Pendulul douăzeci și unu · o sută treizeci și doi de ani · cinci voci și un atlas
Pendulul douăzeci și unu a început într-o dimineață cu două lumini. Palida, a treia, nu răsărise încă; avea să răsară pe la amiază, atât de slabă încât s-o vezi trebuia să știi unde să cauți. Nimeni n-a băgat de seamă dimineața aceea. Pendulele încep așa, fără martori, fiindcă începutul unuia nu e decât sfârșitul celui dinainte, privit de oameni care nu l-au apucat.
Registrul dă pendulului o sută treizeci și doi de ani. Am verificat cifra atât cât se poate verifica o cifră pe care n-o dovedești decât trăind-o. Treizeci și patru de ani de apropiere, în care planeta se ușurează și marea crește. Doi ani și patru luni de fereastră, nouă sute treizeci și trei de zile, în care planeta cântărește cel mai puțin, iar rachetele de pulbere, făcute pentru pământ și nu pentru cer, au o singură șansă să nu cadă înapoi. Patru luni de trecere. Treizeci și nouă de ani de îndepărtare. Cincizeci și șase de ani și patru luni de adânc. Treizeci și patru, treizeci și nouă și cincizeci și șase fac o sută douăzeci și nouă de ani; lunile rămase, cele douăzeci și opt ale ferestrei, cele patru ale trecerii și cele patru de pe coada adâncului, fac treizeci și șase, adică trei ani întregi. Luna o socotesc a douăsprezecea parte dintr-un an de patru sute de zile, treizeci și trei de zile și o treime: de aceea fereastra de douăzeci și opt de luni are nouă sute treizeci și trei de zile, iar trecerea, de patru luni, o sută treizeci și trei. Anii îi număr de la începutul apropierii: fereastra se deschide în anul treizeci și cinci, trecerea cade în anul treizeci și șapte, iar adâncul începe pe la sfârșitul anului șaptezeci și cinci, odată cu închiderea porții. Am făcut adunarea de trei ori la lumină și o dată pe întuneric, ca să mă încredințez că nu depinde de lumină.
N-am încercat să povestesc pendulul întreg; nimeni nu-l ține întreg în minte. Un om apucă, cu noroc, o fază și jumătate. Am cerut deci cinci voci, câte una din fiecare fază, și le-am lăsat să spună ce-au văzut, cu cuvintele lor, în ordinea în care s-a întâmplat. Brana, care a făcut pulbere. Dessa, care a strigat numărătoarea. Lio, care avea nouă ani când ziua s-a făcut noapte. Sereda, care a crescut albine pe un loc ce fusese fundul mării. Taran, care a păzit un perete.
Pe lângă voci, atlasul. Pentru fiecare fază există o foaie, și pe fiecare foaie stau aceleași opt locuri: Marea Largă, Golful Cenușiu, Strâmtoarea Dovan, Insula Pelon, Piscul Tăcut, Pasul Ahlen, Valea Oaselor și Platoul Rampelor. Pe primele două foi sunt ocean, cu fundul mării la vedere abia în a doua. Pe a treia și pe a patra sunt munte. Pe a cincea, gheață. Locurile nu s-au mișcat; locurile nu se mișcă niciodată. Se mișcă ce s-a așternut peste ele. Cei cinci de mai jos au trăit toți în jurul unui singur golf-lagună de la poalele Platoului, pe care oamenii de acolo îl spun Oglinda (nu e Golful Cenușiu, care stă departe, la sud), așa că în colțul fiecărei foi cineva a lipit un medalion mărit al lui, cu numele de la noi, numai ale noastre: Capul Sării, Gâtul, Cele Nouă, Salina Mare, Clopotnița. Foile au fost copiate de mână, de la o generație la alta, și le-am copiat și eu; am păstrat până și greșelile, ca să se vadă că a fost cineva.
Două nume se vor pomeni mereu și nu vor apărea niciodată: Ilvara, care număra cu degetul, și Kessa, care a întrebat. Au trăit în pendulul dinainte. Între ele și prima voce se întinde mai bine de o sută de ani de trecere, de îndepărtare și de adânc, iar din ele n-au rămas decât poveștile, pe care fiecare fază le-a povestit altfel. Am lăsat și asta.
La sfârșit se află un capitol care n-ar fi trebuit să existe. În el, aceiași cinci vorbesc deodată, fiecare din faza lui, pe aceeași treaptă de piatră, de parcă fazele n-ar veni una după alta, ci ar sta toate acolo, ca straturile într-o stâncă. Fazele nu pot coexista. Registrul spune că nu pot. Pagina există. Am copiat-o și pe ea și nu m-am pronunțat.
Cine ține orbita, ce sunt bătăile, ce este punctul fix din cer: nu știu. Dacă vei găsi în pagini un răspuns, el e al povestitorului care l-a spus, nu al meu.
Pergament de două palme pe una și jumătate, tras în albastru-cenușiu pe trei sferturi din suprafață. Scara e aceeași pe toate cele cinci foi, un lat de unghie la două sute de leghe, ca să le poți așeza una peste alta și să străbați timpul cu degetul. Opt locuri, fiecare cu numele lui în cerneală brună. Marea Largă, ocean deplin, cu valuri cât douăzeci de stânjeni, fără țărm pe nicio parte. Golful Cenușiu, ocean și el, cu fundul de nisip negru. Strâmtoarea Dovan, o dungă de apă curentă între cele două. Insula Pelon, un ostrov. Piscul Tăcut, un munte cu cerul foarte aproape. Pasul Ahlen, o trecătoare de piatră. Valea Oaselor, fund de mare chiar sub marginea Platoului, pe care cartograful a însemnat-o cu linii punctate, ca pe un lucru care nu se vede și se știe. Platoul Rampelor, uscat, singurul petic de pe foaie pe care albastrul n-are voie să-l atingă.
În colțul de jos, medalionul, mărit de cincizeci de ori. Oglinda: un golf-lagună aproape rotund, la poalele Platoului, de unsprezece leghe în lățime, adânc de patruzeci de stânjeni la mijloc, cu fundul de nisip negru pe care pescarii îl numesc „podeaua”. La gura lui, nouă puncte de cerneală brună, Cele Nouă: nouă stânci surori, toate sub pădure joasă; cea mai înaltă se ridică șapte stânjeni deasupra apei. La nord, Gâtul: două leghe de strâmtoare între continent și o limbă de pământ, cu un curent pe care corăbiile îl trec numai la schimbul mareei. Pe limbă, o stâncă albă, Capul Sării; la picioarele ei, sub patru stânjeni de apă, o albie lungă, Salina Mare, fundul Văii Oaselor de pe foaie, pe care foaia o arată cu linii punctate. În mijlocul Oglinzii, pe stânca ei proprie, Clopotnița: un turn scund de piatră, cu un clopot de bronz pe care apa îl lovește la fiecare maree înaltă, de două ori pe zi. Pe mare, corăbii mărunte, desenate de-a lungul anilor, fiecare de altă mână.
În margine, cu apăsare mai tare la începutul cuvintelor, o mână veche a scris: Locurile rămân. Numele pleacă.
Vocea: Brana, 16 ani, în anul al doilea al Apropierii.
Cântarul cu arc spune nouăzeci și opt. Balanța spune o sută. Mă uit la amândouă și mi-e frică de o lume în care amândouă au dreptate.
— Au dreptate, zice mătușa Mavra, fără să ridice ochii din mojar. Balanța pune sacul față în față cu alt sac. Cântarul cu arc îl pune față în față cu pământul. Sacul e același. Pământul s-a ușurat.
— Cu doi la sută? În doi ani?
— Ai numărat bine. Numără mai departe.
Mă cheamă Brana. Am șaisprezece ani și trăiesc într-un an de patru sute de zile, pe toate le-am numărat, fiindcă la Pulberăria de pe Capul Sării cine nu numără ajunge să-și numere degetele rămase. Mâinile mele n-au apucat să se ardă. Ale mătușii Mavra sunt arse. Ale tatei erau. Ale strămoșului nostru Oruk, spune povestea, arătau ca două cizme vechi din care a plecat toată culoarea, și cu ele a ținut totuși un caiet în piele de capră, păstrat la noi într-o ladă de salcâm, sub sacii de salpetru. Îl scot când mătușa nu se uită. Pe prima pagină, cu litere mari și strâmbe: PULBEREA NU MINTE. Pe ultima, mai mărunt: Un cântar spune cât cântărește. Nu spune de ce.
Ce vrea să zică, nu știu. Mătușa zice că vrea să zică exact ce zice.
Pulberea se face din trei lucruri și din răbdare. Cărbune de salcie, ars în gropi acoperite cu pământ, ușor ca pana și negru ca smoala. Pucioasă din izvoarele fierbinți de la Cenușiu, galbenă, cu miros de ou stricat. Și salpetru, care vine de la Târg în saci, răzuit de pe pereții grajdurilor, unde trecerea vitelor lasă pe zid o brumă albă ca zahărul. Se macină separat, în trei mojare, și se amestecă la urmă, în casa de mojare, cu uși largi, cu butoaiele legate în aramă și fără fier la îndemână, doar cu pistil de lemn de păr. Cine amestecă înainte să macine bine află despre pulbere ce nu află nimeni de două ori.
Afară e zi cu două lumini, Galbena și Roșia, și amândouă se răsfrâng în apă la o înălțime la care anul trecut nu ajungeau. Marea stă la doi stânjeni sub semnul pe care l-a tăiat bunicul în stâncă; bunicul l-a tăiat când apa stătea cu zece stânjeni mai jos. Urcă. Nu se vede că urcă: trebuie să stai o lună lângă semn ca să prinzi un deget. Eu am stat, lună după lună. În mijlocul Oglinzii, Clopotnița își ține turnul scund pe stânca ei, și clopotul bate la fiecare maree înaltă, de două ori pe zi, un sunet gros, de bronz ud, pe care îl aud și în somn. Înainte de mine îl auzea toată lumea. N-am întrebat niciodată cine l-a pus acolo. Mătușa zice: nu întreba cine a pus un lucru, întreabă cât ține.
Pe la amiază urcă pe potecă o femeie.
Burnuz cenușiu, lung, de lână fără culoare. N-are sac, nici cărucior, nici toiagul bătrânilor. Se oprește la marginea stâncii și privește apa. Încerc să-i ghicesc vârsta și nu pot: șaizeci, nouăzeci, o sută și ceva. Mavra îi spune „Bună ziua” ca unei cunoștințe vechi, apoi se încruntă, fiindcă n-a văzut-o în viața ei.
— Cât de sus e apa azi? întreabă femeia.
— Doi stânjeni sub semn, zic eu.
— Mai e, spune ea.
Nu aflu ce mai e. Rămâne un ceas, uitându-se la apă. Nu ia nimic, nu cere nimic. Când pleacă, nimeni n-o vede coborând, deși de pe stâncă se vede tot drumul până la Gât. Mătușa spune doar: „Femeie ciudată.” Și, după un timp, pe un ton mai jos: „Mi s-a părut cunoscută. Ca o poveste.”
După-amiază lansăm racheta de probă. E mică: un butoiaș de stejar cu gura de lemn, îndesat cu pulbere măcinată de mine, nouă sute de lovituri de pistil, pe care le-am numărat. O ridicăm pe grinda de lansare, la marginea stâncii, cu botul spre nord, unde apa e liberă. Mavra aprinde fitilul cu mâna ei arsă. Foc alb, zgomot de pânză ruptă. Racheta se duce în sus, în sus, mult, iar eu număr în gând, deși ea n-are nevoie de numărătoarea mea.
Anul trecut, aceeași încărcătură a urcat două sute de stânjeni. Astăzi, două sute doisprezece, după măsura cu oglinda de pe turnul de pază.
— Planeta se ușurează, zice mătușa. Aerul se subțiază. Tot ce urcă, urcă mai ușor; și ce ridicăm noi, la fel.
— Până unde?
— Până în Fereastră. Treizeci și patru de ani de ușurare. Pe urmă, cei care or fi atunci vor ști.
— Și noi? Noi ce facem?
— Pulbere, Brană. Pulbere bună. Atât ni se cere.
— Cine ne cere?
Mavra lasă pistilul. Mă privește mult. Când vorbește, nu mai e glasul ei, ci al cuiva care repetă o frază veche, învățată pe de rost:
— Nu mai e nimeni de întrebat. Ilvara cea din povești a numărat tot ce se putea număra și n-a găsit pe nimeni de întrebat. A găsit doar o fată, pe Kessa, care a întrebat oricum.
Atât spune. Mă duc la ladă, scot caietul și scriu sub rândul lui Oruk, cu cărbune, pe pagina nouă: Nouăzeci și opt. Mai jos, de la mine: Să vedem până unde ajungem.
Vocea: Brana, 33 de ani, în anul al nouăsprezecelea.
Am treizeci și trei de ani, iar marea a mâncat scara de jos a Pulberăriei, cele unsprezece trepte de piatră pe care le urcam copil. Apa le linge acum pe cele de sus. Mareea nu mai coboară sub a patra treaptă. Bunicul ar fi tăiat un semn nou în stâncă; bunicul e de mult în pământ, așa că semnul l-am tăiat eu, cu dalta mătușii Mavra, la cinci stânjeni deasupra celui vechi.
Cântarul cu arc spune optzeci și unu. Balanța spune o sută, ca întotdeauna. Nu mă mai sperie. Mă sperie altceva: că m-am obișnuit.
Peste tot se vorbește despre Listă. Fereastra va avea cincizeci de leagăne; au hotărât arhivarii de la Târgul de Apă, care au scos din registre că Fereastra aceasta ține cu patru luni mai puțin decât cea din vremea lui Oruk și că, drept urmare, va încăpea mai puțin din ce a încăput atunci. Cincizeci de rachete. Eu nu scriu numele celor care vor urca; eu scriu cantități. Cincizeci de rachete de încărcat, a câte patru sute de ocale de pulbere, fac douăzeci de mii de ocale, iar salpetrul nu ajunge. Nu ajunge de un an. În fiecare lună vine de la Târg un scrib cu degete albe și îmi spune că ajunge.
— Nu ajunge, îi zic.
— Hotărâm noi.
— Pulberea nu hotărăște cu voi.
Scribul zâmbește, cum zâmbești unui copil. Apoi mă întreabă, blând, ce mă întreabă toți cei de la Târg, mai devreme sau mai târziu:
— Cine crezi tu, meșteră, că ține cerul în loc?
— Cred că salpetrul nu ajunge.
— Mulți dintre noi cred că ține cineva.
— Mulți dintre voi n-au pus mâna pe un mojar.
El pleacă. Eu rămân cu răspunsul meu, care e și răspunsul din caiet, scris de Oruk cu o mână mai bătrână decât a mea: nu e nimic de aflat, e de făcut.
În după-amiaza aceea aerul s-a uscat. Se întâmplă de câțiva ani, de când planeta s-a ușurat și aerul s-a subțiat: zilele uscate sunt tot mai multe, iar în ele totul se încarcă de o putere pe care n-o poate numi nimeni. Părul meu stă drept. Când ating mojarul, o scânteie mică, albastră, îmi sare de la deget la cercul de aramă al butoiului. Mătușa Mavra, care are șaizeci și opt de ani și nasul unui câine, spune din ușa casei de mojare:
— Astăzi nu.
— Ce nu?
— Nimic. Ieși.
Nu apuc. Se aude un pocnet mic, ca de ou crăpat, dinspre butoiul deschis. Mătușa mă prinde de ceafă și mă azvârle pe ușă. O aud cum se întoarce. N-o văd, dar o aud: se aruncă peste butoi cu tot trupul, cu capacul în mână, ca să-l înăbușe. Eu mă ridic în genunchi pe prag și întind mâna. După caiet. Caietul era pe masă, lângă mojar. Nu după mătușă. După caiet.
Asta o să-mi rămână. Până la sfârșit o să-mi rămână.
Flacăra mă ajunge înainte să mă ajungă zgomotul.
Pulberăria se duce în trei bucăți. Mătușa Mavra se duce odată cu ea. Eu rămân pe stâncă, cu caietul ars pe margini strâns la piept și cu palmele două bucăți de carne, ca la Oruk. Medicul din Târg, un om scund care miroase a oțet, spune: două luni fără pistil, zece luni până strâng un pumn. Mă bandajează până la coate. Nu-l întreb nimic. Nu mă întreabă nimeni de ce am salvat un caiet și nu un om. Mă întreb eu, în fiecare zi.
Noaptea, cu călcâiul palmei stângi, învelit în pânză, scriu pe ultima pagină, sub rândul lui Oruk, litere de copil: Mavra. Optzeci și unu. Rup cărbunele de trei ori. Apoi, dedesubt: Pulberea nu minte. Oamenii mint. Eu am mințit. Nu știu cui. Poate celei care nu mai e.
Luna următoare scribul cu degete albe vine cu douăsprezece care de salpetru, pe care nu le-a avut niciodată. Se uită la mâinile mele și nu mai zâmbește. Îmi spune: „Ajunge?” Nu pe mine mă întreabă; întreabă mâinile mele.
Mâinile mele sunt ale lui Oruk. Nu știu dacă asta e moștenire sau pedeapsă. Pulberea nu minte, scria el. Nu scria ce face cu cei care o cred.
Vocea: Brana, 48 de ani, în anul al treizeci și patrulea.
Marea pleacă.
Nu pleacă cum pleacă la reflux, cu întoarcerea făgăduită peste șase ceasuri. Pleacă de trei luni, o palmă pe zi, poate două, ca un om care iese din odaie pe vârfuri ca să nu trezească pe nimeni. Salina Mare apare mai întâi ca o dungă albă, apoi ca o câmpie. Cele unsprezece trepte de jos ale vechii Pulberării, pe care marea le-a înghițit când eram tânără, ies din apă una câte una, cu scoici lipite de ele, și eu stau pe a patra, desculță, și le număr pe măsură ce ies. Cântarul cu arc spune șaizeci și șase. Balanța spune o sută. M-am gândit la asta toată viața: un lucru poate cântări și o sută, și șaizeci și șase, în același timp, dacă întrebi cum trebuie.
Pulberăria nouă e mai mare decât cea veche și mai departe de mare, pe un loc unde sărurile nu se strâng. Lucrează aici treizeci de oameni. Eu nu mai pun mâna pe pistil; mâinile mele de cizmă țin de rând caietul, cântarul și un baston. Pulbere am pentru patruzeci și una de rachete. Pentru celelalte nouă am promisiuni. Scribul cu degete albe, care are acum degete galbene și un fiu, mi-a făgăduit salpetru „în ultimul an”. Ultimul an e acesta.
Alaltăieri am coborât singură pe Salină, înaintea boilor. Sarea scârțâie sub talpă ca zăpada pe ger, dar e caldă și lasă pe degete o pulbere fină, amară. În ochiurile lăsate de apă stau pești morți, argintii, pe care păsările nu i-au găsit încă. Mai jos, spre mijloc, ies din crustă oasele: o coastă încovoiată cât un arc de car, o vertebră mare cât o căldare, un craniu în care ar încăpea o familie. Valea Oaselor, îi ziceau bătrânii de la Târg, și nu se înșelaseră: oasele așteptaseră doar pe cineva care să le vadă la lumină.
Azi coborâm prima rachetă pe Salină. Treizeci de boi trag carul peste șase mii de pași de câmp alb, tare ca o masă, pe care roțile nu lasă urmă. Sus, pe cele cincizeci de leagăne numerotate, lemnul e nou și miroase a rășină. Am ajuns să cred că mirosul rășinii e, în ultimul an, partea cea mai curată din toată povestea.
În zori sosește strigătoarea.
Se numește Dessa și are patruzeci și patru de ani. Trei zile după ce o cunosc, nu mi-aș mai putea spune cum arată. Mă uit la ea cât timp îmi vorbește și o uit cât timp mă uit. Are în ea ceva care alunecă. Dar vocea… Vocea o țin minte ca pe o cizmă bună: sigură, caldă, pe măsura piciorului.
— Vreau să știu cum sună o încărcătură bună, spune ea.
— Cum sună?
— Spune-mi tu.
Îi dau o mână de pulbere și o las să strângă pumnul lângă ureche. Ascultă. Zâmbește, abia, și nu pot spune dacă zâmbetul e al ei sau al altei femei care mi-a trecut prin față acum zece ani. „Bună”, zice. „Nu spune nimic.” Ceea ce e, bănuiesc, cel mai mare compliment pe care l-a primit vreodată pulberea.
Seara, la marginea apei care se duce, apare femeia în burnuz cenușiu.
O recunosc din prima. N-a îmbătrânit cu o zi, iar eu am părul alb pe jumătate. Stă tot la marginea stâncii. Mă uit la ea și simt cum cei treizeci și doi de ani dintre noi se strâng ca foalele unui potcovar. Îmi vine să întreb ceva, orice. Ea întreabă prima:
— Cât de sus e apa?
— Nu mai e apă, zic. Se duce spre Gât și nu se mai oprește.
— Gata, spune ea.
Mă privește pe mine, apoi mâinile mele. Privirea asta n-o să-mi iasă din minte: n-are milă, n-are curiozitate. Are altceva, privirea unui meșter care se uită la o unealtă făcută de el.
— Mâinile astea au făcut ceva, zice.
— Mâinile astea s-au ars.
— Nu, spune ea. Au făcut.
Se întoarce și pleacă. Pe gât, sub burnuz, văd o clipă un lanț, iar la capătul lui o cheie mică, de bronz, cu ochiul rotund. Nu mai văd nimic altceva. Nici de data asta n-o văd coborând.
În noaptea aceea clopotul tace. Cât mă știu, a bătut la fiecare maree înaltă; apa nu mai ajunge la el. Stau în pat și aud tăcerea cum aud de obicei sunetul: o dată, apoi încă o dată, exact în locul unde ar fi trebuit să fie.
Notez în caiet, cu mâna stângă, ca de obicei: Apa a plecat. Clopotul tace. Cântarul: șaizeci și șase. Apoi mă uit la rândul de dedesubt, scris de Oruk: Un cântar spune cât cântărește. Și adaug, de la mine: Dar tăcerea? Ce spune tăcerea?
Același pergament, aceeași mână ostenită; numai marginile albastrului au fost răzuite și repictate în cenușiu-verzui, iar pe țărmul nou, trasat în cerneală roșie, stă datat în colțul din dreapta jos: ziua unu. Marea Largă și Golful Cenușiu rămân albastre în larg, ocean deplin; doar la margini apa s-a tras și a lăsat talpa la vedere. Strâmtoarea Dovan nu mai e curent, e vad. Insula Pelon e tot ostrov. Piscul Tăcut, tot munte, iar Pasul Ahlen, tot piatră. Platoul Rampelor a rămas uscat și gol, cu un semn mic în cerneală stinsă, pe care cartograful l-a scris și apoi l-a tăiat cu o linie. Valea Oaselor nu mai e fund de mare: e albie uscată sub marginea Platoului, nouă leghe pe patru, albă, netedă ca o foaie de hârtie, și pe ea cincizeci de puncte negre, în cinci rânduri de câte zece, leagănele de lansare, fiecare cu numărul ei.
Medalionul din colț arată ce a rămas din Oglindă: un golf tras înapoi, cu un inel de nămol cenușiu, lat de o leghe, în jurul apei care a coborât la șase stânjeni la mijloc. Cele Nouă sunt nouă dealuri cu poalele ude, legate între ele de limbi de nisip pe care se poate merge cu piciorul uscat. Gâtul e vad: curentul s-a stins, iar o căruță îl trece cu apa până la butuc. Salina Mare, fundul Văii Oaselor, care nu se vedea, se vede, și pe ea stă Câmpul. Clopotnița se ridică pe o movilă uscată de doisprezece stânjeni, cu clopotul tăcut, iar între ea și țărm drumul e de nămol întărit. Aerul de deasupra, pe foaie, e pictat mai palid decât pe celelalte.
În margine, în aceeași mână, cu apăsare mai tare la începutul cuvintelor: Apa se întoarce. Întotdeauna se întoarce.
Vocea: Dessa, 44 de ani, strigătoarea de pe Câmp. Fereastra durează nouă sute treizeci și trei de zile.
Ziua 1. Ceasul al șaselea, după cadranul de pe turn. Lumina galbenă și cea roșie. Vânt din nord, slab.
Mă cheamă Dessa. Sunt strigătoare. Pe Câmp există o singură slujbă pe care n-o poate face nimeni altul și o fac eu: spun cu glas tare ce se petrece, ca să audă cele cincizeci de leagăne, cei opt sute de oameni de pe Câmp și cei care urcă. N-am ceasornic. N-am corn. Clopotnița tace. Am o clepsidră de nisip pe un minut, alta pe zece, și plămânii.
Aerul din Fereastră e atât de subțire că vocea moare repede chiar și aici, jos, pe albia unde sub talpă dorm încă oasele unei mări. Opt ani m-am antrenat să strig din piept, nu din gât, cu fălcile deschise ca la un căscat, până să mă audă cineva de la un capăt la altul al Câmpului: două mii de pași. Tata zicea că neamul nostru vine din Pelon, custodele de care nimeni nu-și amintește fața. Poate de aceea nu mi-o ține nimeni minte pe a mea. Stai cu mine un ceas și nu m-ai putea descrie. Dar vocea mea ți-o amintești. Pentru asta m-au tocmit.
Pe Platoul Rampelor, deasupra noastră, stau încă, sau mai bine zis zac, cele nouăzeci de rampe ale pendulului dinainte. Sus, spune Arhiva, iarna lungă a mâncat grinzile, iar pe înălțimea aceea nu se urcă cu cincizeci de rachete încărcate și opt sute de oameni; Câmpul a fost mutat jos, în Valea Oaselor, sub marginea Platoului, la o zi de car de Vădrea. Platoul domină valea: dacă ridici ochii, îi vezi marginea tăiată pe cer, ca un acoperiș pe care nu mai locuiește nimeni.
Azi nu strig nimic. Mă uit.
Ziua 6. Cântarul cu arc al Brănei spune șaizeci și patru. Brana, meșterița de pulbere, umblă prin Câmp cu mâinile ei de cizmă și cu un caiet în piele de capră, ca o bătrână cu o carte de rugăciuni, și atinge fiecare leagăn cu palma. Spune că atinge ca să vadă dacă lemnul „minte”. Lemnul nu minte, spune. Oamenii mint. Nu știu de ce zice asta, dar o zice mereu.
Prima rachetă nu pleacă acum, deși Fereastra e deschisă. Arhiva a socotit o sută șaizeci și șase de zile, cinci luni, cât să se așeze aerul de pe înălțimi și să se usuce lemnul rampelor.
Ziua 19. Citesc Jurnalul de Câmp. Platoul ni l-a dat odată cu ordinul de mutare. L-au ținut ai mei, câte un strigător la fiecare Fereastră, și fiecare l-a lăsat celui de după el peste Adânc, pe pagini care se înmoaie de sare. În fiecare Fereastră de când se aprind rachete, o singură linie, aceeași: lumina scurtă. De fiecare dată cu un minut înaintea primei rachete. De fiecare dată din același loc de pe cer, între Cleștele și Puntea, două stele pe care le știu și copiii. Orizontul se schimbă de la un an la altul, după cum se mișcă planeta; stelele rămân una față de alta. Locul din care vine lumina scurtă a rămas între ele, nemișcat.
N-am ce să fac cu asta. Citesc rândul și îl recitesc.
Ziua 150. Pulbere pentru patruzeci și una. Nouă leagăne vor aștepta pulberea promisă; Arhiva spune că cele cincizeci se vor completa până la sfârșitul Ferestrei. Brana n-a spus nimic; și-a pus palma pe leagănul 42, ca pe un cal bolnav.
Ziua 166. Mâine. Primul urcător se numește Ormin; are douăzeci și doi de ani și cele mai mari urechi pe care le-am văzut la un om. Mi-a cerut să-l strig pe nume. I-am spus că nu strig nume. Strig numere. „Atunci strigă-mi numărul”, a zis. Numărul lui e unu.
Ziua 167. Ceasul al patrulea. Trei lumini: Galbena, Roșia, iar a treia, Palida, sus, abia ghicită.
Tot Câmpul tace. Opt sute de oameni și nicio respirație. Țin clepsidra de un minut culcată pe palmă, cu nisipul oprit în pântec, și privesc spre nord, unde sunt Cleștele și Puntea.
Lumina scurtă vine fără semn, deși o așteptăm toți. O dungă albă, cât o clipire, nici roșie, nici galbenă, nici palidă, într-un loc în care nu stă nicio stea. Cum a venit, a plecat. Pun clepsidra în picioare. Nisipul curge. Eu număr nisipul: o sută, o sută zece, o sută douăzeci, fiindcă numărul ține mintea pe loc.
Nu mă întreb dacă ne-a chemat sau ne-a prevenit. Mă întreb dacă noi am așteptat-o, sau ea ne-a așteptat pe noi. Nisipul se golește. Un minut întreg, atât de scurt când nu-l privești, atât de lung când te privește el.
Strig:
— Unu!
Se aprinde leagănul 1, cel mai apropiat de turn. Fitilul scrâșnește, apoi focul îl apucă și tot Câmpul se face alb. Sunetul ajunge mai târziu, ca o lovitură în piept dintr-o încăpere vecină. Racheta se desprinde, șovăie cât jumătate de bătaie de inimă, și se duce în sus, tot mai subțire, tot mai mică, o linie, un punct, apoi un loc pe cer pe care îl cunoști doar fiindcă l-ai privit.
Plâng. Nu știu de ce. N-a fost nimic care să nu fi stat în Jurnal.
Ziua 168, ceasul al cincilea. Am scris în Jurnal o linie. Lumina scurtă. Un minut. Între Cleștele și Puntea. Am recitit-o. Era a douăsprezecea linie la fel, câte una pentru fiecare Fereastră în care s-a urcat de pe Câmp. Am mai adăugat dedesubt, cu cerneală nouă: Eu am numărat nisipul. Nu știu pentru cine.
Vocea: Dessa, în același Jurnal, până la capătul Ferestrei.
Ziua 311. Racheta 14 se desparte la nouăzeci de stânjeni. O floare de foc, apoi o ploaie de așchii și de fum peste sarea albă. Câmpul stă nemișcat. Am datoria să strig ceva. Strig: „Paisprezece n-a ajuns. Pregătiți cincisprezece.” Cu același glas ca pentru cea care a ajuns. Dacă aș schimba tonul, ar ști cei de pe Câmp. Vocea mea n-are voie să știe.
Ziua 522. Număr din nou. Din cincizeci de leagăne, douăzeci și trei s-au aprins deja. Din ele, nu spun câte au ajuns; nu știu. Cine vrea să afle să întrebe fanarele. Eu am numărat doar ce se aprinde.
Ziua 600. Noaptea, pe cer, un punct care nu e stea clipește în șiruri. O oglindă. O cunosc din povestea Câmpului: Fanarele ne vorbesc cu oglinzi. N-aveam nevoie de poveste. Clipirile vin în grupuri, cu pauze, și le numărăm toți, cu voce tare, la lumina torțelor: unu, doi, trei… Treizeci și trei.
Treizeci și trei. Ca la Arhivă: Nodul de lumină are treizeci și trei de fire. Ce numesc ei Plasă. La început fuseseră treizeci și patru, spun registrele. Un fir s-a rupt când o fată din Fanarul Șapte a trimis în Plasă o întrebare pe care Arhiva o ține scrisă cu majuscule: DE CE. În povestirile de pe Câmp, fata a întrebat „cât”. Sau „cine”. Sau, la copii, „de ce nu”. Registrul are dreptate. Povestirile își văd de treaba lor.
Ziua 601. N-am dormit. Am înmulțit.
Fiecare fir, patru ani. Treizeci și trei de ori patru: o sută treizeci și doi. Pendulul acesta ține o sută treizeci și doi. Pendulul dinainte, cu treizeci și patru de fire, a ținut o sută treizeci și șase. Nu spun că e o legătură. Spun că e aceeași cifră. Nu mai spun nimic.
Mai număr și altceva. Fereastra e cu patru luni mai scurtă decât cea de dinainte. Pendulul e cu patru ani mai scurt decât cel de dinainte. Un fir, patru ani. Cei care s-au întors din Adânc, în pendulele vechi, au scris în registre că pereții bat în serii de patru. Patru luni, patru ani, patru ani pe fir, patru lovituri. Un număr care apare o dată e o întâmplare. De două ori, o coincidență. De patru ori e un obicei. Nu afirm. Număr.
Ziua 790. Brana a adus pulberea pentru ultimele nouă. Salpetrul scribului a ajuns în sfârșit, într-un car acoperit cu piei. A cărat-o cu mâinile ei, sac cu sac, pe jos, lăsând carele afară, cum ai căra un copil bolnav. Spune că cu asta s-a terminat. Spune că acum e „gata cu cântatul”. Mirosul sacilor nu mi-a plăcut; nu știu de ce. N-am întrebat.
Ziua 900. Cântarul cu arc urcă. Șaizeci și cinci, șaizeci și opt, șaptezeci și doi. Aerul nu mai e atât de subțire; pe seară, vocea mea ajunge cu zece pași mai departe. După asta îmi dau seama, nu după cântar: Fereastra se închide.
Ziua 925. Racheta 41. Ultima cu pulbere din cea veche, cum mi-a spus Brana, uitându-se în altă parte. În leagănul 41 urcă o femeie bătrână, de șaizeci de ani, învățătoare, care a cerut să fie ultima, fiindcă „cineva trebuie să aibă răbdare cu cei dinaintea ei”. Nu strig numele ei. Strig numărul. Dar îl rostesc în gând, o dată, ca pe un nume.
— Patruzeci și unu!
Se duce.
Ziua 926–931. Leagănul 42: fitilul arde până la gură, scuipă, se stinge. Încă o dată. Încă o dată. Leagănul 43: la fel. Din pulberea scribului au rămas nouă butoaie, și nouă fitiluri care ard până la gură și se opresc, unul după altul, în șase zile. Strig numerele cu aceeași voce. Dacă ar auzi cineva altceva în ea, ar crede că pot face ceva. Nu pot. Cei nouă urcători ies din rachete pe rând, cu mâinile goale, și se așază pe sarea albă. Cincizeci de leagăne, patruzeci și unu aprinse. Nouă rachete rămân în picioare, încărcate și mute, ca niște mese puse pentru nimeni.
Ziua 933. Sus, spre apus, o dungă neagră care nu e nor. Cântarul: o sută zece și urcă (acum o lună arăta șaptezeci și doi; ultimul pas spre gaură e cel mai abrupt). Brana vine lângă mine, rămâne tăcută; nu mă privește. Mâinile ei miros a pulbere. Nu a mai fost nimeni pe Câmp de la Ziua 931, afară de ea. Opt sute de oameni s-au dus în galeriile de sare.
Strig, pentru ultima oară, cu tot pieptul, ca să mă audă și cei care nu mai sunt aici:
— Fereastra s-a închis! Coborâți în sare! Coborâți!
Apoi spun ceva ce nu e în ordinea slujbei:
— Brana. Mă cheamă Dessa.
Brana își pune palma pe umărul meu, o palmă ca o cizmă. Nu mă întreabă cine sunt. Nimeni nu m-a întrebat vreodată. Prima oară, după patruzeci și patru de ani de viață, cineva îmi spune numele înapoi.
— Știu, Dessa, zice. Hai.
Foaia a treia nu e desenată; e mototolită și apoi netezită la loc. Mâna care a copiat-o a lucrat pe două straturi: dedesubt, albastrul din foaia a doua, iar deasupra, cu cărbune, liniile noi, trase în ceasul în care pământul s-a ridicat. Marea Largă și-a pierdut fundul: scoarța se rupe în plăci, iar ce a fost abis iese la lumină, în creste negre, șiroind. Golful Cenușiu s-a închis la gură între două ridicături de stâncă, o poartă neagră, și ce a fost apă dinăuntrul ei s-a spart în lacuri. Strâmtoarea Dovan e un defileu strâmt. Insula Pelon, ostrov până ieri, a ieșit în vârf, iar în margine foaia are o scară făcută cu degetul, ștearsă și refăcută de cinci ori. Piscul Tăcut și Pasul Ahlen stau pe loc, fiecare în piatra lui. Platoul Rampelor, uscat, e singurul lucru de pe foaie netulburat. Valea Oaselor s-a deschis în lung, de-a curmezișul albiei, într-o falie pe care cartograful a trasat-o cu două degete apăsate pe hârtie.
În medalion, Salina Mare s-a încrețit: din șesul ei alb ies, pe o fâșie de nouă leghe, creste de sare de cincizeci, apoi de o sută de stânjeni; cartograful le-a numit, provizoriu, Muntele de Sare. Cele Nouă au crescut din dealuri în coline, din coline în vârfuri. Gâtul s-a strâns: peretele de est s-a lipit de cel de vest, lăsând o trecătoare cât o căruță. Oglinda, unde au fost patruzeci, apoi șase stânjeni de apă, e acum de culoarea cărbunelui: s-a spart în trei lacuri mici, închise de dungi de piatră neagră. Clopotnița: movila ei a urcat de la doisprezece la optzeci de stânjeni într-o noapte, iar turnul, cu clopotul lui, a rămas întreg. Nouă obiecte lungi, înfipte în coasta de sare, sunt însemnate cu un X mic. Toată foaia e pătată de umezeală sau de altceva.
În margine, mâna veche: Piatra a fost apă. Apa va fi piatră.
Vocea: Lio, 9 ani, în cele patru luni ale Trecerii și în luna de după. Povestește mai târziu, dar fără să-și amintească greșit.
Aveam nouă ani și eram cea mai mică din pivniță, așa că mi-au dat mie lumânarea.
Pivnița era în sare, săpată de oameni care muriseră înainte să mă nasc. Pereții erau albi și reci și, dacă-i lingeai, aveau gust de lacrimă. Mama a zis să nu-i ling. I-am lins în fiecare zi.
În ziua în care s-a făcut noapte, au fost mai întâi trei lumini pe cer, la prânz. Galbena, Roșia și Palida, pe care mama o numea „a treia”, iar eu îi ziceam Oftatul, fiindcă dacă te uitai la ea cu coada ochiului părea că răsuflă. Trei lumini odată se văd o dată pe an, dar atunci erau mai multe decât în alți ani; se apropiaseră una de alta ca niște copii la o masă prea mică. Bunica Brana a ieșit în curte și a stat mult cu capul în sus, cu mâinile ei de cizmă la spate.
— Gata, a zis. Intrați.
Galbena a plecat prima. N-a apus. A plecat cum pleacă lumina când îți pui o pernă peste față. Apoi Roșia. Apoi Oftatul a rămas singur, tot mai pal, până când n-a mai rămas nimic. Nu s-a făcut seară. Seara are culori. Asta a fost ca atunci când închizi un ochi și te uiți cu celălalt în întuneric.
Atunci pământul a tras aer în piept.
Nu știu cum să spun altfel. Sub picioare s-a simțit o umflare, apoi o golire, și tot ce era așezat s-a mutat cu un deget într-o parte. Lumânarea mea a făcut un pas și s-a întors. Doi oameni au căzut. Un ulcior s-a rostogolit și a zis un cuvânt mare, de ulcior. După aceea, nimic. Pe urmă un zgomot ca de piatră care mestecă. Mama m-a strâns la piept. Mirosea a sare și a frică.
— Unu, a spus o voce din întuneric.
O voce pe care o știam dinainte s-o aud. Era femeia pe care o uitai în clipa în care se ducea. Venise cu noi în pivniță, ca să nu fie singură sau ca să nu fim singuri noi; n-am aflat niciodată. Avea o voce ca o bucată de pâine caldă. Spunea numerele cutremurelor.
— Doi.
Pământul s-a mișcat iar.
— Trei. Ușor, ușor. A fost mic.
Nu era mic. Dar așa a zis. Și când a zis, a fost mic.
Mai târziu am aflat cum se cheamă: strigătoare. Ea mi-a spus să nu sar. Aveam nouă ani și nu mă gândisem să sar; dar de cum mi-a spus, m-am gândit. În prima zi, pământul a fost atât de ușor că dacă te ridicai pe vârfuri te înălțai cât o casă și coborai lin, ca o frunză. A doua zi, bunica a pus cântarul cu arc pe mine, pe mine în persoană, și a spus că ies cu o cincime mai grea decât sunt. Eu nu sunt mai grea decât mine. A treia zi, cu o cincime mai ușoară. A patra zi, iar mai grea. Mi s-a părut că m-au cântărit oameni diferiți.
— Planeta respiră, a zis bunica. Respiră pe nas și pe gură.
În colțul pivniței stătea o femeie în burnuz cenușiu. Nu mâncase nimic, nu băuse nimic, nu-și dezlipise spatele de zid. N-avea lumânare. Părea să vadă și așa.
Am întrebat-o:
— Ce ai la gât?
— O cheie.
— Ce deschide?
— Ceva care nu mai e aici.
— Atunci de ce o porți?
Femeia s-a gândit mult. Atât de mult, că mama a început să mă tragă de mânecă, să tac.
— Ca să știu că am avut ceva de deschis, a zis.
Atunci a venit al unsprezecelea cutremur. S-a prăbușit tavanul din peretele cel mai îndepărtat, nu peste noi: undeva dincolo de pereți. Lumânarea s-a stins. N-a fost nimeni care să nu țipe, afară de doi: femeia cu cheia și strigătoarea.
— Unsprezece, a zis strigătoarea, în întuneric. Atât.
Și dacă n-ar fi spus atât, cred că n-am fi trăit.
Vocea: Lio, 9 ani.
Bunica Brana a făcut cu cuțitul crestături pe grindă. Una pe zi, chiar dacă nu mai exista zi. Fiecare crestătură era o dimineață pe care o hotărâserăm noi, fiindcă soarele n-o mai hotăra. După o lună, bunica a spus că oamenii au nevoie de dimineți ca de pâine. După două luni, n-a mai spus nimic și tăia crestătura și atât.
Strigătoarea a numărat cutremurele până la două mii patru sute treizeci și unu. Pe urmă a încetat, fiindcă erau prea multe, iar ea nu voia să mintă. A spus: „De acum zic doar mari, mijlocii și mici.” Am mai trăit o lună așa, cu mari, mijlocii și mici, ca niște ploi.
Eram unsprezece copii în pivniță. Ne-a învățat o cântare. Strigătoarea nu cânta, dar bunica a cântat prima, pe un ton foarte jos și foarte fals:
Ilvara numără pe degete, Kessa întreabă „de ce, de ce”, Selerin bea ceai cu miere, Oruk dă foc și nu ajunge, Maera ascultă un perete.
Rimează doar capetele, și acelea abia. Așa se cânta.
— Cine sunt? am întrebat.
— Cei dinaintea noastră, a zis bunica.
— Și de ce n-au rămas să ne spună?
— Au spus, Lio. Dar ca să înțelegi ce-au spus trebuie să treacă o sută de ani.
Mi s-a părut o prostie. Dar am ținut-o minte.
Am învățat și să dorm fără să visez. Altfel visam mereu că pământul se rostogolește de pe un deal, cu noi pe el, ca un butoi plin de copii.
Pe la a o sută douăzecea crestătură a trecut prin sare altceva. Nu mai era pământul care respiră. Era cealaltă respirație, cea de sub el: un sunet surd, în serii. Bunica l-a auzit. Strigătoarea, care avea urechile cele mai bune din toată pivnița, a pus palma pe zid, apoi a luat-o repede, ca de pe plită, și a zis în șoaptă, ca să nu audă copiii:
— Asta n-am numărat-o eu.
— Ce e? am zis eu, care auzeam tot.
— Nimic. Dormi.
Dar eu am numărat. Erau în serii. Nu știu câte. Mă pierdeam, iar un copil care se pierde în număr se pierde în somn.
Femeia în burnuz cenușiu a deschis ochii. Nu-i mai deschisese de zile. Se uita drept la mine, iar privirea ei spunea că numai eu le auzisem.
— Câte? a întrebat.
— Nu știu. Am pierdut șirul.
— Data viitoare, numără până la patru.
N-am întrebat de ce patru. Mi-am încleștat degetele pe mâneca mamei, mai tare decât la cutremure.
Registrul avea să scrie mai târziu că Trecerea ține patru luni, o sută treizeci și trei de zile, cât a ținut cerul. Pământul a mai ținut o lună peste. După crestătura o sută șaizeci și șapte, bunica a spus „gata”, ca atunci, în curte, și grinda s-a oprit din tremurat. Cântarul cu arc s-a oprit pe optzeci și opt și n-a mai mișcat. Era prima dată de o sută șaizeci și șapte de zile când arcul stătea nemișcat.
Am ieșit pe o scară de sare care nu fusese acolo. Afară, aerul era pal și rece. Lumina era una singură, galbenă, ca printr-o hârtie murdară. Sub ea, n-am recunoscut nimic. Apa dispăruse. Salina dispăruse. În locul lor se ridica un munte, cât tot cerul pe care mi-l puteam închipui, alb la poale, cenușiu sus, cu fâșii de sare strălucind ca niște dinți. Nouă ace lungi, de lemn și de pânză, ieșeau din coasta lui, drepte, într-un rând strâmb. Bunica Brana a pus mâinile pe piatră. A atins-o ca pe un cal.
— Ar fi trebuit să mă aștept, a zis. Pulberea nu minte. Nici piatra.
Eu m-am uitat sus. Mult mai sus, pe un vârf pe care nu-l văzusem niciodată, am zărit un turn mic, cu un clopot. Părea cât un degetar. Vântul îl atingea și nu-l făcea să sune.
Locul era același. Eu eram aceeași. Dar numele pe care i le dădusem, apa, nisipul, scările, nu mai încăpeau în el. Între noi stăteau o sută șaizeci și șapte de crestături, ca un bolovan între două degete.
Am coborât iar la grinda din pivniță și am pus degetul pe ultima crestătură. Lemnul din ea era încă alb, ca o carne tăiată de curând.
Foaia a patra e cea mai frumoasă din atlas și cea mai puțin prețuită, pentru că nu moare nimeni pe ea. Totul s-a așezat. Marea Largă nu mai e ocean: e lagună între creste, apă verde și liniștită între două ziduri de piatră ieșită din fund. Golful Cenușiu a rămas poartă de stâncă. Strâmtoarea Dovan, defileu. Insula Pelon, vârf, cel mai înalt dintr-un șir. Piscul Tăcut și Pasul Ahlen stau neschimbate, iar cartograful, ostenit, a lăsat în jurul lor loc alb. Platoul Rampelor, uscat, are acum o pecingine verzuie de licheni, pe care cartograful a însemnat-o cu puncte mici. Valea Oaselor e vale de cenușă, cenușie și moale, cu o albie lungă săpată de ape, în care se văd oase mari ca grinzile unei case.
Medalionul: Salina Mare nu s-a mutat nicăieri, dar numele ei de pe foaie e scris acum pe un munte, Muntele de Sare, trei sute optzeci de stânjeni la cel mai înalt punct, alb la bază, cenușiu și roz mai sus, cu terase tăiate în coasta de sud, pe care înfloresc, în luna a treia a fiecărui an, flori mici și galbene. Cele Nouă au devenit Cele Nouă Vârfuri și își păstrează numerele: Întâiul până la al Nouălea, cel din urmă mai scund cu o treime decât ceilalți, ca un frate mic. Gâtul e trecătoare, la o sută douăzeci de stânjeni, cu un pârâu care curge dinspre Oglindă, singurul drum dintre cele două văi. Oglinda e lac, sau mai bine zis trei lacuri legate cu pâraie: apă dulce, rece, cu trestii și cu pești albi, fără ochi. Clopotnița a rămas pe vârful ei, de trei sute de stânjeni acum, cu clopotul la locul lui, tăcut; un drum în zigzag urcă la ea. Nouă ace lungi de lemn și de pânză ies din coasta de sare, la mijlocul muntelui, însemnate cu un X; nimeni n-a urcat să le scoată. Jos, spre sud, trei porți noi, săpate în stâncă și încă nelocuite: coborârea n-a început, dar e socotită.
În margine, mâna veche, mai mărunt: Ceea ce s-a ridicat stă și se uită.
Vocea: Sereda, 48 de ani, în anul al cincizeci și doilea. Vorbește cu o ucenică.
Stai jos, copilă, și nu te atinge de rame. Albinele nu-s rele, dar nu-ți datorează nimic. Aș zice că e prima lecție, dar e și ultima: să nu pretinzi nimic de la o ființă care are cinci mii de surori și o regină.
Am patruzeci și opt de ani, iar stupii mei stau pe terasa a treia a Muntelui de Sare, pe un loc care acum șaisprezece ani era fundul mării. L-am văzut ridicându-se și tot n-am crezut, până când am săpat după apă și am scos o scoică mare cât un cap de copil, plină de nisip negru, iar sub ea o vertebră cât o roată de car. De la scoica aceea am început să cred că tot ce există a fost altceva mai înainte. N-o spun ca pe o filosofie. O spun ca pe un fapt despre scoici.
Eu sunt din neamul lui Selerin, Marele Astronom, care n-a mințit niciodată, dar a ales ce spune, și care a urcat într-un coș, la o înălțime de unde nu mai coboară nimeni, ca să stea lângă ceva ce nu are nume. Neamul nostru ține albine fiindcă Selerin făcea un ceai cu miere, pe care Arhivista l-a băut doisprezece ani, iar mierea, spune povestea noastră, era mierea lui. Poate că nu-i adevărat. Dar o țin minte de parcă ar fi.
(Cealaltă poveste, a fetei Kessa, cum că „a întrebat” și un fir s-a rupt, o spunem altfel la noi, în Vârfuri: noi zicem că Kessa n-a întrebat de ce. A întrebat „cine”. N-am verificat. Bunica mea zicea că verificarea e pentru cei fără răbdare.)
Aer rece. Se simte cum planeta se îngreunează sub talpă: îndepărtarea. Cântarul cu arc spune nouăzeci și patru, balanța o sută. Fiecare an cântărește un deget mai mult decât cel dinainte. E o greutate pe care o simți în genunchi. Lumina palidă s-a făcut mai slabă; săptămâni întregi nu o mai văd. Albinele o simt înaintea mea: bâzâie mai jos. Iarna le țin în stupi cu pereți dubli, umpluți cu puf de trestie, și le dau zahăr topit în apă, pe care îl iau cu limba ca pe un lucru rușinos. Când vremea se ține rece, se strâng într-un ghem mare, cât capul unui om, și se rotesc încet, cele din margine spre miez, cele din miez spre margine, fiecare pe rând la frig și pe rând la căldură. Nu le-a învățat nimeni. Dacă ar fi învățat-o oamenii, am fi scris-o undeva.
Azi vine Lio. E o femeie de douăzeci și patru de ani, care a trăit Trecerea la nouă și a rămas cu ea, cum rămân alții cu o limbă străină. Are o voce care îți ridică părul de pe brațe când povestește. Îi place să ghideze oamenii prin munți și a urcat de multe ori la Clopotniță, acolo unde clopotul tace. Zice că îl aude.
— Cum să-l auzi, dacă tace?
— Aud tăcerea lui, Sereda. Nu e același lucru.
(Nu e.)
Cu ea vine Brana. Brana are șaizeci și șase de ani și mâini ca niște cizme. Umblă cu un baston de salcâm. Vine în fiecare săptămână la mine ca să ne certăm. Pe niciuna nu ne doare cearta. E felul nostru de a ne ține companie.
— Nu e nimeni, Sereda, zice, așezându-se. Nu e nimeni care să țină.
— Ba e, Brană. Albina nu știe cine ține fagurele. Dar știe că îl ține cineva.
— Nu ține nimeni. Stă. Cum stă piatra.
— Piatra se rostogolește.
— Numai când o împingi.
— Și cine o împinge?
Brana râde cu un râs de nucă spartă. După atâta timp am înțeles că nici ea, nici eu nu vrem să câștigăm. Vrem să nu rămânem fără adversar.
Urcăm toate trei. Scopul e să vedem acele. Așa le zice Lio: acele. Sunt cele nouă rachete rămase de la Fereastră, pe care sarea le-a luat în brațe în noaptea Trecerii. Se văd bine de pe Vârful al Treilea, de unde coasta muntelui se vede întreagă: nouă bețe lungi ieșind din ea, puțin strâmbe. Ajungem după trei ceasuri de mers, cu opriri pentru Brana. Sus, aerul e rar, curat și are gust de metal.
Brana își pune mâna pe prima. Lemnul e cenușiu, lustruit de vânt, și sub palma ei sună a gol și a plin deodată.
— Pulbere înăuntru, spune. Cea de la Târg, cea din urmă. Era udă când am încărcat-o. Șaisprezece ani de sare au uscat-o. Acum e bună. N-a ars niciodată.
— Poți s-o aprinzi?
— Pot. N-aș vrea.
— De ce?
— Pentru că ar urca.
Taci, Sereda, îmi zic, și tac. În clipa aceea Lio ridică ochii spre vârf. Acolo, pe stânca de deasupra, cât un degetar, stă Clopotnița. Iar la poalele ei, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna, stă o femeie în burnuz cenușiu.
Brana o vede. O văd și eu. Lio nu spune nimic; știe.
Femeia nu e aproape. E la o jumătate de ceas de urcuș. Nu se mișcă. După un timp ridică o mână, ca la o încuviințare, nu ca la un salut. Apoi o coboară, iar când ne uităm iar, nu mai e.
— Aceeași, zice Brana. N-a îmbătrânit.
— Și când ai văzut-o întâi?
— Când aveam șaisprezece ani.
Mă uit la mâinile ei pe lemnul rachetei. La ale mele, pline de ceară. La Lio, cu ochii în sus. Trei vârste pe un munte, și deasupra, o femeie care n-are niciuna.
— Dar mama mea, zic, atât de încet că nu știu dacă m-au auzit, mama mea o pomenea și ea. „Femeia în cenușiu.” Spunea că a văzut-o pe când era fată. Și bunica mea la fel.
Nici una nu răspunde. Lângă noi, în sare, bâzâie un singur bondar rătăcit, care nu știe nimic și n-are nevoie să știe.
Vocea: Sereda, 71 de ani, în anul al șaptezeci și cincilea.
Spune-le tu, copilă, că am fost cuminte. Am fost cuminte treizeci și nouă de ani.
Am șaptezeci și unu de ani și o spinare care strigă la fiecare pas. Coborârea a început acum doi ani, pe rând, grup cu grup, pe trei porți săpate în sud, și eu am fost trecută pe lista a unsprezecea, ceea ce înseamnă „la urmă și fără nimic”. Pe listă sunt semințe, cărți, tâmplari, doctori, copii. Albinele nu sunt. Consiliul a spus: nu animale vii. Un om în mantie neagră a repetat de trei ori. Am întrebat dacă albinele sunt animale, și mi-a răspuns: ce altceva să fie? Am zis: ce altceva, într-adevăr.
Numai că Selerin n-a mințit niciodată, dar a ales ce spune. Eu aleg ce iau.
Am cărat treisprezece stupi în trei nopți, pe sub haine, pe sub saci, pe sub o rochie de nuntă pe care n-am purtat-o niciodată. Albinele au înțeles. E un lucru despre albine pe care nu-l spune nimeni: știu când se cere tăcere. Au stat nemișcate în bezna sacilor, cu bâzâitul stins, ca niște vite bătrâne care pricep o poruncă. Le-am dus la Gât, la poarta din mijloc, cea mai mare, la o sută douăzeci de stânjeni deasupra a ceea ce a fost marea.
Lumina palidă nu se mai vede de câțiva ani, înecată în lumina Galbenei. A rămas Galbena, tot mai îndepărtată, și Roșia, la fel. Zile cu o singură lumină, ca prin sticlă murdară. Pe terasă, zăpada acoperă florile galbene din luna a treia. Frigul nu vine; frigul se așază, ca praful.
Cele trei porți sunt trei guri de stâncă, tăiate în peretele Gâtului, fiecare cât o casă, cu cadre de bârne negre și praguri gonite de tălpi. Pe cea din mijloc, cea mare, se aude coborând de zile bună parte din lume: sacii se târăsc, copiii plâng și tac, un tâmplar înjură printre dinți o ladă. Aerul miroase a seu de lumânare și a lână ude. La poartă stă o coadă. Am rămas ultima. În fața mea, un băiat cu o ladă de cărți mai mare decât el. În spatele meu: nimeni. Dessa, strigătoarea, a murit acum trei ani, la optzeci și doi de ani. La înmormântare n-a știut nimeni cum arăta; i-am pus pe piatră un singur cuvânt: Vocea. Brana a murit acum șase ani. Lio coboară cu al doilea grup, a spus că ne așteaptă jos și că o să ne numere.
Gardianul porții, un tânăr cu un caiet, se uită în lista lui. Ridică ochii.
— Sereda din Vârfuri. Fără bagaje.
— Fără.
— Ce e sub rochia aceea?
— Un trup de femeie bătrână, domnule.
Nu zice nimic. În spatele meu, în aerul mort, aud o voce de femeie, joasă, pe care n-am auzit-o niciodată și totuși o știu:
— Lasă-o.
Mă întorc. Femeia în burnuz cenușiu stă la zece pași. Nu-i văd vârsta, nici anii, nici zilele. Am cunoscut o mulțime de oameni și am ajuns să cred că vârsta are cinci feluri: tinerii, bătrânii, cei care o ascund, cei care au uitat-o, și ea. Tânărul gardian o privește și se face alb ca varul. Nu o cunoaște. Dar a recunoscut ceva.
— Sunt… înregistrată? întreabă ea, aproape politicos.
— Nu, doamnă. Dar dumneavoastră… aveți voie.
— Știu, zice. Mereu am avut.
Trece pe lângă mine, trece pe sub bolta porții și intră în întuneric. Cheia de la gât îi bate pe piept, în ritmul pașilor, o dată, o dată, o dată. Gardianul uită de mine. Eu trec.
Jos, în prima galerie, cea cu tavan scund și nișe în perete, simt miros de sare și de cărbune. Femeia în cenușiu nu mai e. Pe o treaptă a rămas un fagure de-al meu, mic, căzut din sacul unuia dintre stupi. Nu știu cum. N-am pierdut niciunul. Cineva a fost în spatele meu fără să fie.
Pun fagurele în palmă. Mierea e rece și fină. Aștept.
Poarta se închide.
Sunetul nu e al unei uși. E al unui munte care își strânge gura. Lumina palidă nu mai e de mult; acum se duce și Galbena, și Roșia, și ultima fâșie de afară, din deschizătura boltei, se stinge fără să zică nimic.
Atunci aud, în perete, pentru prima oară în viața mea, ceva ce nu e albină. Un sunet surd, undeva departe, în mijlocul sării. Trei lovituri. Apoi un gol.
Nu spun nimic. Mi se pare că dacă aș spune ceva, golul ar înceta să fie gol.
Albinele, în sac, tac cu mine.
Selerin a ales ce spune. Eu aleg ce nu spun. Cineva ține. Nu zic cine. E singura frază pe care o am pentru copiii care mă vor întreba, și o repet în gând, în galeria joasă, cu mierea în palmă, până se încălzește.
Foaia a cincea e albă. Cartograful n-a mai folosit culori; a folosit absența lor. Peste tot ce a fost apă și apoi piatră s-a așternut gheață. Marea Largă e sticlă albă, groasă de două sute cincizeci de stânjeni, întinsă fără o cută de la o margine a foii la cealaltă. Golful Cenușiu e fiord înghețat. Strâmtoarea Dovan, o crăpătură înghețată, îngustă, pe care mâna ostenită a cartografului a urmărit-o cu un singur fir de peniță. Insula Pelon poartă calotă. Piscul Tăcut, ghețar. Pe Pasul Ahlen, cartograful a copiat un cuvânt scris cu gheață, literă cu literă, fără să-l citească, și a lăsat în jurul lui loc gol. Valea Oaselor e un cimitir sub zăpadă, iar Platoul Rampelor, pustiu alb, nu se mai deosebește de hârtie.
În medalion, gheața Oglinzii, groasă de treizeci de stânjeni, netedă și neagră ca o oglindă adevărată; Cele Nouă Vârfuri, Nouă Cupole, de abia ghicite sub zăpadă; Gâtul, numit acum Gheara, o limbă de gheață care se strecoară prin trecătoare, pe o leghe, ca un râu oprit în gând. Muntele de Sare e pustiu și lucios, iar la poalele lui nu se mai vede nimic. Dedesubt, cu cerneală roșie, cartograful a desenat cetatea: o hartă în hartă, culoare, hambare, dormitoare cu nișe, galerii care coboară sub vechea Salină până la un loc însemnat doar cu un cerc negru. Peretele. Clopotnița: un punct în vârful gheții, cu clopotul înghețat; picătura de la marginea lui a rămas desenată. Ușa cetății e la Gât. Nu iese nimeni; nu e voie, nu e cum.
În margine, mâna veche, ca întotdeauna: Gheața ține minte.
Vocea: Taran, 37 de ani, păzitor al Peretelui de cărbune. Anul al optzecilea. Taran scrie scurt.
Veghe întâi, ziua 1. M-au trezit. Am dormit patru ani și ceva. Gura plină de sare, degetele ca de lemn, pleoapele lipite de o scoarță de sare. Cineva mi-a pus o cană în mâini și mi-a ținut-o acolo până am simțit-o. Mi-au spus: anul 80. Am întrebat: din câte? Mi-au spus: din o sută treizeci și două. Am făcut socoteala fără să vreau. Am încă mult de dormit.
Mă cheamă Taran. Sunt din neamul Maerei, păzitoarea Peretelui. A stat în fața lui patruzeci și doi de ani și a scris două cuvinte pe care le știe toată cetatea: două forțe. Nu mi se cere să înțeleg. Mi se cere să stau.
Ziua 2. Peretele. Se coboară cinci sute de trepte din sare, apoi o sută de piatră (scara Salinei, nu Scara Mare de la Gura de Sus: fiecare gură își are scara ei), până la cetatea de sub Salină; de acolo încă o jumătate de zi de galerii în pantă și scări, până la Galeria a Patra, apoi o galerie unde lumânarea arde mai mică și flacăra stă dreaptă, fără nicio adiere. La capăt: Peretele de cărbune. Negru, neted, cald ca o piele, fără urmă de foc; căldura lui nu iese din el, și la cinci pași de Perete aerul e tot al sării, rece. Nu e voie să ardem din el nicio fărâmă, deși cetatea o duce greu cu frigul și lemnul s-a cam sfârșit. N-a spus nimeni de ce. Se știe.
Stau pe banca de piatră din fața lui, scobită de alții înaintea mea, fiecare cu felul lui de a se sprijini. Am în față caietul Maerei. Piele de oaie, pagini galbene, scriere mică și dreaptă ca o brazdă. Pe prima pagină: Una ține. Una ascultă. Dacă una dintre ele bate, cealaltă numără. Pe ultima nu scrie nimic.
Ziua 3. Nimic. Peretele tace. Lumânarea arde. Mă gândesc la mama, pe care am lăsat-o în nișa a douăzeci și doua, adormită de patru ani, cu mâinile încrucișate pe piept. Ar putea să mă fi rugat să-i spun cum e. Poate o să-i spun.
Ziua 5. Prima serie. Sunt trei. Lovituri surde, nu în peretele din fața mea, ci în adâncul lui, ca de pumn într-o ușă din casa vecină. Una, două, trei. Apoi un gol. Nu e liniște. E un gol: un loc anume, croit cât un sunet, cu margini.
Notez. Notez că e gol. Notez cât durează: cât o bătaie de inimă. Cât ar fi durat a patra bătaie.
Ziua 7. Mi s-a spus de la început că bătăile au fost în patru. Arhivele coborâte cu noi spun: în serii de câte patru. Apoi, într-o vreme, cineva le-a auzit, o arhivistă (Ilvara, spune povestea), și de atunci vin în trei. Cum poate un om să schimbe ritmul unui perete? Nu poate. Poate că nu ea l-a schimbat. Poate că el a răspuns.
Maera zicea: una care ascultă. Dacă Maera avea dreptate, ascultarea nu stă degeaba. Cine ascultă, face.
Ziua 11. Bătrâna din nișa a șasea se mișcă în somn. E Sereda. Doarme, dar neliniștit; pleoapele îi tremură ca ale unui câine care visează. Are un fagure sub pernă, iar pe el o albină nemișcată, vie. Hibernează și ea. Nu întreb nimic; n-are cine să-mi răspundă.
Ziua 14. Pe treapta de sus a galeriei stă o femeie în burnuz cenușiu. Nimeni n-are voie să intre aici fără pecete. Nu o cunosc. Nu zice nimic. Se uită la Perete cum se uită un bolnav la ușa doctorului. Pe piept îi atârnă o cheie mică, de bronz, cu ochiul rotund.
— Doamnă, nu aveți voie.
— Știu, spune. Dar îmi plăcea să-l văd.
Nu întreb „cine sunteți”. Întreb altceva, care, nu știu de ce, mi se pare mai important:
— Auziți și dumneavoastră?
— Nu, zice. De mult nu mai aud.
— Atunci de ce veniți?
Se gândește. Lumânarea nu clintește, dar umbra ei pe Perete se mută.
— Ca să-i ascult tăcerea, spune. Diferă de la un om la altul.
Se întoarce și urcă. Nu-i aud pașii pe piatră. Număr treptele după ea, până la o sută, și apoi nu mai am după ce număra.
Ziua 20. Trei. Gol. Trei. Gol. Trei. Gol.
Încep să numesc golul. Îl numesc a patra. Nu scriu asta în caiet. Doar îl numesc, în gând, ca să am ceva de ținut în mână.
Vocea: Taran, 62 de ani. Anul o sută cinci.
Veghe a doua, ziua 1. Un doctor mă ține de încheietură și numără. „Douăzeci și cinci de ani de somn fără pauză”, zice. „Ai fost greu de trezit.” Eu zic: nu eu. Peretele. Doctorul zâmbește ca un om care a auzit asta de la toți păzitorii.
Am șaizeci și doi de ani pe hârtie și genunchii unui om de cincizeci: somnul îmbătrânește mai încet, dar nu se lasă păcălit. Fruntea îmi pare mai mare, pielea de pe mâini, mai subțire, cu vinele la vedere ca firele într-o frunză. Ceilalți păzitori din dormitorul meu: doi au murit în somn, unul s-a trezit nebun și vorbește cu pereții cu glas de copil. Cetatea numără acum nouă sute de oameni vii. Pe vremea când am coborât, erau o mie două sute. Nimeni nu spune cine a murit; se spune doar cât a rămas.
Ziua 3. Peretele. Trei. Gol.
Nu s-a schimbat nimic. Asta e partea groaznică: nu s-a schimbat nimic. Am coborât cinci sute de trepte din sare degeaba; ar fi putut să bată patru, să bată două, să tacă. Dar Peretele a rămas cum era, un om rău care nu se schimbă, sau un om bun care nu se schimbă. Nu pot hotărî.
Ziua 8. Am hotărât să încerc ceva ce Maera n-a încercat, ori n-a scris că a încercat. Să bat eu.
Am bătut cu fruntea în Perete, o dată, o dată, o dată, cu răbdare, ca să nu pară că mă lupt. Trei. Cărbunele era cald și tare sub frunte și m-a durut până în dinți. Apoi am așteptat. Am așteptat un ceas, cu numărul în gând. Nu s-a întâmplat nimic.
Am bătut apoi de patru ori. Patru. Am așteptat.
Nimic. Apoi, mult după, când aproape renunțasem, bătăile lui obișnuite au venit, trei, iar golul de după a fost, jur pe ce am mai scump, mai lung decât înainte. Cu o jumătate de inspirație. Poate cu atât.
Nu pot jura. Nu pot nega. Notez în caiet: A fost mai lung. Sau mi s-a părut. Sau eu am fost mai scurt. Dintre toate, asta e varianta care mă înspăimântă cel mai tare.
Ziua 12. Mă gândesc la neamul meu. Mama spunea că neamul Maerei crede în două forțe. Una care ține, una care ascultă. Dar nimeni nu mi-a spus ce se întâmplă când amândouă tac. Poate atunci e o singură forță, cea fără nume. Poate atunci golul e al ei. Nu sunt filosof, sunt păzitor, și un păzitor care filosofează adoarme.
Ziua 15. Sereda a murit. Au găsit-o în nișa a șasea, la o sută unu ani, cu mierea de pe buze, uscată ca o ceară. Pe piept ținea o albină, moartă de data asta. Au mutat-o în Galeria Dulce. Pe nișa ei, cineva a scris cu cărbune: Cineva ține.
Am citit și am tăcut. Aș fi vrut să-i spun: și alt cineva ascultă. Dar n-am avut cui.
Ziua 22. Nu mai e nimeni în afară de păzitori care să mai coboare la Perete. Povestea celor dinainte s-a subțiat până la o cântare de copii. Aud pe cineva cântând în galeria de sus, jos și fals:
Ilvara numără pe degete, Kessa întreabă „de ce, de ce”…
Mă ridic și merg după glas, cu lumânarea la piept, să nu se stingă. Nu găsesc pe nimeni. Cântarea se oprește la Maera ascultă un perete; cântărețul pare să se fi uitat peste umăr înainte de ultimul cuvânt.
Vocea: Taran, 88 de ani. Anul o sută treizeci și unu. Ultimul.
Veghe a treia, ziua 1. Optzeci și opt de ani. Cincizeci și unu de serviciu. Mai mult decât Maera, cu nouă. Nu mă laud. Cifrele nu se laudă, se adună.
M-a trezit o fată. Nu doctorul. O fată de nouăsprezece ani, cu părul tuns scurt și cu urechi mari, pe nume Nerina, care a spus: „Dumneata ești Taran? Mi-au zis că eu sunt ucenica dumitale. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau.” Îmi plac fetele care spun asta.
În curtea cetății, sub oglinzile puțului de aer, într-un ghiveci de lut, crește un lăstar de măr, pe care Nerina îl udă dimineața și despre care nu știe nimeni de unde vine. Mi-a adus ceai. Fără miere; mierea s-a terminat cu douăzeci și șase de ani în urmă, odată cu Sereda. L-am băut fierbinte, cu amândouă mâinile pe cană, și mi-am dat seama că mâinile nu mai tremură. Pe-ale ei, tremurau.
Ziua 4. Am dus-o la Perete. Cinci sute de trepte din sare, o sută de piatră, jumătate de zi de galerii, lumânarea. Nerina a mers fără să se plângă. La capăt, în fața Peretelui negru, s-a oprit, a pus mâna pe piatra caldă și a închis ochii.
— Aud, a spus.
— Ce auzi?
— Patru.
Mi s-a strâns ceva sub coaste, ca la un nod tras de la capătul celălalt.
— Trei, am zis. Trei, Nerina. Așa vin de peste două sute de ani. De când Ilvara a ascultat.
— Eu aud patru, a zis. Una, două, trei, patru. Și apoi tăcere.
Am verificat-o. Am pus-o să bată pe masă ritmul. A bătut patru. Am pus-o să bată de două ori, apoi să stea. Nu mințea. Nu mint nici eu. În cincizeci și unu de ani de serviciu n-am auzit decât trei. Ea aude patru. Amândoi stăm în același loc și auzim lucruri diferite și amândoi avem dreptate. Sau amândoi greșim. Sau Peretele are mai multe guri.
Sunt prea bătrân să-mi fie frică. Mi-e frică.
Ziua 9. Am cerut-o iar pe femeia în cenușiu. N-am chemat-o; i-am spus doar numele, în gând, și când m-am ridicat era pe treapta de sus, cu cheia la gât. Parcă n-ar fi plecat niciodată.
— Doamnă. Fata aude patru.
— Da, a zis.
— Cum se poate?
— Se poate să fie oricum, Taran. Așa cum se poate să nu fie.
— Cât aveți? am întrebat. Nu m-am putut abține. Optzeci și opt de ani, și nu m-am putut abține.
Femeia a zâmbit, prima oară de când o știu. Un zâmbet scurt, fără bucurie și fără răutate.
— Destul cât să nu-ți răspund, a spus.
Ziua 17. Gheața de deasupra a început să se miște. O simt în oase. Cetatea are un sunet nou, ca de lemn care lucrează: pe sus, undeva, pe la Gât, ceva se desface. Planeta își trage sufletul înainte să se ușureze iar. Cântarul cu arc a trecut de nouăzeci și șapte. Aproape o sută.
În primăvara aceasta ușa de la Gât se va deschide pentru prima oară după cincizeci și șase de ani și patru luni. Nerina vrea să iasă prima. Nu o las. O las să iasă a doua.
Ziua 21. Caietul Maerei e gata. Ultima pagină, care era goală, nu mai e goală. Am scris pe ea trei lucruri.
Primul: Trei. Și un gol cât a patra.
Al doilea: Nerina aude patru. N-am verificat dacă eu aud puțin.
Al treilea îl scriu mai încet, fiindcă nu sunt sigur că trebuie scris: Dacă una ține și una ascultă, poate că ținerea e tot o ascultare, și poate de aceea le număr mereu: ca să nu uit că nu sunt singur la numărat.
Ung caietul pe margini cu ulei, ca să nu se strice. Nerina îl ia cu amândouă mâinile. Nu spune nimic. Apoi spune, cu glasul unei fete de nouăsprezece ani care a ghicit că a primit ceva mai mare decât ea:
— O să-l ascult.
— Întâi numără, zic. Ascultatul vine singur, de unde-o veni.
A urcat cu caietul la piept. Am numărat treptele după pașii ei, cinci sute, una câte una, până n-am mai avut pași de numărat. Atunci am numărat încă o dată, pentru gol.
Capitol imposibil. Pagina e lipită în registrul Clopotniței, între anul o sută treizeci și unu și anul unu al pendulului următor, și nu are dată. Fazele nu pot coexista. Citește-o ca pe cinci glasuri care vorbesc în același timp, fiecare din locul lui, pe aceeași treaptă de piatră.
Brana (16 ani). Apa îmi vine până la brâu și e caldă ca laptele. Stau pe treapta de sus a Clopotniței, singura care nu e acoperită, și Dessa (44). — patruzeci și unu, patruzeci și doi, nămolul se întărește sub tălpi și fiecare pas face o gură, și Lio (9). piatra se mișcă, nu te uita în jos, bunica a zis să nu te uiți în jos, iar clopotul de deasupra mea Sereda (71). e tăcut, copilă, vezi, stupii mei sunt pe terasa de dedesubt și mierea e galbenă, și clopotul Taran (88). e înghețat. Gheața e neagră ca o oglindă și sub ea e un gol, nu de aer, un gol cât o bătaie, și clopotul
Brana. — se uită la mine. Cine vorbește? Aud o voce de bătrână, în vânt. Sereda. Cine e fata aceea cu mâinile întregi? Mâinile ei sunt prea frumoase pentru o fată de pulbere. Dessa. Nu strig nimănui. Strig numărul. Trei sau cinci? Cine a pus aici cinci? Lio. Eu n-am nimic de zis, dar mă aud. Taran. Număr.
Fiecare aude pe ceilalți în felul fazei lui. Brana îi aude ca pe valuri care vorbesc greșit. Dessa îi aude ca pe numere cu o cifră lipsă. Lio îi simte în piatră, ca pe niște dinți. Sereda îi aude ca pe un bâzâit mare, prelung, pe care nu-l poate număra. Taran îi aude ca pe bătăi pornite de sub gheață și îi încurcă cu cele din Perete.
Dessa. Treizeci și trei de fire. Patru ani fiecare. O sută treizeci și doi. Cine mă contrazice? Brana. Nu te contrazice nimeni. Nu e nimic de aflat, doamnă. E de făcut. Salpetrul nu ajunge. Sereda. Ba e ceva de aflat. Cineva ține. Nu spun cine. Taran. Două. Una care ține. Una care ascultă. Maera a scris-o. Eu doar o repet. Brana. — nimeni, ți-am spus — Sereda. — cineva, ți-am spus — Taran. — două, ți-am spus — Lio. Bunica a zis că și cântarul cu arc, și balanța au dreptate. Poate au dreptate toți trei.
Nu o aude nimeni. Sau o aud toți și se prefac.
Brana. Apa a ajuns la gâtul meu, dar nu mă îneacă. Respir ca și cum ar fi aer. Lio. Piatra se ridică cu mine pe ea. O simt cum crește sub tălpi, o palmă pe răsuflare. Sereda. Zăpada acoperă florile. Nu, nu le acoperă. Florile sunt acolo, sub ea, și zăpada se topește, și florile răsar, și se acoperă iar.
Pe treapta de sus, în mijlocul lor, stă o femeie în burnuz cenușiu.
Nu e într-o fază. Brana o vede în apă, până la brâu, uscată. Dessa o vede pe nămol, fără urme. Lio o vede pe piatra care se ridică, dreaptă, fără să se țină de nimic. Sereda o vede printre flori, cu ele până la genunchi. Taran o vede pe gheață, într-un loc în care nu e nimic de care să te sprijini. Fiecare o vede la fel de bătrână. Niciunul nu poate spune cât.
Își ține o mână pe cheia de la gât. Se uită pe rând la toți cinci și nu ți-ai da seama dacă îi privește sau încearcă să-i numere.
Femeia în cenușiu. (Nu vorbește. Toți cinci o aud.) Gata.
Clopotul bate.
Brana. Unu! Apa îl lovește și el sună gros, de bronz ud, ca atunci când eram fată și îl auzeam în somn. Dessa. Unu! N-am dat comanda. A venit singur. Lio. Unu! Mi-a intrat în burtă. Sereda. Unu! Albinele s-au oprit din bâzâit, toate deodată. Taran. Unu! L-am mai auzit, dar nu așa. Altfel. Ca o bătaie din Perete care a învățat să sune.
Clopotul bate a doua oară. Clopotul bate a treia oară.
Apoi nu mai bate.
Tăcerea care urmează are lungimea unei bătăi. Fiecare o simte altfel: Brana ca pe o retragere a apei, Dessa ca pe o clepsidră răsturnată fără nisip, Lio ca pe pauza dintre două cutremure, Sereda ca pe liniștea unui stup care ascultă, Taran ca pe golul de după trei.
În golul acela vorbesc toți cinci deodată.
Nu se aude nimic limpede. Registrul Clopotniței n-a păstrat cuvintele. A păstrat, pe marginea paginii, un singur lucru, în mâna veche, cu apăsare mai tare la început: o silabă scurtă, care ar putea fi începutul unui cuvânt sau sfârșitul altuia. Nu spune cine a rostit-o. Fiecare dintre cei cinci a jurat mai târziu că nu el.
Apoi treapta s-a golit în ordine.
Apa s-a retras, în jos, până la nămol. Nămolul s-a ridicat, în sus, până la piatră. Piatra a înflorit și s-a așternut sub zăpadă. Zăpada a înghețat. Gheața a trecut în apă. Brana a rămas pe treapta ei, cu un cântec lung de albine în urechi. A scris în caiet, cu cărbune: Azi am auzit trei și un gol. Nu mi-a explicat nimeni ce a fost.
Taran a scris un rând aproape la fel, peste o sută douăzeci și nouă de ani. Poate nu din același motiv. Poate din același.