Roman epistolar în treisprezece dosare
Autor: Ilvara, Arhivistă a tuturor Loc: Camera Zero, sub Arhivă Pendulul 20, anul 36
Am numărat dosarele cu degetul, de la stânga la dreapta, și am ajuns la doisprezece. Am numărat din nou și au ieșit treisprezece. A treia oară am numărat cu ochii închiși, fiindcă știu cum arată o cifră care vrea să fie crezută, și au rămas treisprezece. Pe al treisprezecelea nu eu l-am pus în raft. L-am găsit legat în pânză de in, cu sfoara înnodată după obiceiul arhiviștilor, dar nodul nu mi-a fost cunoscut: avea o răsucire în plus, ca o silabă pe care n-o rostește nimeni din meseria noastră.
Camera Zero e mai veche decât Arhiva: Arhiva s-a ridicat deasupra ei abia în pendulul al șaptelea, iar de la pendulul întâi încoace oricine poate lăsa aici câte un bilet, strecurat printr-o fantă din ușă.
Ce urmează este o alegere. Arhiva are mii de rafturi, iar eu am avut la îndemână o singură Fereastră de lucru. Am luat hârtii din optsprezece dintre cele douăzeci de pendule; din al patrulea și din al șaptesprezecelea nu mi-a căzut în mână nimic scris fără gândul că va fi arătat, și pe acelea le-am lăsat în rafturi. Nu le-am luat pe toate, nici pe cele mai frumoase. Le-am luat pe cele în care omul scrie fără să știe că va fi citit. Fiecare poartă un antet: cine a scris, de unde, în ce pendul și în ce an al pendulului. Anii se numără de la începutul Apropierii. Am lăsat fiecărei epoci limba ei, chiar și acolo unde mă doare urechea. Ce stă între paranteze drepte este al meu.
Cu o seară în urmă am scris pe o foaie, ca să nu uit: Fereastra acestui pendul ține doi ani și opt luni. Nouăzeci de rachete au încăput în ea. Nimeni nu a întrebat câte se vor întoarce.
Prin dosare se întâlnesc, mereu, aceleași trei lucruri: o mână care apasă prea tare pe începutul cuvintelor, o bătaie surdă în pământ și un număr care scade. Nu spun ce înseamnă. Spun doar că le-am numărat.
Citiți în ordinea dosarelor. Dacă ajungeți la al treisprezecelea și vi se pare că ceva nu se potrivește, aveți dreptate. Și mie mi s-a părut la fel.
Pendulele 1–2. Notă a Arhivistei: primele trei pendule n-au registre. Ce se știe despre ele se știe din recitări, învățate pe de rost de familii și așezate pe piele tăbăcită abia în pendulul al patrulea, apoi copiate din douăzeci în douăzeci de ani de mâini care n-aveau voie să greșească nicio literă. Antetele sunt ale copiștilor; cuvintele, ale celor recitați. Le-am citit cu respect, nu cu încredere.
Autor: Hamen, preot-astronom Loc: Observatorul de pe Stânca Dreaptă Pendulul 1, anul 43
Am numărat zilele întunericului. Au fost cinci, de la prima la ultima, fără nicio lumină pe cer, nici galbenă, nici roșie, nici cea palidă pe care o știe doar ochiul răbdător. În ziua a doua pământul a început să izbească. Nu tremura, cum tremură o frunză; izbea, ca un om care a stat prea mult la o ușă. Stânca pe care stau a gemut toată noaptea, iar dimineața o crăpătură cât lungimea unui bărbat se deschisese între doi dintre noi. Doi frați din ordin au căzut în ea. N-au strigat. Am auzit numai piatra, închizându-se pe jumătate.
Am scris cifrele acestea cu mâna care mă mai ascultă. După cele cinci zile urmează luni de lumini rătăcite: soarele galben iese seara, cel roșu dimineața, și nimeni nu mai știe cât e ceasul. Oamenilor le spun că planeta trece pe lângă o ușă. Nu le spun ce e în spatele ei, fiindcă nu știu. Nu știu nici dacă ușa se închide la loc.
[În margine, cu apăsare tare pe prima literă: „Se închide.”]
Autor: Dara, țesătoare Loc: Orvela de Jos Pendulul 1, anul 70
Frate, ți-am trimis lână prin Ibar, să-ți ajungă până la iarnă. Dacă ai găsit-o udă, să știi că am pus-o uscată în sac, cu mâna mea, și am strâns gura sacului cu trei noduri.
Cei din sat au început să sape sub biserică. Spun că nu e iarnă obișnuită, că soarele galben stă tot mai departe, ca o oală scoasă de pe foc. Mă cheamă și pe mine, dar eu am copiii sus, la lumină, și încă îi țin acolo, în pat, cu căldura trupului meu. Se spune că peste optzeci de ani va fi atât de frig încât nicio casă nu va ține. Se mai spune ceva, pe care nu-l scriu.
Îți scriu cât mai pot, pentru că mi-e teamă de mâinile mele, nu de frig. Când nu vor mai ști să țină acul, cine va ști să țină cuvântul?
Autor: Adunarea satului Orvela (scrib: Ketu) Loc: Orvela, în casa de piatră Pendulul 1, anul 88
S-au adunat patru sute douăzeci de capi de familie, laolaltă o mie două sute de suflete, cu tot cu copii. Preotul Ilet a citit cifra de pe tablă: planeta a intrat în zona rece. Se hotărăște următoarele.
Întâi: toți coboară. Nu rămâne nimeni sus, nici paznic, nici copil, nici bătrân care nu vrea. Cine rămâne sus este socotit mort la împărțirea hranei.
Al doilea: grâul se bagă în sare și în ceară și se numără sac cu sac. Cine numără greșit răspunde.
Al treilea: trei bărbați își fac sălaș în primul gang, sub gura galeriei, și bat ceasul cu piatră în piatră, de două ori pe zi, ca cei de jos să nu piardă socoteala.
Votat cu patru sute douăsprezece mâini. Opt mâini n-au fost ridicate. Nu s-a întrebat de ce.
Autor: necunoscut Loc: Camera Zero Pendulul 1, anul 131
Cine citește aceasta nu poate fi cel pentru care am scris. Noi am coborât. Dacă voi ați urcat, ați urcat după ce noi am încetat să numărăm. Spuneți-ne cât a durat.
[Același loc, de aceeași mână, cu cerneală mai întunecată, scris mai târziu: „Cât a durat? Ați întrebat. Nu mai putem răspunde nimănui.”]
Autor: Ilet, preot-astronom (al treilea cu numele acesta) Loc: Orvela, observatorul coborât Pendulul 2, anul 1
Ținem cifra pentru cei ce vor veni: pendulul dintâi a durat două sute doisprezece ani, după socoteala tăblițelor. Am urcat din Adânc în trei etape, cu torțe, orbi de lumină, fiecare cu mâna pe umărul celui din față.
Am coborât o mie două sute de suflete. Am ieșit cinci sute șaptezeci. I-am numărat la poartă, cu bețe, de trei ori. Cifra e corectă; nu e a mea să o explic. Cine lipsește are nume, iar numele nu le scriu aici pe toate.
Orvela de sus e acoperită de iarbă. Pe locul bisericii nu crește nimic. Pe peretele ei, singurul rămas în picioare, cineva a scris cu cărbune un cuvânt. Nu l-am citit. Nu l-am șters: dacă e al nostru, ne va căuta singur.
Pendulele 5–7. Notă a Arhivistei: epoca în care omul a început să numere ca să nu se mai teamă. Cifrele sunt aici mai liniștite decât oamenii care le-au scris.
Autor: Seth Maranu, preot-astronom (cel dintâi cu numele acesta) Loc: Observatorul Șapte Trepte Pendulul 5, anul 12
Calendarele de lut ale scribilor dau zilele; lunile nu le dau. După zece ani de observații cred că pot așeza anul. Are aproape patru sute de zile, nici două la fel: cele cu două lumini, galbenă și roșie, sunt mai scurte decât cele cu trei. A treia lumină, cea palidă, nu e a soarelui și nici a unei stele stinse; o numesc „lumina fără umbră”, fiindcă nu aruncă umbră nici pe cea mai albă piatră. Ochii tineri o văd. Ai bătrânilor, nu.
Am împărțit anul în douăzeci de luni, fiecare cu numele unui animal, ca să-l poată învăța copiii. Nouăsprezece luni au câte douăzeci de zile. A douăzecea ia ce a rămas: într-un an patru zile, în altul nouăsprezece, după cum se prind luminile. Pe ea o uită toți, și are dreptate să fie uitată; cine rotunjește spune patru sute.
[Alături, cu litere dese, aproape tăiate în piele: „Număr.”]
Autor: Gorin Hadra, calculator Loc: Observatorul de pe Piscul Tăcut Pendulul 6, anul 30
Dragă Seth, îți trimit tabelul pe care l-ai cerut. Pendulele încheiate, în ani: două sute doisprezece, două sute opt, două sute patru, două sute, o sută nouăzeci și șase. Am citit șirul pe tablă de trei ori, ca să nu cred că greșesc eu.
Nu-ți voi spune că mi-a plăcut. Diferențele sunt toate de patru. Mi-aș dori să fie o ciudățenie a măsurătorii, fiindcă firea nu lucrează așa. Firea face aproape. A scris Maranu cel dintâi, și cu dreptate, că „aproape” este cuvântul cu care cifrele ne iartă; aici nu mai e nimic de iertat.
Să nu spui nimănui până nu ne mai gândim.
[În margine, mâna cu litere apăsate: „Exact.”]
Autor: Consiliul Calendarului (scrib: Teona) Loc: Vădrea, sala cu cele douăzeci de scaune Pendulul 7, anul 20
Se pune la vot calendarul unic. Unsprezece voturi pentru, trei împotrivă; șase scaune au rămas goale. Cei trei care s-au opus au spus că nu e bine să pui cifre pe zile care n-au fost niciodată aceleași, de două ori la rând, pe cer.
Preotul Seth Maranu, al treilea cu numele, în vârstă de șaptezeci de ani, a spus: „Legea nu cere ca ziua să fie la fel. Cere ca numărul să fie la fel.” S-a trecut la chestiunea următoare.
Despre cifrele din tabelul lui Gorin Hadra nu s-a vorbit. Ele n-au fost aduse în sală.
Autor: Teona, scrib al Consiliului, ulterior preoteasă-astronomă Loc: Vădrea Pendulul 7, anul 24
Am făcut singură un calcul, într-o noapte. Pe tablă erau scrise pendulele, de la cel dintâi până la al șaselea, iar sub ele, fără nicio mână cunoscută, un ultim rând: „Marea Aliniere”. Acolo nu stătea nicio cifră. Am luat seria lui Gorin și am scăzut patru la fiecare pas, pornind de la o sută optzeci și opt, cât ține pendulul acesta, și am găsit un loc unde perioada se sfârșește: după patruzeci și șapte de pași. Adunate, perioadele care mai vin dau patru mii trei sute douăzeci și patru de ani; cu ce a mai rămas din cel de acum, aproape patru mii cinci sute. Departe.
Nu am scris cifra nicăieri, fiindcă nu se cade să prezici ce nu se poate verifica.
Dar acum o scriu aici, în Arhivă, unde nimic nu iese.
Autor: necunoscut Loc: Camera Zero Pendulul 7, anul 25
Cineva a citit biletul din anul o sută treizeci și unu. Nu știu cine. L-am găsit mutat cu un deget spre dreapta. Dacă ești tu, cititor al Arhivei, spune-mi măcar dacă ți-e frică.
Pendulul 7, anii 32–40. Notă a Arhivistei: Fereastra acelui pendul a ținut șapte ani. Din ea a plecat prima rachetă pe care registrele o numesc, și a fost una singură. Se lansa încă de la Câmpul Alb; rampele de pe Platou au venit mai târziu.
Autor: Consiliul Calendarului Loc: Vădrea Pendulul 7, anul 32
Se ordonă pregătirea unei lansări. Pregătirea cere doi ani pe loc, nu mai puțin: nici pulberea, nici corpul rachetei, nici omul nu se grăbesc. Fereastra se deschide peste doi ani și ține șapte. Nimic nu se aprinde până ce preotul nu spune că aerul de pe înălțimi s-a așezat. Ce nu urcă în ea rămâne pe pământ până la Fereastra următoare, adică o sută optzeci și opt de ani.
Meșterul de pulbere este Vedran din Cuptoarele de Jos. Să i se dea tot.
Autor: Vedran, meșter de pulbere Loc: Cuptoarele de Jos Pendulul 7, anul 33
Am ars trei sute de măsuri de pulbere, iar a treia sută a ieșit cum trebuie. Pulberea bună miroase a mere coapte. Mi-au trebuit opt luni ca să recunosc mirosul, și acum nu-l mai pot scoate din barbă.
Pe corpul rachetei am tăiat cu dalta un cuvânt, ca să nu uit ce construiesc: „Sus.” Preotul l-a șters cu cărbune și a scris „Către lumină”. Eu l-am tăiat iar, dedesubt, mai mic, într-un loc unde nu ajunge cărbunele lui.
Autor: Vedran, meșter de pulbere Loc: Câmpul Alb, în apropierea Vădrei Pendulul 7, anul 38
Ziua a avut trei lumini la prânz. Țineam fitilul în mână și mă pregăteam să-l aduc la gura țevii, când preotul Maranu, care vede cu un singur ochi, a strigat. Sus, într-un loc anume, apăruse o lumină scurtă și albă. A durat cât un bătut din palme. Nu era soare, nu era stea, și nu semăna cu nimic din ce are drum pe cer.
Nu m-am clintit un minut întreg, cu cărbunele aprins între degete, fiindcă nu știam ce altceva să fac cu un minut. Apoi am făcut ce venisem să fac. Am aprins și m-am dat înapoi cât au ținut picioarele. Racheta a urcat cu un sunet de rupere, apoi cu unul de țesătură întinsă, apoi cu nimic. Am numărat o sută de respirații, cu fruntea dată pe spate. Urma ei s-a subțiat până la un fir de păr, și firul s-a stins în nori.
Autor: Seth Maranu, preot-astronom, al treilea cu numele Loc: Observatorul Șapte Trepte Pendulul 7, anul 38
Am luat locul luminii cu alidada, din ceasul în care a apărut, și l-am trecut pe harta stelelor. În noaptea următoare stelele s-au mutat, cum se mută mereu. Locul luminii s-a mutat odată cu ele, grad cu grad, fără abatere, ca bătut în cuie în cerul fix. Și totuși, în locul acela nu stă nicio stea dintre cele pe care le avem pe hartă. Am repetat măsurătoarea în alte două seri, fără rachetă: n-a apărut nimic. Dar locul există. Îl pot arăta cu degetul, deși nu e nimic acolo.
Acesta este raportul meu cel din urmă. L-a scris ochiul meu bun, cu mâna mea.
Autor: Vedran, meșter de pulbere Loc: Camera Zero Pendulul 7, anul 39
Racheta mea n-a ajuns. Lumina a venit totuși, înaintea ei. Mi-am întrebat nevasta ce înseamnă. A zis: „Înseamnă că cineva a știut.” N-am mai întrebat.
Autor: Nesa, soția lui Vedran Loc: Cuptoarele de Jos Pendulul 7, anul 40
Către cei care vor citi, nu către Consiliu. Bărbatul meu a murit în iarna trecută, fără să mai vadă o rachetă urcând. Nu s-a plâns. A cerut un singur lucru: să i se pună în mormânt un fitil nears și un pumn de pulbere cu miros de mere coapte. I le-am pus, în palma stângă, cum ținea el fitilul.
Dacă lumina din cer a fost o ușă lăsată deschisă, atunci a bătut la ea cu dreptate. Dacă a fost o strajă care își arată locul, atunci a bătut prea devreme. Eu nu pot hotărî care dintre ele. Vă las hârtia asta.
Pendulele 9–11. Notă a Arhivistei: epoca în care racheta a încetat să fie numai foc și a început să fie drum. Pentru prima oară, niște oameni au stat deasupra aerului mai mult decât o respirație, iar jos s-a aprins o lanternă ca să-i cheme. Preoții Lanternei Mari moștenesc numele unul de la altul, ca cei din Observatorul Șapte Trepte; de aceea unele nume se întorc.
Autor: Ruan Eslet, șef al Câmpului de Lansare Loc: Câmpul Alb Pendulul 9, anul 36
Fereastra ține șase ani și patru luni. Planul cerea șaizeci de rachete; am avut gata a șasea parte, zece, în șirul de lansare, numerotate cu cretă. Din ele, trei au rupt cerul. Una avea la bord doi oameni: Mirela Toth, ucenică la observator, și Dagan, care nu avea altă meserie decât curajul.
Au urcat sub trei lumini. Cu un minut înainte să aprind șirul, lumina scurtă și albă a apărut în locul pe care preoții îl știu pe de rost de la Maranu încoace. Nimeni n-a mai strigat. Ne-am obișnuit cu ea cum te obișnuiești cu o rudă care vine fără să fie invitată: i-am lăsat loc la masă și n-am întrebat-o nimic.
Autor: Mirela Toth, în arc înalt, către Lanterna Mare Loc: în racheta Cenușie, deasupra Vădrei Pendulul 9, anul 36 (cât a durat urcarea)
[Transcris de paznicii Lanternei Mari. Semnele: trei scurte pentru început, două lungi pentru sfârșit; între cuvinte, o pauză cât o respirație. De la aprindere până la ultimul semn au trecut unsprezece minute.]
— SUNTEM SUS. — PĂMÂNTUL ESTE ROTUND, DAR NU CUM ZIC CĂRȚILE. — DAGAN A ÎNCETAT SĂ RÂDĂ. — VĂD TREI SOARI ÎN ACELAȘI TIMP. NU ȘTIU CUI SĂ SPUN. — LUMINA ALBĂ ESTE MAI APROAPE DECÂT STELELE. ESTE DEASUPRA NOASTRĂ. NU SE MIȘCĂ. — AER PUȚIN. SUNT BINE. — ÎNTREABĂ PREOȚII: CINE A PUS PUNCTUL ACELA?
[Răspunsul Lanternei Mari, în aceeași zi: „PREOȚII NU ȘTIU.” Ultimul semn al rachetei: două lungi, fără cuvinte.]
Autor: Hera Toth, mama Mirelei Loc: Vădrea, casa de la poarta de miazăzi Pendulul 9, anul 37
Fata mea, nu știu dacă ți se mai poate scrie. Hârtia asta o dau Lanternei, să o aprindă de mai multe ori, cu litere mari. Dacă nu o înțelegi, înseamnă că e pentru mine.
Casa e ca înainte. Pâinea ți-am pus-o pe masă, cu sare, cum o mâncai. Eu nu mănânc. Lanterna Mare arde seara și dimineața, patru ceasuri, și mă uit la ea cum m-am uitat la tine în anii în care nu dormeai.
Spune-mi ce ai văzut. Dar spune-mi și ce n-ai văzut, fiindcă tu m-ai învățat că adevărul e cel care lipsește.
Autor: Edric, preot-astronom al Lanternei Mari Loc: Vădrea Pendulul 10, anul 39
Se raportează: în cei șase ani ai Ferestrei au fost adunate toate mesajele care ne-au venit de sus. Sunt o sută șaizeci și patru. Se constată că, în toate, lumina albă e descrisă la fel: în același loc, deasupra, fixă. În niciun mesaj nu i se dă nume. Toți scriu „punctul”, deși nu și-au trimis cuvintele unul altuia.
Se propune Consiliului să i se dea un cuvânt, pentru ușurința registrului. Eu nu am găsit unul care să nu fie fals.
Autor: Consiliul Lanternelor (scrib: Orsa) Loc: Vădrea Pendulul 11, anul 38
Se hotărăște ridicarea a unsprezece lanterne permanente, câte una pe fiecare creastă mare, ca semnalele să treacă de la un capăt al lumii la celălalt înainte de Trecere. Costul: trei mii de măsuri de untdelemn pe an, plătite din impozitul pe grâu.
Edric al doilea, preot al Lanternei Mari, a propus ca lanterna cea mai înaltă să ardă fără întrerupere, ca să se vadă de sus. Consiliul a întrebat: de cine? Edric n-a răspuns. S-a trecut la vot, iar propunerea a fost aprobată.
Pendulele 12–15. Notă a Arhivistei: epoca în care omenirea s-a rupt în două cum se rupe pâinea, în două coji care nu mai încap la loc: partea care urcă și partea care se ascunde.
Autor: Marele Consiliu (scrib: Iovan) Loc: Vădrea, sala cea mare Pendulul 12, anul 37
Șase sute de glasuri față în față, afară de al Președintelui. Urcătorii cer ca jumătate din impozit să meargă la rachete, fiindcă Fereastra se scurtează și nu se știe cât din ea a mai rămas. Coborâtorii cer ca jumătate să meargă la cetăți, fiindcă Adâncul vine oricum, iar rachetele n-au salvat pe nimeni.
Un Urcător a spus: „Nu fugim din frig, fugim din numere.” Un Coborâtor a răspuns: „Numerele nu au mâini. Frigul are.”
Votul a ieșit egal, trei sute de fiecare parte. Președintele a rupt egalitatea cu glasul lui, fără să spună în ce parte l-a pus. Procesul-verbal nu spune nici el.
Autor: Telmer, Urcător, către sora lui, Ivana, Coborâtoare Loc: Câmpul Alb Pendulul 13, anul 36
Ivana, am auzit că ai început să locuiești sub pământ înainte de vreme. Nu te învinuiesc. Eu sunt cel care urcă pe un foc, deci n-am dreptul să judec cine se ascunde.
Dar îți spun un lucru pe care nu l-am spus nimănui: când stau seara pe câmp și mă uit în sus, mă uit într-o ușă lăsată întredeschisă de cineva care nu vrea să fie prins. Și tu, jos, cu urechea pe piatră, faci același lucru. Doar că tu asculți, iar eu mă uit.
Nu știu dacă ne vom mai vedea. Pendulul e mai lung decât a fost tata.
Autor: Cei patruzeci de Coborâtori ai Cetății Galbene Loc: Galeria Întâi Pendulul 14, anul 12
Noi nu ne ascundem. Ne păstrăm. Un neam care se risipește în foc, în cer sau în nădejde nu mai are trecut. Noi vom fi, în Adânc, locul unde trecutul doarme sigur. Cine vine să ne ia în râs e binevenit să rămână până la primul ger.
[Cu mână apăsată, scris dedesubt: „Aveți dreptate amândoi.”]
Autor: Ilfa Draghin, preoteasă-astronomă Loc: Vădrea Pendulul 15, anul 38
Am cercetat de ce se despart oamenii, de fiecare dată, în două. Ura n-are parte la asta, nici dogma. E aritmetică: când Fereastra e lungă, toți vor să urce; când e scurtă, jumătate se tem. Schisma e un termometru al timpului, nu o boală a minții.
Dacă am dreptate, ultima Schismă va veni când Fereastra va dispărea. Atunci nu vor mai fi două părți. Va rămâne una.
Autor: necunoscut Loc: Camera Zero Pendulul 15, anul 41
Cineva a întors toate biletele cu fața în jos. Nu am atins nimic. M-am uitat la spatele lor: pe toate stă scris același număr, patru, cu aceeași apăsare. Nu știu cine l-a scris. Nu știu de când.
Autor: Marele Consiliu (scrib: Iovan al treilea) Loc: Vădrea Pendulul 15, anul 46
S-a cerut încheierea Schismei prin tratat. Urcătorii au adus în sală un singur om, un bătrân fără nume, care a spus doar: „Eu am ieșit din Adânc și am intrat în rachetă. Ce am fost?” Coborâtorii n-au avut răspuns.
Tratatul a prevăzut ca fiecare familie să trimită jumătate dintre copii sus și jumătate jos, la hotărârea sorții. S-a votat în unanimitate. Cinci ani mai târziu, tratatul a fost uitat, nu rupt.
Pendulele 13–16. Notă a Arhivistei: zidarii au lăsat jurnale mai bune decât preoții, pentru că ei nu au crezut că vor fi citiți. Aici începe harta de la sfârșitul cărții.
Autor: Moldar Vask, maistru de galerii Loc: Cetatea Galbenă, Galeria Întâi Pendulul 13, anul 18
Am tăiat în roca moale a Adâncului șapte pași pe zi, cu dalta și cu foc: aprindem lemn pe stâncă, o udăm când se înroșește, o lăsăm să crape. Galeria Întâi pornește de la capătul Scării Mari și coboară în pantă blândă, cu o scară la fiecare trei sute de pași. În capăt sunt cele douăzeci de săli ale Cetății Galbene, fiecare pentru o sută de oameni care nu se cunosc.
Sălile nu au ferestre. Fiecare are un horn care urcă prin stâncă până la suprafață, ca să intre aerul, nu lumina. Lumina o vom face singuri.
Autor: Moldar Vask, către soția lui, Pina Loc: Cetatea Galbenă, galeria de sondaj Pendulul 13, anul 23
Pina, să nu te sperii, dar am dat peste ceva. Nu o comoară, nu o peșteră: un perete. Negru, neted, cald ca o piele de animal. Dalta nu-l zgârie. Focul nu-l înnegrește mai tare decât este. Băieții i-au zis Peretele de cărbune, dar pe mine mă tulbură că nu arde.
Am pus patru oameni la poartă să nu intre nimeni. Ți-am spus că vin acasă la toamnă. Nu știu dacă mai ajung la vreo toamnă.
Autor: Edina Voss, preoteasă-astronomă Loc: Cetatea Galbenă, galeria de sondaj Pendulul 13, anul 24
Se raportează: am coborât să văd Peretele. Se constată că e înalt cât patru oameni și lat cât o ulicioară, cu o muchie dreaptă, tăiată parcă cu rigla. Cărbunele este adevărat: lasă praf pe degete, miroase a pământ ars. Dar e cald, iar căldura nu scade. Dincolo de el nu există niciun foc.
Am pus urechea pe el. Nu am auzit bătăi, nici glasuri. Am auzit, pentru o scurtă răsuflare, ceva ce nu pot scrie: o liniște mai mare decât a mea, ca o ureche care ascultă înapoi.
Autor: Comisia Cetăților (scrib: Hrisa) Loc: Cetatea Galbenă Pendulul 14, anul 4
Se hotărăște ca Peretele de cărbune să nu fie spart. Se numește un paznic permanent, ales pe viață, care să locuiască în Camera de la Capăt și să țină un caiet de zi. Salariul se plătește din tezaurul cetății. Paznicul nu are voie să se atingă de perete, dar are voie să-i vorbească.
Un membru al Comisiei a întrebat dacă Peretele răspunde. Răspunsul a fost trecut în procesul-verbal așa: „Încă nu.”
Autor: Odel Voss, preot-astronom, urmaș al Edinei Loc: Cetatea Galbenă Pendulul 16, anul 70
Se raportează: am citit raportul unei strămoașe, Edina, și am coborât la rândul meu, după trei pendule. Peretele e la fel de cald. Paznicii s-au schimbat de zece ori. Caietele de zi au laolaltă două mii de pagini, și în nicio pagină nu scrie că Peretele a răspuns.
Dar în fiecare caiet, într-un loc sau altul, paznicul a scris o frază asemănătoare. Nu aceeași, dar asemănătoare. De pildă: „Mă simt ascultat.” Șase paznici din unsprezece, fără să se fi citit unii pe alții. Nu comentez.
Pendulele 19–20. Notă a Arhivistei: caietul de zi al lui Maera, păzitoarea, ocupă patruzeci și doi de ani în trei volume. Am ales cinci zile, trei aici și două în dosarul bătăilor. Două dintre ele sunt zile în care nu s-a întâmplat nimic.
Autor: Maera, paznică a Peretelui Loc: Camera de la Capăt, Cetatea Galbenă Pendulul 19, anul 132
Am preluat serviciul de la Tarek, care a plecat orb și mulțumit. Mi-a lăsat cheia Camerei și o frază: „Nu-i vorbi decât când îți vorbește el.” Am întrebat cine. A zis: „Cel care nu e peretele.”
Am atins peretele, deși nu am voie. Era cald ca o mână. Mi-am tras palma înapoi repede, din bun-simț. Pe urmă am numărat pietrele pardoselii: o sută două. Una e mai caldă decât celelalte, și o las în pace.
Încep caietul azi. Are o mie de pagini albe. Cred că le voi umple.
Autor: Maera Loc: Camera de la Capăt Pendulul 19, anul 139
Adâncul se sfârșește. În Cetate au început să aprindă din nou focul la suprafață. Mi-au adus pâine și o scrisoare de la nepoata mea. Nu știu cum a ajuns la mine, pentru că scara cea mare e încă prinsă în gheață la Gura de Sus.
Peretele a stat liniștit toată iarna. Eu am stat liniștită lângă el. Seara îi citesc din caiet ce am scris. Nu pentru că aș crede că ascultă. Pentru că tot ce nu e citit se uită.
Autor: Maera Loc: Camera de la Capăt Pendulul 20, anul 9
Azi a stat o lumină în Cameră. Nu a venit de sus: hornul e prea lung și prea strâmb ca să lase lumina să coboare, i-am pus palma la gură ca să nu mă amăgesc. Era lumina palidă, a treia, cea care nu face umbră. A trecut peste perete. N-a lăsat nicio urmă, nici pe cărbune, nici pe mine.
Am stat multă vreme cu fața spre ea. Dacă există ceva care ține lumea, nu se vede; se simte doar că se uită.
Autor: Maera, către Selerin, Marele Astronom Loc: Camera de la Capăt Pendulul 20, anul 22
Stimate Selerin, ai întrebat, în ultima scrisoare, ce cred eu că este Peretele. Îți răspund cum răspund oamenilor care pun întrebări prea mari: cu puține cuvinte, ca pe o piatră pusă la locul ei.
Cred că sunt două. Una ține. Ținea înainte să ne naștem, ține acum, va ține și după noi. Cealaltă ascultă și altceva nu face. Cele două nu sunt dușmane, cum ar vrea cartea; sunt vecine.
Știu că tu crezi într-unul singur, care ține și ascultă deodată. Poate ai dreptate. Dar eu am stat treizeci de ani lângă el și n-am simțit niciodată o singură prezență. Am simțit mereu două. Una grea, una atentă.
Autor: Maera, către Marele Consiliu Loc: Camera de la Capăt Pendulul 20, anul 35
Se raportează: Peretele este neschimbat în temperatură, textură și culoare. Paznica este în viață. Paznica nu are nimic de cerut.
Se mai raportează, deși nu aparține serviciului: de la deschiderea Ferestrei, ascultarea s-a intensificat. Nu pot spune altfel. Nu am instrumente pentru ea. Am numai pielea.
Pendulele 3–20. Notă a Arhivistei: în patruzeci de rapoarte, din secole diferite, bătăile din Adânc sunt descrise la fel: serii de câte patru. Am ales șapte, ca să se vadă că nimeni n-a avut curajul să numere a cincea. Ultimul raport, cel din pendulul al unsprezecelea, l-am pus la urmă pentru că trage o concluzie pe care ceilalți o ocolesc.
Autor: Zeman, preot-astronom Loc: Orvela, sub biserica prăbușită Pendulul 3, anul 95
În a nouăzeci și cincea iarnă am auzit pentru prima oară. [Relatare orală a pendulului 3, transmisă în cântec și așezată în primul registru scris, al pendulului 4; Arhivista o păstrează ca „din cântec”.] Un sunet surd, venind din adânc, nu din perete. Patru lovituri, apoi liniște, apoi iarăși patru. Între serii, o respirație lungă. Am măsurat intervalul cu apa din clepsidră: de la o serie la alta curg șaizeci de picături.
Oamenilor le spun că e pământul care se așază. Ei mă cred. Eu nu.
Autor: Kobal, săpător Loc: Galeria a Doua, sub Cetatea Roșie Pendulul 8, anul 120
Am dat de o peșteră care bate. N-are gură, n-are poartă; am spart un perete subțire și am intrat într-o sală cât o biserică, fără nimic înăuntru. Dar peretele din fund vibra. Patru lovituri, apoi pauză.
Am pus mâna pe el. Era ca la inima unui animal mare și adormit, și m-am gândit: ce face un animal, dormind, atât de ordonat?
Am ieșit. Am pus un semn pe stâlpul de la gura pe care o spărsesem: un cerc cu patru puncte.
Autor: Kobal, către fiul lui Loc: Cetatea Roșie Pendulul 8, anul 131
Fiule, să nu te bagi în peșteri. Primejdioase nu sunt. Sunt prietenoase.
Am stat o noapte în sala care bate, cu o lumânare. Am numărat serii până mi s-a rupt firul. Nimic nu se schimba, nimic nu se grăbea. Dimineața aveam în piept ceva care nu era frică. Era mai rău: era recunoaștere.
Autor: Maera Loc: Camera de la Capăt Pendulul 20, anul 21
Bătăile au venit azi de departe, prin piatra tavanului. Patru, pauză, patru. Ca întotdeauna. Le număr de douăzeci și nouă de ani în caietul acesta. N-am numărat niciodată a cincea. Nu e nimic de numărat.
Autor: Maera Loc: Camera de la Capăt Pendulul 20, anul 22
Au venit bătăile, dar în trei. Prima oară de când țin caietul. Trei lovituri, pauză, trei lovituri, nu patru. Între serii, un gol cât lungimea celei de-a patra. Am numărat de două ori, apoi am rugat un copil din Cetate să numere cu mine, ca să nu mă îndoiesc. Copilul a numărat trei.
Arhivista tocmai coborâse la Camera de la Capăt. A stat lângă mine, în fața Peretelui, și a ascultat. Eu nu cred în coincidențe cu bătăile. Bătăile nu fac coincidențe. Bătăile fac răspunsuri.
Autor: necunoscut Loc: Camera Zero Pendulul 20, anul 22
Trei. Cineva a numărat greșit sau cineva a încetat să mai numere cu noi. Nu știu care e mai rău.
Autor: Ilet Zeman, urmaș al preotului Zeman, în același loc Loc: Orvela Pendulul 11, anul 112
Am verificat clepsidra străbunilor, cea păstrată în casă. Intervalul dintre serii e același: șaizeci de picături. N-a variat în opt pendule. Am mai încercat o dată cu un ceas de apă și cu unul de nisip, ca să nu fie vorba de unealtă. Același interval.
Un lucru care bate n-ar putea bate la fel opt pendule, fiindcă planeta se mișcă: marea se urcă și se retrage, gheața vine și pleacă. Bătăile nu se mișcă. Trag concluzia și nu o scriu.
Pendulele 18–20. Notă a Arhivistei: scrisori de pe orbită către planetă, în cod de lumină și pe hârtie de cenușă. O parte au coborât jos în rachete de întoarcere, din care mai puțin de jumătate au aterizat.
Autor: Lisa, prima fanăreasă a Fanarului Șapte Loc: Fanarul Șapte, pe orbită Pendulul 18, anul 37
Am ajuns. Cinci minute de foc și zece ceasuri de așteptare, în racheta mare, patruzeci de oameni într-o singură cameră cu pereți de cenușă presată. Cu celelalte rachete ale noastre, cei dintâi suntem două sute treizeci. Fanarul este un șir de coșuri de nuiele pe un cablu, cu o grădină în coșul din mijloc, unde se cultivă ciuperci în întuneric și mazăre în lumină. I-am zis Șapte, fiindcă e al șaptelea șirag din lanț.
De aici planeta nu mai e un bob, e un tavan: umple o treime din cer, cu marginea curbată ca buza unui ulcior. Are două fețe, una albă, una înnegrită. Nu mi-am închipuit că o să-mi lipsească zgomotul. Mi-e dor de zgomotul pământului.
Autor: Orna, fanăreasă, către Selda, prietena ei de corespondență de jos, pe care n-a văzut-o niciodată Loc: Fanarul Șapte Pendulul 20, anul 12
Draga mea Selda, scrisoarea aceasta va ajunge la tine abia în Fereastră, peste douăzeci și doi de ani, dacă racheta de întoarcere ține și dacă mai ești acolo să o deschizi. Aici nu murim de frig, murim de plictiseală, dar de plictiseală mor puțini, fiindcă avem treabă.
Am născut o fată, în Cuib, la Zece, și am adus-o la Șapte în a opta zi. Încă nu are nume; l-am lăsat să vină după ce deschide ochii. Vreau să-i spun ce înseamnă cerul și nu știu cum. Ea se naște deasupra lui.
Autor: Fanarul Șapte, către Lanterna Mare Loc: Fanarul Șapte Pendulul 20, anul 14
[Transcris de Lanterna Mare. Fiecare cuvânt a fost aprins de trei ori.]
— ȘAPTE ESTE BINE. HRANA ESTE BINE. — PUNCTUL NU S-A MIȘCAT. LE-AM PUS PE TOȚI COPIII SĂ-L MĂSOARE. NU S-A MIȘCAT. — COPILUL ESTE SĂNĂTOS. SE UITĂ ÎN SUS, DEȘI ARE CERUL DEDESUBT. — VREM VEȘTI DE JOS. VREM ZGOMOT.
Autor: Pavel Orsen, preot-astronom al Lanternei Mari Loc: Vădrea Pendulul 20, anul 17
Se raportează: fanarele din registru sunt șapte, cu aproape o mie de suflete pe orbită. Șapte stă pe cablu, în partea întoarsă spre punct, și fanărenii îl folosesc ca busolă, așa cum marinarii vechi foloseau steaua fixă: singurul lucru de pe cer care nu pleacă este acela.
Nu m-am întrebat până acum cine a ales ca singurul lucru care nu pleacă să fie și cel care ne anunță, cu un minut înainte, că vom fi lăsați să urcăm.
Autor: Orna Loc: Fanarul Șapte Pendulul 20, anul 20
Kessa a învățat codul de lumină mai repede decât mine. A treia generație, spun ceilalți. Eu nu mă simt a doua generație, mă simt una singură, între mama care a venit și fata care s-a născut.
Azi am prins-o stând în fața hubloului, cu mâna întinsă spre punct. Am întrebat-o ce face. A spus: „Îl număr.” Am întrebat ce număr. A spus: „Nu știu încă.”
Autor: Kessa, către Lanterna Mare Loc: Fanarul Șapte Pendulul 20, anul 33
[Primul ei mesaj păstrat în registru. Aprins de o mână neîndemânatică, cu pauze prea lungi, apoi tot mai scurte.]
— SUNT KESSA. ȘAPTE SPUNE CĂ POT. — LUMINA ALBĂ ARE CEVA. NU ȘTIU CE. — MAMA ZICE CĂ NU E SĂ MĂ UIT. ZIC CĂ ESTE. — UNDE SUNT OAMENII DE JOS? VREAU SĂ ȘTIU CUM SUNT.
Pendulul 19, anii 34–36. Notă a Arhivistei: acum o sută patruzeci de ani, în Fereastra pendulului trecut, un cuvânt a ajuns la paznicii lanternelor de jos. Registrul îl cunoaște ca „Cuvântul”. Eu îi spun cum e scris.
Autor: Brenn Aldor, fanar de jos (paznic de lanternă) Loc: Lanterna a Treia, creasta Sâmburelui Pendulul 19, anul 34
În noaptea a șaptea a Ferestrei, la ceasul al nouălea, lanterna de pe cer a început să vorbească fără să fi fost întrebată. Nu era cod de rachetă, nici cod de fanar: semnele erau mai rare, mai grele, aprinse de o mână care nu se grăbea.
Cuvântul a venit o singură dată, cu pauze bine făcute: LĂSAȚI.
L-am copiat pe tăbliță. Apoi l-am copiat pe verso, fiindcă nu mă încredeam în prima copie. Pe verso, litera L a ieșit de aceeași mărime, cu aceeași apăsare. Nu înțeleg cum se face asta cu cretă.
Autor: Edric Salm, preot-astronom al Lanternei Mari Loc: Vădrea Pendulul 19, anul 34
Am cerut Fanarelor să spună cine a trimis cuvântul. Toate cele șapte au răspuns: noi nu. Am cerut socoteala rachetelor de pe câmp. Răspuns: niciuna nu avea lanternă mare și niciuna nu plecase. Am întrebat paznicii de la celelalte zece creste dacă au primit ceva. Doi au spus că da, același cuvânt, aceeași oră. Opt au spus că nu.
Eu nu pot afirma că cei opt greșesc. Nu pot afirma nici că cei doi au dreptate. Pot afirma că tăblița există.
Autor: Fanarul Șapte, către toate lanternele Loc: Fanarul Șapte Pendulul 19, anul 34
— NU NOI. — NU NOI. — NU AM TRIMIS NIMIC. — CUM ÎL CITIȚI? — ÎNTREBARE: LĂSAȚI CE?
[Nu s-a răspuns. Registrul nu spune de la cine ar fi trebuit să vină răspunsul.]
Autor: Comisia restrânsă a Marelui Consiliu, doisprezece membri (scrib: Paloma) Loc: Vădrea Pendulul 19, anul 34
S-au citit raportul lui Salm și tăblița lui Aldor. Un consilier a propus ca Cuvântul să fie tratat ca un avertisment: lăsați lansările. Altul: lăsați cetățile. Altul: lăsați socotelile. O voce din sală a întrebat: „Lăsați ce? Cuvântul n-are obiect.”
S-a hotărât să se continue lansările în Fereastră și să nu se discute despre Cuvânt, ca să nu se sperie oamenii. Hotărârea a fost votată cu zece voturi din doisprezece. Cei doi care au votat împotrivă au cerut să se noteze că au votat împotrivă.
Autor: Brenn Aldor Loc: Camera Zero Pendulul 19, anul 35
Am lăsat tăblița la Arhivă. Cineva a venit după mine la lanternă, o femeie în burnuz cenușiu, și a cerut să o vadă. Am spus că nu mai e la mine. A zis „Știu” și a plecat. N-am întrebat-o cine este. Nu a lăsat urme în zăpadă.
Autor: Brenn Aldor, bătrân Loc: Lanterna a Treia Pendulul 19, anul 36
Am apucat ultima noapte a Ferestrei. Nu a venit nimic. Cuvântul a rămas singur în registre, cu nimeni în jurul lui. Mi-am pus ochelarii și am citit tăblița iar și iar, până am înțeles că mi se cere altceva decât să înțeleg: să nu uit.
N-am uitat. Dar mi-am dat seama că nu pot spune în ce limbă era. Îl citesc în limba mea, deși semnele au fost, de la început, doar lumină.
Pendulul 20, anii 32–34. Notă a Arhivistei: ultimele hârtii adunate înainte de mine. Cele despre care vorbesc oamenii acum. Le-am pus aici ca să se vadă ce e al zilei și ce e al arhivei.
Autor: Marele Consiliu (scrib: Dagna) Loc: Vădrea Pendulul 20, anul 32
Fereastra pendulului douăzeci se va deschide peste doi ani și va ține doi ani și opt luni. Se cere pregătirea a nouăzeci de rachete, număr maxim al rampelor existente. S-a discutat cine urcă. S-a hotărât ca la bord să nu se urce doar meșteri, ci și observatori tineri, fiindcă cei bătrâni nu mai pot învăța o limbă nouă la o sută de pași de foc.
Rampele cer pulbere în cantități pe care Cuptoarele de Jos nu le-au produs de la pendulul al optsprezecelea. Meșterul Oruk a promis o treime. A fost întrebat dacă promisiunea e fermă. A răspuns: „Fermă ca pulberea, adică până în clipa în care o aprinzi.”
Autor: Oruk, meșter de pulbere Loc: Cuptoarele de Jos Pendulul 20, anul 34
Mâinile mele sunt arse de patruzeci de ani. Nu mai simt dacă arde ceva sau dacă mi se pare. Caietul în piele de capră se închide singur dacă îl las pe masă. Poate de la grăsime.
Am numărat butoaiele. Opt sute, atât mi-a ieșit. Pulberea e bună, dar nu destul de bună. Din zece rachete de probă, trei se opresc undeva între cer și nimic.
Lastun are un pilot, un băiat de nouăsprezece ani, Tavian, care a învățat să citească cerul în șase luni. Nu știu cum îi spun băiatului că racheta lui nu urcă.
Autor: Selerin, Marele Astronom Loc: Observatorul de pe Piscul Tăcut Pendulul 20, anul 34
Se raportează Consiliului ce se vede pe cer; aceasta este datoria mea. N-am mințit niciodată în patruzeci de ani de slujbă și nu o voi face acum. Voi spune ce este adevărat. Nu voi spune tot ce este adevărat, pentru că nu fiecare adevăr este de folos celui care îl aude.
Adevărat: lumina scurtă va apărea o singură dată pe Fereastră, cu un minut înaintea primei rachete. Adevărat: ea apare din punctul fix. Adevărat: locul acela nu aparține nici unui soare, nici unei stele, nici unui fanar.
Restul rămâne în gura mea, care este mai bătrână decât raportul.
Autor: Lanterna Mare, către Fanarul Șapte Loc: Vădrea Pendulul 20, anul 34
— ȘAPTE, SE URCĂ OAMENI. NOUĂZECI DE RACHETE. — PREGĂTIȚI PORTURILE. — NU PUNEȚI ÎNTREBĂRI. RĂSPUNDEȚI NUMAI DACĂ SUNTEȚI ÎNTREBAȚI. — ȘI ASCULTAȚI. ASCULTAȚI TOT.
Autor: Ilvara Loc: Camera Zero Pendulul 20, anul 34
Tavian a urcat. A luat cu el foaia cu cele trei predicții, în buzunarul de la piept; o copie, făcută de mâna mea, am păstrat-o în caiet. Nu o scriu aici, fiindcă biletul acesta va fi citit, iar foaia nu trebuie. Am numărat însă cuvintele din ea cu degetul. Sunt exact atâtea câte au rămas neîntrebate.
Pendulul 20, anii 21–36. Notă a Arhivistei: aici scriu cu mâna care tremură. Dovan a fost mentorul meu. Dosarul acesta nu are nicio concluzie, iar eu n-o voi inventa.
Autor: Comisia de anchetă a Arhivei (scrib: Hâra) Loc: Arhiva Mare, sala de lectură Pendulul 20, anul 22
Se constată decesul arhivistului Dovan, în vârstă de optzeci și unu de ani, în noaptea trecută, în sala de lectură, după un ceai. Medicul a spus dimineața: inima, în somn. Peste câteva ceasuri, Comisia a găsit în fundul ceștii o urmă de rădăcină-de-ceață, otravă cu efect întârziat, care se dizolvă în orice băutură caldă și își face lucrul abia după un ceas.
Ceașca nu era a lui. Era ceașca lui Pelon, custode al Arhivei. Pelon a adus ceaiul, dar spune că nu l-a umplut el. Nu-și amintește cine i l-a dat în mână.
Comisia a încercat să stabilească, față în față, înfățișarea lui Pelon. Cei opt martori au dat opt descrieri diferite. Nu s-a putut stabili nici înălțimea lui.
Autor: Pelon, custode al Arhivei Loc: Arhiva Mare Pendulul 20, anul 22
Sunt custode de treizeci de ani și, dacă îmi îngăduiți să o spun, n-am ezitat să mint când a fost nevoie. Azi nu mint. Nu știu cine a umplut ceașca. Era dimineață sau seară. Eram singur sau nu eram. Cineva a zâmbit, sau nu, iar eu am zâmbit înapoi, din politețe.
Dacă ar fi fost în mintea mea o față, v-aș fi arătat-o. Fețele nu rămân în mintea mea. Nici a mea.
Autor: Dovan Loc: Camera Zero Pendulul 20, anul 21
[Găsit cinci ani mai târziu, în Camera Zero, pe masă.]
Ilvara, dacă citești asta, înseamnă că nu am mai apucat. Nu căuta cheia în sertare. Nu e a mea. Eu doar am ținut-o până a venit cineva s-o ceară. Ea va veni fără să fie chemată, într-un burnuz cenușiu. Nu te teme de ea. Teme-te de ce nu te-a întrebat.
Autor: Ilvara, către Dovan Loc: Arhiva Mare Pendulul 20, anul 36
Dragă Dovan, am băut doisprezece ani ceaiul lui Selerin și nu l-am întrebat niciodată de ce miere. Am băut al tău doar o seară, și tu ai plătit. Nu înțeleg ce mi se cere. Nu înțeleg nici cine ar vrea ca eu să înțeleg.
Spune-mi dacă ai greșit. Dacă ai greșit, am și eu voie.
Autor: Ilvara, Arhivistă a tuturor Loc: Arhiva Mare, registrul perioadelor Pendulul 20, anul 34
Am verificat șirul. Nouăsprezece, o sută patruzeci; douăzeci, o sută treizeci și șase; douăzeci și unu, o sută treizeci și doi. Rândul acesta din urmă a apărut în ziua lansării, scris în mâna veche, aceeași pe care o știu din margini. Dar cifra doi din „132” are o buclă la baza liniei pe care mâna veche n-o face în nicio altă cifră din registru, în două mii opt sute de ani.
Perioada pendulului douăzeci și unu: o sută treizeci și doi. Fereastra: doi ani și patru luni, cincizeci de rachete pregătite. Cifrelor nu am ce să le reproșez. Buclei, da.
Notă a Arhivistei: dosarul acesta nu l-am clasat eu. Sfoara era înnodată în felul nostru, dar în nodul acela mai există o răsucire pe care n-o fac arhiviștii. Am hotărât să-l copiez fără să-l corectez. Mă tem că, dacă l-aș corecta, ar fi corectat el pe mine.
Autor: fără autor Loc: pânza de in a dosarului Pendulul: nespecificat
Neclasat. A nu se păstra. A nu se arunca. A se citi în ordine, în timp ce alții scriu.
Autor: nimeni (găsit deschis pe masă, cerneala încă umedă) Loc: Camera Zero Pendulul 20, anii 36–61
[Cinci foi, scrise în locul unde stau, fără ca eu să fi dormit acolo. Primele două sunt în mâna mea, dar nu eu le-am scris. A cincea e albă.]
Anul 36. Ea numără dosarele cu degetul. Ajunge la doisprezece. Apoi la treisprezece. Se minunează, deși știe. Nu o învinuiesc. Eu aș face la fel.
Anul 37. Pământul a început să bată. Nu doar sub Cetate: peste tot. Cei de sus numesc asta Trecerea. Cei de jos o numesc ziua în care a avut dreptate cine se temea. Ea stă în Camera Zero, citește aceste rânduri și zice: „Nu poate fi.”
Anul 40. Lumina nu mai vine din punct. Vine din toate celelalte locuri.
Anul 61. Cineva a numărat bătăile până la cinci.
Autor: Ilvara, Arhivistă a tuturor Loc: Camera Zero Pendulul 21, anul 3
[Mâna este a mea, hârtia este a mea, sigiliul este al meu. Data este peste o sută trei ani. Eu nu voi fi atunci în viață.]
Către Arhivista care voi fi fost.
Nu mă mai întrebi dacă e adevărat. Am trecut prin Trecere. Cifrele au ținut, dar nu cum credeam. Perioada e o sută treizeci și doi, jur. Am verificat-o cu degetul. Dar am găsit în rândul acela o altă cifră, ascunsă între cele două, pe care o ștergeam din ochi ca pe o pată.
Nu ți-o scriu. Dacă ți-aș scrie-o, ai ști-o. Iar tu trebuie să ajungi la ea numărând.
Încă îl aștept pe Tavian.
Autor: „Fanarul Unsprezece” Loc: necunoscut Pendulul 20, anul 36
[Primit azi, la ceasul al nouălea. Fanarele din registru sunt șapte. Registrul nu cunoaște un al unsprezecelea.]
— ȘAPTE SPUNE DREPT: NIMENI NU ȘTIE CE ESTE PUNCTUL. — UNSPREZECE SPUNE: ȘTIM. NU E CE CREDEȚI. — UNSPREZECE SPUNE: NU E NICI CE NU CREDEȚI. — UNSPREZECE SPUNE: NUMĂRAȚI.
Autor: Ilvara Loc: Camera Zero Pendulul 20, anul 36
Am pus toate cele treisprezece dosare pe masă și le-am numărat încă o dată. Sunt treisprezece. Nu am nicio explicație. Nu am nici cerneală roșie, să însemn ce nu cred. Las biletul aici. Cine îl va găsi va ști mai mult decât mine sau mai puțin, și nu voi ști niciodată care dintre ele.
Dacă ajungeți aici, dosarul paisprezece nu e încă scris.
Autor: Pelon, custode al Arhivei Loc: Arhiva Mare Pendulul 20, anul 36
Arhivista mi-a arătat dosarul. Am recunoscut sfoara, dar nu mâna. Am spus că nu-mi amintesc să-l fi pus eu. Ea a spus: „Nici eu.” Apoi m-a privit multă vreme și a zis că nu e sigură că vorbește cu același om ca ieri.
I-am răspuns adevărul: nici eu.
Autor: Ilvara, Arhivistă a tuturor, după planurile zidarilor Moldar Vask și Kobal, caietele lui Maera și propriile socoteli Loc: Camera Zero Pendulul 20, anul 36
Harta nu poate fi desenată pe o singură foaie, fiindcă Adâncul nu are o singură față. Îl descriu aici din sus în jos, așa cum l-au săpat oamenii: adică în ordinea fricii. Galeriile nu sunt etaje, deși așa le-au numit copiii: numerele lor nu spun nici adâncimea, nici vârsta, ci doar ordinea în care le-au pus zidarii în caiete.
Gurile. Șapte guri duc sub pământ, toate pe latitudini temperate, unde roca moale se lasă tăiată. Cea mai mare, Gura de Sus, se deschide lângă ruinele Orvelei, în locul în care a stat biserica fără acoperiș; iarna, din ea iese un abur cu miros de piatră udă. Celelalte șase sunt mai înguste și se numesc, simplu, după lucrul pe care-l au cel mai aproape: Gura Fântânii, Gura Cuptoarelor, Gura Stâncii, Gura Albă, Gura Grâului și Gura Mută, care nu bate niciodată clopotul.
Scara Mare. Din Gura de Sus coboară Scara Mare: o mie două sute doisprezece trepte, în șase rânduri de câte două sute două trepte, cu un palier după fiecare rând. Treptele sunt late și joase, ca să poată coborî bătrânii cu spatele spre perete. Pe palierul al treilea, pe tavan, se află o cruce de cărbune făcută de un zidar care n-a vrut să fie ținut minte. Pe palierul al șaselea începe frigul. Nu e cel de afară; e unul mai vechi, care nu vine de nicăieri.
Galeria a Doua. Cea mai veche dintre toate, tăiată în pendulul al optulea, mult înaintea celorlalte, ca să adăpostească ce se săpa atunci. Mai târziu, galeria numită Întâi a fost tăiată deasupra ei și legată de ea printr-o scară acoperită cu lână, numită Scara Surdă, ca să nu se audă pașii. Ironia locului: pe Scara Surdă se aud bătăile mai bine decât oriunde. Sub ea se află Cetatea Roșie, cea mai mare: patruzeci de săli, o mie de fântâni, un lac întunecat numit Lacul Surd. Aici a săpat Kobal. Aici sunt peșterile care bat.
Galeria Întâi. La capătul Scării Mari, o galerie în pantă blândă, de trei mii de pași, cu câte o scară mică la fiecare trei sute. În capăt se află Cetatea Galbenă, cele douăzeci de săli ale lui Moldar Vask, fiecare pentru o sută de oameni, fiecare cu hornul ei către suprafață: două mii de locuri, deci. Registrul Cetății, pe care îl ține un veghetor deșteptat anume, notează la fiecare coborâre două cifre, câți intră și câți dorm încă la mijlocul somnului. La coborârea trecută au fost o mie două sute la intrare și în jur de nouă sute la mijloc. Nu scrie nimeni cine lipsește; se scrie numai cât a rămas. Pe pereții galeriei stau semnele familiilor: cercuri, spirale, un pește.
Peșterile care bat. Patru la număr, în șir, ca patru camere ale aceleiași inimi. Prima, Peștera Cercului, este cea găsită de Kobal, cât o biserică și fără nimic în ea; are pe stâlpul de la intrare un cerc cu patru puncte. A doua, Peștera Mare, e de trei ori mai încăpătoare și tot atât de goală. A treia este cea pe care a atins-o Arhivista la coborârea ei, în drum spre Perete. A patra se numește Peștera Tăcută și se spune că, de la ascultarea din anul douăzeci și doi, nu mai bate. Nimeni nu a verificat. Se bate la ușa ei doar o dată, de câte un copil, și nu se răspunde.
Galeria a Treia. Se coboară de pe Scara Pieptene, care are patru volte egale, ca dinții unui pieptene. Aici ajung puțini. Cetatea Palidă, a treia, este fără lumină de la început: se spune că a fost săpată pentru cei care au ieșit orbi. Nu are hornuri. Are, în schimb, ziduri netede ca sticla, și nimeni nu știe cine le-a șlefuit.
Galeria a Patra. O singură cărare, îngustă cât umerii unui om, care pornește din ultima sală a Cetății Galbene, de unde a început ca sondaj al lui Moldar, și coboară șapte sute patruzeci de stânjeni sub fața pământului. Nu are ramificații. Nu are semne pe pereți. Lungimea ei, spun zidarii, variază cu o palmă de la o zi la alta, dar eu am măsurat-o și nu variază: cei care o străbat se simt mai scurți sau mai lungi, iar ea tace.
Camera de la Capăt și Peretele. La sfârșitul Galeriei a Patra se află camera paznicului: patru pași pe cinci, un pat, o masă, un caiet, un horn vechi. În fața camerei, la nouă pași, este Peretele de cărbune: înalt cât patru oameni, lat cât o ulicioară, cald ca o piele, fără urmă de foc. Dincolo de el nu a spart nimeni. Regula spune că nu se atinge, și paznicii îl ating totuși, seara, fără să scrie asta în caiet; Maera a scris-o o singură dată.
Căi ascunse. În hărțile vechi apare, ștearsă, a opta gură, dincolo de Gura Mută. Nu am găsit-o. Am găsit doar locul în care ar fi trebuit să fie, și acolo era o piatră cu un număr scris, patru, în cerneală proaspătă.