsit în coș, cu cele treizeci și trei de fire strălucind în jurul lui ca o coroană de ace. Era mai slab. Dar privirea îi era la fel de limpede.
— Veniți cu mine, i-am spus. Barca încape.
— Greutatea mi-ar opri inima în patruzeci de zile, copilă. Și Plasa n-are pe altcineva.
— Nici nu cere să aibă.
— Cere, spuse el. Dar nu cu glas.
I-am pus în palmă lanterna mică, aceea cu care vorbisem din barcă cu Fanarul Șapte în nopțile de așteptare. A vrut să mi-o dea înapoi, dar i-am închis degetele peste ea.
— Să ai cu ce să mă chemi.
— N-am pe cine chema.
— Ba ai.
A ținut lanterna cum ținea creionul: cu grijă, ca pe ceva ce se poate frânge. Apoi, când Tavian a tras de frânghia bărcii, a zis ceva ce am ținut minte cuvânt cu cuvânt, pentru că părea scos dintr-un sertar mai adânc decât cele din care scoate de obicei:
— Spune-i Ilvarei că n-am mințit. Ea va ști ce înseamnă.
— Ilvarei?
— Celei care înțelege.
Am crezut că glumește. Apoi a ridicat lanterna la piept, ca pe un copil, și a rămas așa până l-am pierdut din ochi.
Cuvântul VENIȚI arsese aproape un ceas. Ilvara îl privise de pe platou, cu fața spre cer, fără să clipească, cum te uiți la o rană deschisă: nu fiindcă vrei, ci fiindcă altfel ai lăsa-o să se deschidă singură. Oruk stătuse lângă ea, cu mâinile în buzunare. Când ultima literă, I, se stinse, el zise: „Gata. De-acum depinde de ei.”
Răspunsul veni în noaptea următoare, la ceasul în care Puțul Stelelor se umple de cer. Steaua galbenă, aprinsă și stinsă, cincizeci și două de grupe. Ilvara scădea cifrele în gând, fără hârtie și fără creion, fiindcă le știa pe dinafară: doi, patru, unu, doi, opt, trei. VENIM. KESSA ȘI TAVIAN. ZECE ZILE.
Se sprijini de zidul puțului. Tavian. Fratele ei venea înapoi, cum nu se mai întorsese nimeni vreodată din cer.
— Cine e Kessa? întrebă Maera din întuneric.
— O fată, spuse Ilvara. Cea care a întrebat DE CE.
Maera tăcu mult. Apoi spuse, cu aceeași vorbă lentă:
— Ai grijă ce faci cu ea.
— Ce vrei să spui?
— Nimic. Aș vrea să nu fie trezită în durere.
Ilvara nu răspunse. Cei care ascultă pereți vorbesc uneori așa, ca pietrele care s-au săturat să tacă.
Trei zile după ce arsese VENIȚI, în arhivă, găsi registrul deschis la pagina cu rândul douăzeci și unu, deși îl lăsase închis: marginea din dreapta, de lângă Pendulul 21: 132, era acoperită de un strat subțire de umezeală, ca după o expirație. Ilvara se aplecă.
În margine, în dreptul rândului, apăruse o adnotare nouă. Două cuvinte în scris vechi, cu o apăsare adâncă la început, ca o piatră lăsată pe nisip:
Încă unul.
Cerneala era proaspătă. I se vedea lucirea umedă pe litera Î, apăsată atât de tare, încât hârtia se crăpase.
Ilvara se așeză. Numără: o sută treizeci și doi. Treizeci și trei de fire. Încă unul. Unul pe care Ahlen îl scrisese deja în registru fără să știe? Sau unul pe care urma să-l scrie altcineva?
Nu atinse pagina. Se uită în jur. Arhiva era goală, în afară de ea. Pelon nu era în raza privirii. Ahlen plecase de trei zile. Oruk era pe platou, cu cei doi băieți, măsurând ce rămăsese din litere. În toată încăperea nu era nicio mână. Dar cerneala era proaspătă.
Își trecu degetul pe lângă adnotare, fără s-o atingă, urmărindu-i conturul. Două mii opt sute de ani, și mâna veche nu se grăbise niciodată. Acum părea grăbită.
Notele din marginea registrului veneau cu o întârziere de ani, de zeci de ani, despre lucruri pe care nu și le mai amintea nimeni. Aceasta venise a doua zi după răspuns. Cineva, sau ceva, se uita. Și nu mai avea răbdare.
Ilvara ridică ochii și o văzu pe Maera în ușă, cu sfoara ei. Maera nu intrase niciodată în arhivă. Se uită la pagină și nu spuse nimic. Apoi spuse:
— A patra bătaie a revenit azi-noapte.
— Ce?
— A patra. Pe a treia am auzit-o ca de obicei, apoi ceva ce în patruzeci și doi de ani n-am auzit niciodată: o a patra, dar nu surdă. Ca o întrebare. Nu ca o lovitură. O aud și acum.
Ilvara se ridică. Pe sub tălpi, prin piatră, simți sau își închipui că simte cele patru bătăi. Se uită la rândul din registru, apoi la Maera, apoi iar la rând.
— Vine fratele meu, spuse. Peste vreo zece zile.
— Atunci avem vreo zece zile, zise Maera, să aflăm care e întrebarea.
Am văzut coborâtoarea despărțindu-se de Fanarul Șapte în ceasul în care se despart toate lucrurile de pe orbită: fără zgomot. O scânteie a ieșit din marginea Fanarului, s-a întins într-o linie subțire, apoi s-a încovoiat spre planetă, ca o picătură de rouă pe o frunză. Am urmărit-o zece zile prin lentila mea veche, de câte ori m-am trezit, un punct tot mai jos, până când a intrat în prima haină de aer și s-a făcut roșie, apoi albă, apoi o lumină printre alte lumini. Am numărat pentru ea. Treizeci de secunde, o sută, patru sute. Când n-am mai putut număra, m-am oprit.
Au coborât. Primii oameni dintre fanari care au ales să o facă. N-am nicio veste și nicio dovadă, și totuși sunt sigur, cu siguranța unui om care nu ghicește: au ajuns.
Sunt singur.
Cuvântul acesta, pe care l-am rostit de mii de ori în turn, are aici alt gust. Fără Kessa, fără barca lor, fără frânghia pe care mi-o lăsase ca să nu cad în ceva ce nu există. Doar coșul, cu răchita lui care încă miroase a câmp, și treizeci și trei de fire care bat.
Am așteptat cât ține o coborâre sub pânză și primii pași pe pământ: un ceas de apă. Nu mai mult. Aș fi așteptat și mai mult, dacă așteptarea ar fi schimbat ceva.
Am scos tăblița de la piept. Pe ea, tăiată cu cuțitul, întrebarea. Am citit-o încă o dată, ca un om care își citește testamentul.
Am luat lanterna mică, pe care mi-o lăsase Kessa. Mi-am amintit ce făcuse ea cu ea: ținuse capacul, deschisese, închisese. Nu era mult. Chiar o mână neîndemânatică ar fi izbutit. Am cumpănit, pentru că la cei care nu mint cumpănirea e o formă de rugăciune.
Am scăpărat întrebarea literă cu literă, în limba lor de lumină, ca să nu poată fi înțeleasă greșit:
CINE A SCRIS ÎN MARGINEA REGISTRULUI?
O sută două scăpărări, puncte și linii. Am numărat. Am așteptat.
La început nimic. Plasa a rămas la fel, cu nodul ei palid și cele treizeci și trei de bătăi. Apoi, unul câte unul, firele au început să pulseze în ordinea lanternei, cum făcuseră când a plecat scrisoarea, ascultând. Pe urmă un fir, nu am văzut care, s-a făcut alb. Nu a strălucit. A albit, ca părul unui om într-o noapte.
Și răspunsul a venit.
Nu era scris în vreo limbă. Nu era nici în scăpărări. Era în firele însele: au pâlpâit unul câte unul, într-o ordine pe care mintea mea, antrenată în tabele și în rugăciuni, a tradus fără voie, literă cu literă:
ACELAȘI CARE A ÎNTREBAT PRIMUL.
Am citit fraza de trei ori. Prima oară n-am înțeles. A doua oară am înțeles prea mult. A treia oară am înțeles exact cât trebuia. Nu un nume, nu un păstrător, nu unul care ține: unul care a întrebat.
Firul alb s-a stins. Apoi s-a rupt, fără zgomot: o scânteie, un fir mai puțin, o linie de lumină care se retrage în nod, cum se retrage pe ușă ultima femeie dintr-o încăpere.
Am numărat. Treizeci și două. (Mai târziu am aflat că firul rupt nu căzuse: cineva îl ținea strâns în pumn și avea să-l țină până la Trecerea următoare, iar în Fereastra de după oglinzile aveau să numere din nou treizeci și trei.)
Treizeci și două de ori patru fac o sută douăzeci și opt.
Am stat mult cu creionul în mână. Numărul acela, cu care mă jucasem în noaptea a unsprezecea, era acum un fapt. Nu mai puteam să-mi spun că e o potrivire. Cifra stătea în cheia lui Tavian de dinainte ca firul să se rupă: altcineva, undeva, o scrisese mai devreme decât s-a întâmplat. Cine îl învățase pe Tavian cifra aceea nu știam. Știam doar că foaia lui, pe care o zărisem o singură dată, de la distanță, fără să citesc ce scrie pe ea, nu e foaia unui om care ghicește.
Răspunsul nu s-a încheiat cu un punct: s-a încheiat cu o întrebare, ca o ușă lăsată întredeschisă în urma cuiva.
Cine a întrebat primul?
Nu voi întreba a treia oară. Au plătit deja două fire, al ei și al meu; al treilea nu va fi plătit cu mâna mea. Am scris cu cuțitul pe marginea tăbliței, sub întrebarea mea: ACELAȘI CARE A ÎNTREBAT PRIMUL. 32 × 4 = 128. Apoi am pus tăblița lângă mine, în coș.
Pe fața de noapte a planetei, în mijlocul unui continent întunecat, am simțit, nu știu de ce, cum cineva se uită în sus.
Nu mint. Dar nu voi spune nimănui ce am aflat până nu mă va întreba cineva.
Coborâtoarea veni dinspre est, într-o noapte fără nori, ca un lucru azvârlit de un copil cu o praștie uriașă. Oruk o văzu înainte s-o audă: o dungă roșie tăind cerul de-a curmezișul, apoi galbenă, apoi albă. Pe platou, literele de pulbere erau reci și negre, cenușa lor răsfirată de vânt, dar toți din jurul lui priveau în sus, ca la o Fereastră.
Erau acolo Ilvara, cu brațele încrucișate pe piept ca să se țină întreagă, Maera, care adusese un scăunel pe care nu-l folosea, doi ajutori cu butoaie goale, un grup de oameni din cetate care auziseră, fără să li se spună. Și, la marginea platoului, pe o stâncă, o siluetă cenușie care se vedea, apoi nu, apoi iar.
— Prea repede, șopti cineva.
— E în frână, spuse Oruk. Uite pânza.
Pânza se desfăcu cu un sunet ca de rufe uriașe, și coborâtoarea încetini într-o legănare, un fruct greu atârnat de o frunză albă. Căzu în zăpada de cenușă de la capătul platoului, la două sute de pași de puț, se rostogoli, se opri.
Nimic nu se mișcă. Vântul. Un fir de fum de la plăcile de lut încă fierbinți.
Apoi o placă se desprinse din carapace și se ivi o mână cu degetele înnegrite de pulbere și cu o sfoară înnodată la încheietură.
Ilvara alergă. Oruk n-o mai văzuse alergând de când era fată. Maera se ridică de pe scăunel. Primul ieși Tavian, cu fața ciupită de aer, și Ilvara îl luă în brațe fără un cuvânt, iar el o ținu, ridicând-o puțin de la pământ, un băiat care urcase într-o rachetă fără pulbere și se întorsese, și pe care nimeni nu știa cum să-l întrebe de unde.
A doua ieși ea.
Era mică, subțire, cu ochi prea mari și cu o piele de culoarea cerii, și părea făcută dintr-o altă materie decât cei din jur. Oruk văzu că nu stă în picioare: se ține de marginea carapacei ca de un parapet. Pașii ei, când îi făcu, erau nesiguri, ca ai cuiva care calcă pe gheață. Se opri. Își puse o palmă pe pământ, apoi cealaltă, apoi genunchii, apoi fruntea.
Nimeni nu o ajuta. Ar fi însemnat să ajuți pe cineva să-și facă prima rugăciune.
— E cald, spuse ea, cu o voce ca de vânt prin trestii. Nu mi-a spus nimeni că e cald.
— Te ține pământul? o întrebă Tavian din spate.
— Prea tare, spuse Kessa. Mă ține în brațe și mă strânge.
Primul fanar care atingea pământul. Oruk simți un nod în gât și se necăji pe el. Un om care nu crede în semne.
Ilvara se apropie de ea, nesigură, și îi întinse mâna. Kessa o luă. Se uitară una la alta, fiecare într-o limbă, și nu avură nevoie de niciun cuvânt.
— Cine e acolo? întrebă Kessa, sugrumată, arătând spre stânca unde silueta cenușie se legăna în vânt.
— Cea care v-a scris prima oară, spuse Ilvara.
— LĂSAȚI?
— Da.
Kessa privi spre stâncă. Silueta nu se clinti, nici nu salută. Doar ridică o mână, fără grabă, cum răspunde cineva la o întrebare veche.
Atunci se auzi bătaia. Nu una obișnuită. Nu surdă, nu în serii. Ceva ce urca prin tălpile tuturor, prin pământul platoului, venind de foarte adânc, de dincolo de cărbune, de dincolo de cetate. O singură lovitură, grea ca o ușă de piatră trântită în fundul pământului. Toți încremeniră. Kessa își lipi palma de sol, ca s-o simtă mai bine.
— S-a mai rupt ceva, zise Maera, abia auzit.
Ilvara își duse mâna la gură. Oruk îi văzu degetul mișcându-se, numărând. Treizeci și două. O sută douăzeci și opt.
Din adâncul pământului se auzi apoi o serie ușoară, ca un ecou: o bătaie. Alta. Alta. Și, după un gol cât o respirație, o a patra, dar nu surdă: lungă, care se ridica la sfârșit ca o întrebare.
— Cine ține? întrebă Kessa, cu fruntea încă lipită de pământ, cu vocea unui copil. Cine ține orbita?
— Unul, spuse Ilvara, gândindu-se la un turn și la o ceașcă.
— Doi, spuse Maera.
— Nimeni, spuse Oruk.
Kessa ridică ochii și se uită la ei trei, pe rând.
— Atunci de ce s-a rupt ceva? întrebă.
Nimeni nu răspunse. Sub fruntea ei, piatra mai bătu o dată, a patra, cu aceeași întrebare fără cuvinte, și pulberea albă rămasă pe platou tremură într-o singură linie.
Harta acestui volum nu se desenează pe latitudini, ca aceea din primul, ci pe o jumătate de glob: cea întoarsă spre Gol. Când planeta trece pe lângă el, atracția nu e aceeași pe toată grosimea ei. Fața dinspre Gol e trasă mai tare decât inima planetei, inima mai tare decât fața opusă. Din asta ies două umflături de apă, una sub Gol și una pe partea cealaltă. Nu sunt gemene: cu planeta atât de aproape, cea dinspre Gol urcă de aproape trei ori mai sus decât cea din spate și trage spre ea cea mai mare parte a apelor.
Apa lumii nu ajunge pentru amândouă la fel. Se strânge sub Gol și lasă în urmă, pe fața opusă, sărăturile. Așa s-au născut cele două ținuturi pe care le desenează hărțile: Marea Largă, pe ecuator, de la 40° E la 120° E, adâncă de șapte sute cincizeci de stânjeni la maree vie, și Deșertul Uitat, la antipod, de la 100° V la 150° V, unde vântul scrie pe nisip cuvinte pe care le șterge înainte să le citești. Între ele se întinde Țărmul Mișcător, linia de unde apa se retrage sau se întoarce. De sus se vede ca o cută pe fața planetei. Înaintează cu vreo cinci mii de pași pe zi la maree vie, iar oceanul și deșertul își schimbă locurile în aproape patru decenii.
Singurul loc din emisferă pe care apa nu-l atinge niciodată este Platoul Rampelor, la 38° N și 2° E. Pe marginea lui s-a săpat Cetatea Opt, cu Puțul Stelelor care se deschide spre cer printr-un cristal de rocă. Pe acest platou au ars literele VENIȚI. Pe cenușa lui a căzut coborâtoarea fanarilor.
Așa se face că povestea are patru voci și patru poziții. Kessa și Selerin privesc de sus, unde „jos” înseamnă totdeauna spre inima planetei, iar planeta e un disc albastru cu trei umbre. Ilvara și Oruk privesc de jos, unde „sus” înseamnă totdeauna spre cer. Pentru cei de pe orbită, Plasa stă ca un cui în roata stelelor. Pentru cei din Deșert, Golul nu răsare niciodată. Harta se citește de la mijloc spre margini: întâi oceanul, apoi Țărmul, apoi sărăturile.