Cronica Fanarului Șapte, citită din noduri. Cu o variantă imposibilă în mijloc.
Jos, oamenii numără zilele după soare. Noi ocolim planeta de multe ori până să treacă o zi de-a lor, și soarele ne răsare de tot atâtea ori, așa că nu ne-ar sluji la număr. Ne uităm în schimb la planetă. Orbita noastră trece aproape de poli, așa că planeta se răsucește pe dedesubt și ne arată, pe rând, toate fețele ei. Când Câmpia Sării, aflată sub noi, își arată din nou marginea dinspre răsărit, a trecut o aprindere. Aprinderile le numărăm în noduri.
Ceea ce urmează este citirea șnururilor Fanarului Șapte, pusă în cuvinte de cel care le ține acum. Nu o scriem pe hârtie. Hârtia arde, iar într-un loc fără greutate se desface în foi plutitoare, care intră în gură, în ochi, în flacăra candelei. Păstrăm trecutul pe șnururi de cânepă: un șnur pentru fiecare an trăit treaz, un nod mic pentru fiecare aprindere, un nod dublu pentru fiecare moarte, un nod mare, cât un bob de mazăre uscată, pentru fiecare Trecere. Cine știe să citească șnurul simte cu degetul tot ce s-a petrecut, în ordine, și nu are cum să se prefacă după aceea că nu s-a petrecut.
Nu vă spun cum mă cheamă. Cronicarul nu are nume cât ține șnurul în mână; i-l dau înapoi odată cu șnurul, celui care vine după el. Atât să știți: sunt din Șapte, din a treia generație, și degetele mele văd mai bine decât ochii.
Înainte de nodul întâi, trei lucruri, scurte.
Primul, lumina. Pe cerul vostru ziua are trei lumini, una galbenă, una roșie și una palidă, pe care mulți dintre voi n-o văd deloc. Pentru noi ele sunt ceas, hrană, pază și, uneori, pedeapsă.
Al doilea, pendulul. Cel de acum ține o sută treizeci și șase de ani, cel dinaintea lui ținuse o sută patruzeci. Numărul îl știm mai bine decât numele copiilor, fiindcă de el atârnă ce mâncăm și câți suntem. La capătul căderii, chiar înaintea Trecerii, stă Fereastra, când rachetele voastre pot urca; cea de acum ține doi ani și opt luni. Înainte de ea, mai bine de un secol n-a urcat nimeni, iar noi am trăit din ce ne-am adus atunci, mai ales dormind.
Al treilea, numele. Seara, după ce soarele vostru a apus, oglinzile noastre încă prind lumina și strălucesc deasupra întunericului ca felinare agățate de nimic. Ne-ați zis Fanarele și numele ne-a rămas. Între noi suntem cei de sus, iar așezările ni le numim cu numere, pentru că numerele nu ard.
Mai e un lucru, pe care îl spun acum, ca să nu-l las pentru sfârșit. Nu știm de ce urcăm. Știm cum, știm de ce am rămas, știm de ce nu ne mai putem întoarce. Dar de ce ne-au lăsat să urcăm, de unde vine lumina scurtă care, o singură dată într-o Fereastră, ne vestește cu un minut înainte prima rachetă, și ce stă în Plasa de la capătul Drumului Plasei, nu știm. Nodurile nu spun. Degetul meu a trecut peste ele de nenumărate ori și n-a găsit decât noduri.
Ascultați șnurul.
Fanarul Șapte nu seamănă cu o casă. Seamănă cu un șirag.
Pe un cablu de cânepă și păr de cal împletit, lung cât două mii de pași, stau înșirate șapte coșuri mari și treizeci și ceva de coșuri mici. Nu atârnă, fiindcă nimic nu atârnă aici; sunt ținute întinse de maree. Planeta trage de capătul de jos cu o mână mai tare decât de cel de sus, iar diferența asta, mică și nesfârșită, îndreaptă șiragul ca pe o coardă de arc. O dată, într-o aprindere pe care șnurul o ține minte, un cablu a fost tăiat fără rost; coșurile s-au strâns unele într-altele, ca frunzele într-un pumn, și nimeni de atunci n-a mai uitat ce ține în picioare casa.
Cablul cântă. Orice se mișcă pe el trimite de-a lungul lui o undă, care se întoarce după câteva respirații cu un sunet jos, de coardă trasă cu degetul mare. Noaptea, când cablul tace, copiii se trezesc.
Eu m-am trezit așa la șase ani. Tăcerea era mare și avea margini, ca o odaie în care a intrat un străin. Perdelele de pâslă acopereau ochiurile de mică și rămăsese numai candela, rotundă, cu inima albastră. Mama stătea pe lângă cuibul meu, prinsă de un inel, și își mișca palma în fața feței mele, încoace și încolo.
— Ce faci?
— Alung norul, a zis Ruda. Respiri în el de un ceas.
Mi-am dat seama că aveam gura plină de aerul meu, cald și moale. Fără greutate, răsuflarea nu pleacă de lângă față; rămâne, și cine doarme fără s-o alunge se îneacă în ea. Am tușit. Mama a râs fără sunet.
— Ascultă foalele, a zis.
Am ascultat. De la capătul coșului venea zumzetul lor, un burduf mare apăsat și lăsat, apăsat și lăsat. Tata, Anro, avea rândul de noapte. Îl vedeam în lumina candelei, prins cu picioarele de drug, cu amândouă brațele pe pielea umflată, și fața lui nu avea nimic de spus.
— Cablul tace, am zis.
— Tace, fiindcă toți dorm și nimeni nu mută nimic. Nu e primejdie. E liniște.
— Mie nu-mi place.
— Nici mie, a zis mama. Dar o auzi cum se aude? Sub ea sunt foalele. Sub foale, cusătura care ține. Sub cusătură, inima ta.
Am găsit-o. Se auzea și ea, mică, aproape de peretele de pâslă, unde îmi sprijinisem capul.
Așa se învață aici somnul: pe sunetele acestea, și fără ele nu mai adormi.
Coșurile sunt de nuiele de salcie și de răchită, tăiate iarna, când seva stă în rădăcină și lemnul nu plesnește, legate cu fâșii de piele de bivol, unse cu rășină și cu seu. Înăuntru stă pielea: un burduf dublu, cusut cu ață de intestin și uns cu ceară, care ține aerul. Nuielele țin forma, pielea ține aerul, pâsla groasă ține frigul. Copilul de la noi învață, înainte de orice literă, că un coș înseamnă trei lucruri puse unul peste altul și că de oricare dintre ele poți muri.
Un coș mare e cât o odaie bună: opt oameni încap fără să-și atingă coatele, douăzeci dacă îi legi. Nu există podea, tavan, colț. Fiecare are un cuib, un sac de pâslă prins de coaste, care ziua se strânge la perete. Aici mergi apucându-te, nu pășind; noi ne atingem de pereți cum te atingi de un lucru care s-ar putea rupe, cu două degete, cât să-ți schimbi drumul.
Aerul nostru nu e al vostru. E rar, ca pe Platoul Rampelor, dar bogat în ce ține omul în viață, fiindcă un coș cu aer gros ar plesni din cusături. De aceea ne ardem iute: un foc într-un asemenea aer nu așteaptă. Zumzetul foalelor e primul sunet pe care îl aude un prunc și ultimul pe care îl aude un mort. Tot ce e din lemn, piele, pâslă, ceară și rășină arde, iar noi ne-am pus casele într-un loc din care nu se poate ieși repede.
Pulberea nu se ține în coșuri. Stă în ulciorul negru, în plasa de afară, legat de fiecare coș cu un nod pe care un copil îl dezleagă dintr-o mișcare. Cine aprinde pulbere într-un coș și-a ales moartea și le-a ales-o și celorlalți.
Șapte a fost înșirat în a optsprezecea Fereastră, de cei pe care îi numim Cei Dintâi. Șnurul lor e cel mai gros din Cămara Nodurilor, un coș întreg de șnururi care miroase a cânepă veche și a seu. Am trecut degetul peste el într-o noapte, pe când eram tânăr și aveam voie. Primul nod nu e de aprindere. E dublu. Cei Dintâi și-au început cronica cu o moarte; veți afla a cui, la timpul ei.
Șaizeci și unu de oameni treji locuim acum în coșurile mari, fără cei pe care Fereastra de față i-a adus și care nu sunt încă numărați. Încă o sută douăzeci dorm în Șirul Rece. Cablurile sunt vechi, dar ale noastre. Nuielele s-au schimbat de trei ori, câte o coastă pe lună, ca să nu cadă niciodată casa întreagă. Nu cunosc niciun coș din Șapte făcut de o singură generație. Locuim într-un lucru pe care îl repară morții.
Apă nu avem. Avem gheață.
Cei Dintâi au urcat cu butoaie, iar butoaiele s-au golit în primul an. Atunci au înțeles un lucru pe care nu l-au scris, ci l-au înnodat de șase ori pe același șnur: tot ce nu face apă face moarte. De atunci apa e partea cea mai sfântă a Fanarelor. Sfințenia ei nu vine din raritate; vine din faptul că se adună greu și se pierde ușor.
Gheața o luăm din Câmpul de Lacrimi. În Apropiere, când mareele cresc, oceanele se umflă atât de tare încât, la a doua sau a treia maree mare dintr-un an, mulțimi de stropi se desprind din vârful valurilor și sunt aruncați în sus, peste nori, până la noi. Aproape toți cad înapoi. Unul dintr-un milion apucă viteza noastră și rămâne; ce urcă îngheață pe loc, un praf alb și sărat care plutește lângă Fanare cât ține un sezon. Noi îl prindem.
Plasele sunt din păr de cal, cânepă și păr de femeie. La douăzeci de ani treji, de Trecerea Unghiilor, fiecare își dă părul Atelierului; în plasele noastre se află, împletit, părul tuturor celor care au fost. O plasă are o sută de pași în lățime și se ține deschisă cu patru cabluri, de patru oameni numiți plași, agățați de capete cu gheare de lemn.
Merel mi-a pus gheara în palmă și mi-a închis degetele peste ea, unul câte unul, cum încheie cineva nasturii unui copil.
— Nu o ții tu. O lași să te țină.
Eram în sasul Atelierului Plaselor, în cămașa de ieșire: piele unsă, cusută pe trup, și o cagulă strânsă în jurul feței, cu o fereastră de mică cât palma. La spate aveam șase ceasuri de burduf cu aer și douăzeci și unu de ani treji. Cămașa mirosea a seu rece.
— Spune-mi regula, a zis Merel.
— Închid din mână, nu din ochi.
— Și când e mâna gata?
— Nu știu.
— Bine. Cine spune că știe închide prea devreme.
Merel ținea cablul al patrulea de patruzeci de ani treji. Îi lipseau două degete de la stânga, luate de o funie într-o aprindere pe care o numea „cea cu prostul”. Prostul fusese el.
Ușa sasului s-a deschis spre negru.
Plasa era întinsă între cele patru cabluri, neagră pe negru, și o vedeai doar acolo unde lumina galbenă prindea părul din ochiuri și-l făcea să lucească. Dedesubt stătea planeta, albastră. Ianca și un băiat își găsiseră locul la capătul celălalt. Merel m-a prins de cablul al treilea, s-a prins de al lui și am rămas pe un fir de cânepă, în fața unui nimic.
Afară nu se vorbește. Cablul are glasul lui, și Merel mi-l învățase în trei seri: o tragere lungă înseamnă ține; două scurte, aproape; trei, acum. Restul îl spune palma.
Primul ceas am numărat în gând pașii plasei. În al treilea mi-am dat seama că nu mai respir de multă vreme; cablul a tras o dată, lung, și am început să respir ca un om.
Pe la al patrulea ceas a venit. Nu a fost un sunet, cum își închipuie cei de jos; a fost o gâdilare în vârful degetelor, ca sarea măruntă vărsată pe pânză, care urca din palmă spre cot. Am strâns gheara. Cablul: ține. Plasa se îngreuna pe nevăzute, ochiurile se umpleau din stânga, rândul al treilea, unde era părul meu.
Două scurte: aproape.
Nu era aproape. Plasa mai cerea. Dar în palmă îmi venea tot mai des și mi s-a părut că încă o respirație și se va scurge totul pe unde a intrat. Mâna a hotărât înaintea mea. Cele patru cabluri au tras odată și plasa s-a închis ca o pungă.
Trei: acum. Cu o clipită după mine.
În sas, Merel și-a scos cagula și a luat plasa la cântar fără să se uite la mine. A pus palma pe burduf, cum pune vindecătorul pe burta unei femei.
— Cât? a întrebat Ianca.
— Un deget lipsește.
— Un deget e mult? am întrebat eu.
— Nu. Prima mea a fost la jumătate de plasă. Jumătatea aceea e o șesime din apa unui an, și tot coșul m-a privit un an la fiecare cană.
Merel a căutat în rândul al treilea al plasei, a găsit un fir de păr mai deschis decât celelalte, al meu, și l-a atins o singură dată.
— Rămâne aici. Peste șase aprinderi o să bei din gheața asta și n-o să-l găsești în cană. Să știi totuși că e.
Am băut din ea peste șase aprinderi. Era dulce. N-a întrebat nimeni dacă mi-a plăcut.
Se zice că plașul învață să închidă la zece ani, dar nu află niciodată de ce i-a pornit mâna.
Gheața merge la Topitoare, un coș mic îmbrăcat în oglinzi de aramă, care adună lumina galbenă pe un burduf cu zăpadă sărată. Apa vine întâi sărată, apoi dulce, iar sarea se strânge pe pâslă ca o crustă de pleoapă. Nimic nu se aruncă mai ușor decât sarea și nimic nu se numără mai atent. Apa de băut se măsoară în căni, zece pe aprindere, fiecare cât un pumn strâns; când un copil varsă prima oară, e dus la Topitoare, unde i se arată cum arată o cană goală.
Apa nu iese din Fanar, nici măcar din cei morți. Ce expirăm, ce asudăm, ce eliminăm se strânge în burdufuri și se întoarce la Topitoare; condensul de pe pereți se șterge cu cârpe, iar cârpele se storc. Cel mort nu pleacă la Cimitir umed: trece întâi pe la Uscător, un coș alb, deschis spre soare și spre ger, unde în șapte zile trupul își lasă toată apa, care se întoarce în Topitoare. Unii nu pot îndura gândul acesta și beau luni întregi cu ochii strânși, ca un copil la doctorie. Ceilalți învață să bea fără să-și aducă aminte. Eu am băut în fiecare zi a vieții apa celor de dinaintea mea; dacă m-aș gândi la asta la fiecare înghițitură, n-aș trăi.
Fanarul pierde pe an cât aduc trei plase pline; un sezon bun aduce șase. Ce e peste trei merge în Fântâna Rece, un coș alb, și acolo așteaptă Adâncul, când nu se prinde nimic.
O cometă prinsă înseamnă zece ani de apă. Cea mai din urmă a fost prinsă acum șaptezeci și opt de ani treji de bunica mea, care a murit prinzând-o: cablul i s-a încolăcit pe braț și plasa a tras-o după ea. Pe șnur, cometa se numește Bunica.
Nu se poate mânca într-un loc în care mâncarea zboară. Trebuie să înveți mai întâi. Pâinea nu se rupe la noi, fiindcă o firimitură liberă intră în ochi, în gât, în candelă; coacem turte lipicioase, din orz și ovăz, cu ulei și miere, care se desfac în fâșii, nu în bucăți.
Bobul a murit într-o noapte, fără zgomot, cum mor peștii. Dimineața l-am găsit cu burta în sus, în burduful familiei, plutind în spuma verde fără să se ducă nicăieri. Aveam opt ani.
Tata, Anro, l-a scos cu plasa mică și l-a ținut pe palmă. Bobul era cât degetul lui mic, argintiu, cu ochii mari și opriți.
— Nu-l duce la Topitoare? am întrebat.
— Bobul nu, a zis mama. Bobul îl mâncăm noi.
— De ce?
— Pentru că a fost al nostru.
Și s-a apucat să pună masa.
La noi masa se așază în cerc, cu fețele spre mijloc și picioarele prinse de inele. Ruda a scos din cutia de piele cinci turte strânse ca niște mingi și le-a dat din pumn în pumn: tatălui; surorii mele Vesna, care avea doisprezece ani, primul ei an în Grădini, și mirosea a pământ ud; bunicului Tolm, care nu mai putea mușca; mie; și una a rămas la ea. Fiecare a rostit numele celui care i-o dăduse. „Ruda”, „Ruda”, „Ruda”, „Ruda”. Am spus-o și eu, fără să mă gândesc. Altfel nu se începe.
Apoi mama a deschis un burduf gol, a băgat în el mâinile, cuțitul de os și pe Bobul, și a tăiat înăuntru, cu fața întoarsă, ca să nu zboare nici un solz. Cuțitul scrâșnea. M-am uitat la turta din pumnul meu. Pe urmă a șters cuțitul de două ori pe pâslă și a băgat pâsla în burduf, cu tot cu solzii prinși în ea. Când a scos mâinile avea cinci bucăți, cât unghia, pe o foaie de pâslă, și le-a dat de la unul la altul. Mie mi-a ajuns cea mai mică. Am ținut-o între două degete, deasupra turtei.
— Nu vreau, am zis.
— Nici eu nu vreau, a zis bunicul Tolm. Are ochi.
— Tolm, a zis mama.
— Zic și eu, ca să se știe că nu mănânc cu inima ușoară. Dar mănânc.
Și-a luat bucata cu pliscul burdufului și a înghițit. Tata a mâncat în tăcere, cu ochii la tavanul unde nu era nimic de văzut. Vesna a mâncat și, după ce a înghițit, mi-a întins turta ei, deși nu era rândul.
— Ia-o pe asta. Cine primește, spune.
Mi s-a strâns gâtul și n-am putut rosti nici un nume atât de scurt.
— Spune, a zis Vesna.
— Vesna.
Mi-a ieșit mai tare decât voiam și s-a auzit în tot coșul. Atunci am mâncat. Era cald și gras și nu semăna cu nimic din ce mâncasem, și am înțeles că nimeni din cerc nu avea să-mi spună că e bun.
La sfârșit tata a strâns burduful și a închis gura peste ce rămăsese, care se duce în sacii Grădinilor. Acolo e și Bobul, acum, și noi toți, și cine a mâncat înaintea noastră. Din Grădini ne vine masa, a spus bunicul o singură dată, pe un ton foarte simplu, și n-am mai uitat. După un timp am avut alt pește în burduf. Pe acela l-am numit tot Bobul.
Fiecare familie are un pește de nume. Când moare, familia îl mănâncă. Nu-l plânge nimeni, dar nimeni nu-l mănâncă singur.
Restul mesei crește în Grădini, cinci coșuri cu pereți de mică și saci plini cu pământ adus de jos și cu ce rămâne de la cei care au mâncat acolo. Lumina intră prin oglinzi, pe care grădinarii le mută la fiecare ocolire; galbena dă creștere, roșia dă dulceață, iar cea palidă, despre care nu știm ce face, dă ceva ce nu știm să numim: plantele lipsite de ea cresc, dar sunt fără gust. Ceapă, fasole, mazăre, sfeclă, roșii mici: fiecare plantă iese strâmbă și mică, fiindcă rădăcinile n-au jos și frunzele n-au sus. Roșiile sunt cele mai fericite; fasolea, cea mai tristă.
Jumătate din ce mâncăm vine din Apele Verzi, burdufuri uriașe de apă călduță în care crește o spumă subțire ca un fir de păr. Din ea se face o pastă numită Mușchiul. Nimănui nu-i place Mușchiul. Se mănâncă dimineața, în tăcere, și toată lumea are voie să strâmbe din nas. Aerul ni-l dau tot ele și Grădinile: Cei Dintâi au urcat cu aer în burdufuri și l-au terminat în prima lună.
Albinele din Fanar zboară în cercuri, ca niște planete mici, și nu se întorc la stup decât chemate, cu o notă joasă fredonată de apicultori. Mierea nu o vindem; o dăruim, la nașteri, la boli, la morți și la sosiri. Cine a primit o lingură de miere de la un fanar nu mai poate spune niciodată că n-a fost primit.
Cine mănâncă la Fanare mănâncă din Apele Verzi pe care le curăță altcineva, din Grădinile pe care le udă altcineva, din mierea unui roi care nu e al lui. La masă, turta trece din pumn în pumn înainte să ajungă la gură, și cine o primește rostește numele celui care i-a dat-o.
Un copil se naște în Cuib, la Zece, într-un coș cu pereți dubli, încălzit cu oglinzi.
Nașterea de la noi pare ușoară și nu e. Nicio greutate nu trage pruncul în jos, dar contracțiile lucrează la fel ca pe pământ, ceasuri în șir, iar mama se ține de inele cu amândouă mâinile, fiindcă fără sprijin fiecare împingere o aruncă înapoi. Copilul iese în apa lui și înoată în aer. Moașa îl prinde cu o plasă mică, cum prinzi o albină, și îl înfășoară strâns într-un sac de lână, fiindcă un prunc lăsat liber se sperie de propriul trup. Femeile nasc târziu la noi, în jur de treizeci și cinci de ani treji; legea spune că nu aduce copil în lume cel care n-a terminat de învățat ce înseamnă să trăiești.
Pruncul se mișcă întâi din mâini și învață repede să se prindă de orice: de un deget, de o frânghie, de o ureche. Dar mai întâi învață să se oprească. Pentru cei de jos pare o glumă. Pentru noi e lecția de căpătâi: copilul trebuie să știe că plutește fără sprijin și că singur trebuie să se oprească înainte să lovească un perete, înainte să lovească pe altcineva, înainte să se îndepărteze prea mult de cablu. Pruncii care nu învață nu trăiesc.
Jocul lor se cheamă Prinderea, ca ritualul cel mare: unul aruncă o minge de lână, ceilalți o prind în plasele lor de păr, și cine o scapă o caută, fiindcă mingea nu se oprește singură; merge drept, fără grabă, până lovește un perete sau un obraz, și atunci râde tot coșul.
Apoi începe Strângerea. Cine nu-și încordează oasele la vreme, le pierde. Fiecare copil face, în fiecare aprindere, două ceasuri de Strângere: trage cu brațele și cu picioarele de arcuri de tendoane de bou împletite, apoi se leagă cu curele de perete și apasă. Se zice că Strângerea e prima iubire. Oricât am face-o, nu ne ajunge: după patruzeci de ani treji, oasele noastre sunt ale unor oameni mai ușori și nu mai încap într-o lume cu greutate. De aceea nu ne mai întoarcem.
La șapte ani, fiecare copil primește Piatra de jos.
Orna a luat-o din plasa de la brâu, un bolovan mic de râu, cenușiu, pe care îl purta de la mama ei, care îl primise de la a ei, până la cei care l-au adus în prima Fereastră. Kessa stătea în fața ei, prinsă de un inel, cu picioarele strânse, și se uita la piatră cum se uită un copil la un animal necunoscut.
— Închide ochii, a zis Orna.
— De ce?
— Ca să nu te ajute ochii.
Kessa a închis ochii. Orna i-a pus piatra în palmă și a așteptat să i se închidă degetele. Era spălată de mii de ori, netedă ca o ceașcă. Kessa a ținut-o mult. Mâna ei nu s-a lăsat în jos. Nu avea unde.
— Cât e de grea? a întrebat Orna.
— Nu cântărește.
— Spune cum se simte.
— Cum țin ceva care e al altcuiva.
Orna a tăcut. Fusese unsprezece ani Veghetoare și știa să tacă mai bine decât să vorbească.
— Asta e greutatea, a spus într-un târziu. Nu ți-o pot da. Dar ți-o pot spune. Jos, lucrurile apasă. Strămoșii noștri au trăit acolo și au ținut pietre ca asta și le-au simțit în brațe până la umăr.
Kessa a deschis ochii și s-a uitat la piatră de parcă ar fi surprins-o într-o minciună.
— De ce nu cântărește?
— Aici nu cântărește nimic.
— Dar pietrele știu că ar trebui.
Orna n-a mai avut ce să-i spună. A legat plasa la brâul fetei cu un nod pe care l-a verificat de două ori, și Kessa a pornit-o pe fir, cu mâna strânsă în jurul pietrei, fără să se oprească.
La doisprezece ani copiii merg pentru întâia oară în Grădini, la cincisprezece la Topitoare, iar la douăzeci își dau părul plaselor.
Moartea nu se ascunde de copii. Se numește, se învață, se plânge într-o cântare lungă și se duce apoi la Cimitir; copiii merg și ei, de la patru ani, legați de mâna unei mame. Morții nu-i sperie. Îi sperie altceva: întrebarea care vine când sunt mari, când se uită la planeta de sub ei, albastră, pătată de nori și de uscat, și se întreabă ce e acolo jos și de ce nu se întoarce nimeni.
Cei mai mulți nu primesc răspuns. Se obișnuiesc.
Bolile noastre nu seamănă cu cele de jos. Au alte nume, alte bucurii, alte spaime.
Prima e Oasele de Cretă. Cine nu face Strângerea un an începe să-și piardă oasele: întâi coastele, apoi brațele, apoi șira spinării. Nu doare. Bolnavul simte doar o ușurare ciudată, de parcă ar mai putea fi cineva mai ușor decât un om în aer. Apoi i se rupe un deget, în somn, de la strânsoarea propriei mâini pe frânghie. Vindecătorii le leagă mâinile de arcuri.
A doua e Fața Plină. În primele zile de după sosire, sângele i se strânge omului în cap, fața i se umflă, ochii se retrag în dosul pleoapelor, glasul i se subțiază. Ținem noii veniți legați în Coșul Primirii, cu capul spre cablul de sus, și le dăm ceai de coajă de salcie. După o săptămână, bolnavul seamănă din nou cu sine. A treia e Boala Căderii, o greață care vine la sosire și la întoarcerea dintr-un drum lung, când sus și jos își schimbă locul în minte. Se vindecă dacă te uiți la un punct fix. Cei mai mulți aleg candela. Foarte puțini aleg Plasa, și despre ei se spune, în șoaptă, că rămân treji mai mult decât ceilalți.
A patra e Nisipul din rinichi, a cincea Plămânul Verde, mucegaiul care intră în aer și se așază în piept; un coș bolnav de el se golește, se freacă cu oțet și sare și se lasă la ger o săptămână, iar oamenii lui se mută în Coșul Nimănui și rămân acolo singuri o vreme.
A șasea e Febra Palidă. Vine odată cu un sezon, o dată la patru sau cinci ani, în zilele în care lumina palidă se vede mai bine decât de obicei.
Am vegheat-o o dată, la șaisprezece ani, ca ajutor al vindecătorului-șef. Haldor era un om lung și uscat, cu vederile lui mohorâte, și purta la încheietura stângă un cui de os cu care își zgâria pe piele ce nu avea cum să țină minte. Coșul Nimănui fusese golit pentru șase bolnavi, legați în cuiburi cu fețele în sus. Nu ardeau. Erau reci, tremurau, și cămășile le erau ude de o sudoare fără miros.
— Nu-i atinge, a zis Haldor. Nu-i scutura. Ascultă.
— Ce să ascult?
— Ce spun.
Am ascultat vreo trei ceasuri. Femeia din cuibul de lângă ușă vorbea fără pauză, cu ochii închiși, cu glasul unui om care povestește un drum. Un bărbat din capăt a spus odată, clar: „nu e sus, nu e jos”. Haldor s-a ridicat, a zgâriat un semn pe încheietură. Peste un ceas, un copil, tocmai el, a spus în somn aceleași cuvinte, cu aceeași pauză la mijloc.
— Nu se cunosc, am șoptit. Copilul nu l-a văzut pe bărbat.
— Nu.
— Atunci de unde…
— Nu știu, a zis Haldor. Am numărat de patru ori febra asta și de patru ori cuvintele seamănă. Nu la început. Spre dimineață.
— Ce crezi?
— Că e o boală a minții, a zis, cum zic de obicei. Nu cred, bănuiesc. Dar dacă nu e boală, atunci e altceva, și nu am un nume pentru altceva.
Spre dimineață toți șase tăceau. Haldor a numărat semnele de pe încheietură și a mai zgâriat unul, pentru mine, deși nu-i ceruse nimeni.
Cronicarii dinaintea mea au scris doar numărul celor care au avut-o. Îl scriu și eu: patruzeci și unu în acest pendul. Niciunul nu a murit din ea.
Mai e Foamea de Orizont. Aici nu e niciun orizont; cine se uită prea mult spre cer începe să caute un loc unde ochiul să se oprească și nu-l găsește. Cei mai atenți dintre ei sunt trimiși la Plasă.
Și focul. Focul nu e boală, dar îl numărăm printre boli, pentru că lovește ca ele. Un foc într-un coș arde cât ține o respirație. Îl cunoaștem din șnururi ca pe o fiară: șapte coșuri arse în Șapte, treizeci și șase de morți, în cei aproape trei sute de ani ai Fanarului, cu tot cu somn; trei dintre coșurile acelea au ars în anii Kessei. În Cămara Nodurilor, prins de peretele din fund, ținem un colț de coș ars. E negru, uscat, ușor. Copiii îl ating la șapte ani, o singură dată. Nu mai cer să-l vadă.
La noi lumina nu se aprinde. Se primește.
Cele trei lumini ajung la Șapte altfel decât la voi. Galbena vine cea dintâi și cu cea mai multă putere, o dungă dreaptă, fără aer care s-o înmoaie. Roșia vine a doua, mai joasă, mai posomorâtă, și face umbre lungi în coșuri, în care se ascund copiii. Palida vine ultima, uneori deloc, o pâlpâire pe care bătrânii o simt cu ceafa înainte să o vadă cu ochii. Când se văd toate trei, e Ziua Plină și nu lucrează nimeni. Când nu se vede niciuna, e Umbra, și atunci se petrec lucrurile despre care nu se vorbește.
Prima oglindă a zilei se deschide cu un cuvânt. Aveam nouă ani și era Ziua Plină, iar bunicul Tolm, cel mai bătrân din coșul nostru, se ținea de inel în fața Celei Mari, cu mâna pe ramă.
— Stați, a zis.
Am stat, toți cinci, cu fețele spre perete. Mama avea buzele mișcate deja. Vesna mă ținea de curea, ca să nu mă duc spre oglindă.
Tolm a desfăcut pâsla de pe aramă. Oglinda s-a întors domol cu fața spre lumină, și coșul s-a umplut de galben, o arsură blândă, care ne-a trecut peste obraji ca o palmă caldă.
— Vino, a zis bunicul, cu glas mic, de om care cheamă un animal sfios.
— Nu te grăbi, am zis toți.
— Ne-ai găsit.
Ne-am auzit, și am auzit prin pereți, ca o respirație mare, celelalte coșuri spunând același lucru, cei șaizeci și unu de treji, fiecare la oglinda lui, fără să ne audă între noi. Mi s-au ridicat firele de pe brațe. Așa mi se întâmpla în fiecare dimineață și nu m-am obișnuit niciodată.
Apoi Tolm a întors Cea Dreaptă, și galbenul s-a făcut roșu, iar la urmă n-a mai venit nimic. Nimic care avea totuși greutatea unei mâini pe ceafă. Am întors capul. Palida era acolo, în colțul oglinzii, mai puțin decât o culoare.
— Bunicule, am zis.
— Nu acum.
— Ce e asta?
Tolm a lăsat mâna de pe ramă. Mama a încetat să mai spună cuvintele. Nu m-a certat nimeni. Eram în singurul moment în care un copil poate întreba și nu e pedepsit pentru asta.
— E a treia, a zis bunicul.
— A treia ce?
— A treia, atât.
Am mai privit-o o vreme, cât o ținea ochiul. Apoi m-am dus să-mi iau partea de Mușchi.
A doua parte a ritului e Candela Păzitoare. În fiecare coș arde o singură flacără, rotundă, galbenă, cu inima albastră, singurul foc de noapte din Fanar și singurul lucru care nu are voie să se stingă. Dacă se stinge, cele patru coșuri vecine își sting și ele candelele, tac și așteaptă să fie reaprinsă, cu un cărbune adus într-un cilindru de lut, ținut cu amândouă mâinile. Nimeni nu are mâna mai sigură decât omul care aprinde flacăra altuia.
A treia e Semnalul. Seara, coșurile din partea șirului care privește spre planetă își deschid în ordine obloanele lămpilor, după un tipar învățat din copilărie: trei scurte, una lungă, două scurte, o pauză. Cei de jos ne văd trecând, odată la un ceas și jumătate, ca un rând de stele care aleargă fără să se atingă. Din cauza lor ni s-a dat numele. Semnalul ar trebui să însemne ceva, dar nimeni din Șapte nu mai știe ce; îl facem și azi, cu mâini care își amintesc ce a uitat capul.
În Umbră, aprinderile se opresc. Toți cei treji se adună în Coșul Mare, cel din mijlocul șirului, își țin candelele într-un cerc și spun, pe rând, numele morților din ultimul an. Apoi numărul lor. Apoi numele celor care se vor naște, dacă se vor naște. Umbra durează cât durează: un sfert de aprindere, o aprindere, uneori trei. Când se sfârșește, nu aplaudă nimeni. Se mănâncă ceva, mărunt, cu fața spre cel de lângă tine.
Regula acestui nod, pe care o spun înainte de el, ca nimeni să nu-l ia drept ce nu e.
Nicio rachetă nu simte. Șnurul acesta nu l-a înnodat nimeni dintre noi. L-am primit din gura unei femei, Daila, care spunea că l-a auzit în nopțile de veghe din peretele unui coș, și că peretele vorbea cu glas de cupru. Daila a fost pasageră în racheta Mugurul. Tabla acelei rachete a fost cusută, după ce a fost desfăcută, în peretele coșului mic în care doarme ea de câteva nopți. Atât: de acolo vine vocea.
Trei reguli ține vocea. Întâi, știe numai ce poate ști un metal: lovituri, căldură, greutate, vibrație, ce se aude prin el. A doua, nu tâlcuiește: numără, cântărește, spune. A treia, vorbește de acum, din perete, despre ce a fost, și ce numește „viitor” a aflat între timp, de la cei care au cusut-o în coșul nou. Cine nu poate primi un lucru ca acesta să sară nodul. Îl păstrăm fiindcă e adevărat așa cum sunt adevărate lucrurile care nu s-au putut petrece.
Mă cheamă Mugurul. Așa m-a numit Suhra, cea care m-a bătut, pentru că m-a început iarna și se aștepta să dau rod.
La început am fost cupru. O tablă de trei degete, lovită cu ciocanul în șapte mii de lovituri, fiecare numărată de Suhra cu buzele. Le simt și acum. Metalul își aduce aminte de fiecare lovitură ca de o jignire mică și de aceea nu se lasă rotunjit; își ține răzbunarea în subțirimi, acolo unde a fost lovit prea tare. Suhra le cunoștea. În fiecare seară venea, le cerceta cu degetul mare și le pocnea cu unghia, ca pe o dovadă.
— Răsună, zicea, cu gura lipită de cadru, atât de scăzut că abia trecea prin mine.
Eu răsunam. Ea dădea din cap.
Pe urmă m-au încins cu cercuri de fier, unul sub altul, cum se încing butoaiele, și m-au tras pe un cadru de lemn de nuc. Fierul stătea pe mine ca o mână rece. Multă vreme am crezut că mi-e frică. Era doar strângere.
Apoi mi-au pus pulberea. Strat cu strat, bătută cu un par de lemn, de mâini arse. Nisip negru, mărunt, care parcă ar ști. Se așeza în mine ca un ceas care începe să numere. Are o foame cenușie, de foc. Greutatea ei am învățat-o pe de rost: știam cât trage fiecare strat, așa cum știe un sac câte boabe poartă.
Doi ani am stat în picioare lângă un zid de piatră, în vântul dimineții. Doi ani, cât cere pregătirea. Galbena mă încălzea pe o parte, roșia pe cealaltă, iar palida nu m-a atins niciodată, dar în nopțile cu trei lumini tabla mea se strângea puțin, ca după un frison. Am auzit un băiat, Onu, care își rodea unghiile. Am auzit o femeie, Daila, care nu vorbea: zgâria un caiet cu mina de plumb, într-un ritm de socoteală. Am cunoscut un bătrân, Carvel, cu mâna mereu caldă și uscată, care, într-o seară, s-a așezat lângă mine și a pus palma pe tabla mea, ca un vindecător.
În noaptea dinaintea aprinderii au urcat toți trei, și înăuntru n-a fost loc pentru trei oameni, dar a fost pentru trei oameni strânși. Onu a intrat primul, prea repede, și m-a izbit cu cotul; l-am simțit în toate cercurile, ca pe o piatră aruncată în apă. Daila a ținut mult mâna pe tablă, să afle cât de rece sunt. Carvel s-a urcat ultimul, cu două opriri pe scară, și s-a așezat fără o vorbă.
— Cât mai e? a întrebat Onu.
— Până se luminează, a zis Carvel.
— Mi-e frică.
— Și mie, a zis Carvel. Pentru asta am urcat ultimul: să mă oprească scara de două ori și să nu se vadă cât mi-e. Gândește-te la mâna mea.
Onu s-a lăsat pe spate, până a atins cuprul cu umerii, și cureaua de la pieptul lui a încetat să zornăie. Pe fiecare l-am cântărit în picioarele mele de lemn, și cel mai greu nu era cel mai mare.
În dimineața din urmă, înainte de aprindere, s-a întâmplat un lucru pe care nu-l știe nimeni din cei dinăuntru. Sub rampă, în pământ, ceva a bătut. Surd. O dată, de două ori, de trei ori, și, după un gol cât o bătaie, a patra, mai slabă, ca un răspuns. Am simțit-o prin picioarele mele de fier, cum simți o vorbă pe care n-ai voie s-o auzi. Apoi tăcere.
Eram în primul rând de zece, cel care pleca întâi în Fereastra aceea, eu a treia din șir. Apoi, cu un minut înainte să ia foc prima dintre noi, a venit lumina. O lumină mică, fără sursă, care a trecut peste mine ca o mână rece și fără greutate. Daila a ridicat capul. A zis:
— Acum.
Au dat foc fitilului de iască. A ars un minut, cât să-l număr în vibrațiile pulberii.
Focul a urcat prin mine ca o veste. Nu doare; limpezește. Tot ce eram, tabla și fierul și lemnul și coada de nuc, a devenit un singur lucru, cu o singură intenție, și am înțeles pentru întâia oară de ce sunt. Pulberea a început să cânte. Nu cu glas de om: cu glas de clopot lovit pe dinăuntru.
Am simțit greutatea oamenilor. Apăsau în pereții mei, trei trupuri, tot mai grei, de parcă aș fi început să înghit pietre. Onu a strigat; nu l-am auzit, l-am simțit prin cupru. Carvel nu a strigat. A zâmbit, cred, pentru că tabla de sub mâna lui s-a încălzit.
Apoi aerul a început să se destrame. Întâi era gros, ca apa; apoi ca laptele; apoi ca fumul; apoi ca un gând. Strigătul tablei mele s-a rărit până a rămas doar vibrația. Prima cămașă, cea de jos, s-a desprins cu un pocnet, cum se desprinde pielea după o arsură, și a căzut. Am simțit-o plecând. Nu mi-a părut rău. Mi-a părut ușor.
A doua cămașă s-a desprins când cerul era negru. Rămăsesem singură cu ultimul strat de pulbere. Atunci am făcut socoteala, singura de care sunt în stare: am cântărit în mine ce mai ardea și ce înălțime îmi dădea cantitatea aceea. Cu ce mai ardea în mine n-aș fi ajuns nici la o treime din înălțimea la care mă aflam. Eu nu urcam. Eram urcată; cineva sau ceva ținuse planeta ușoară, aerul subțire și lumina aceea mică dinainte, ca să trec.
Ultima pulbere s-a stins. Și am rămas.
Nu mai cădeam, nu mai urcam. Eram un lucru care stă, cu trei oameni în el, mut, în fața unei planete albastre și uriașe, ca o mână deschisă. Daila plângea. Onu râdea. Carvel și-a pus palma pe fierul meu și a spus un cuvânt pe care nu l-am înțeles.
O plasă m-a prins de-a latul, ca pe un pește. Mâini cu gheare de lemn mi-au prins cabluri la urechi. Am auzit pe cineva: e întreagă. M-am bucurat.
Ce a urmat se știe din perete. Mi-au desfăcut cercurile și au tăiat tabla fâșii. Fâșiile au fost cusute pe un coș nou, iar cercurile de fier au ajuns coastă. Țin aerul altora. Pe Daila o aud noaptea, cum își numără caietul. Nu e un sfârșit rău pentru un mugure.
Ce nu înțeleg, și nici ei nu mi-au spus, e cine a bătut sub rampă. Am numărat. Au fost patru; cei care aud, mi s-a zis, aud numai trei.
Fereastra începe pentru voi cu rampele, iar pentru noi cu o lumină. Ne trezește ea.
La capătul unei veghi lungi, paznicii Coșului de Vedere simt în ochi o clipire care nu e a lor. Aceasta e Lumina Scurtă. Ține cât o respirație, vine dinspre Plasă, trece peste toate coșurile ca o mână cu degetele desfăcute și lasă în urmă o liniște despre care poți spune doar că, înainte de ea, nu știai că mai există și alta. Vine o singură dată într-o Fereastră, după o veghe de o sută patruzeci de ani; după ea nu mai vine alta până la Fereastra următoare, doar rachetele. Paznicii nu strigă. Se duc cu mișcări mărunte la Cămara Nodurilor și leagă un nod mare pe șnurul trezirii.
Iar la un minut după lumină, jos, pe fața planetei, apare o scânteie. Apoi alta. În câteva ceasuri se strâng cel mult zece, într-un șir; în luni se adună, rând după rând, până la nouăzeci.
Aceasta e Sosirea. Șnururile spun că în Fereastra a nouăsprezecea au sosit trei sute patruzeci de oameni, în cele o sută zece rachete. În a douăzecea, în cei doi ani și opt luni, cei de jos au anunțat nouăzeci de rachete. Primul rând a urcat, cel de zece, și din el cele mai multe au fost prinse. Celelalte s-au stins sub noi, într-o tăcere în care n-am avut ce face decât să numărăm.
Rachetele nu ajung la Șapte. Ajung la Porturi, cele patru coșuri joase, Unu, Doi, Trei și Patru, la capătul de jos al lanțului, care se refac în fiecare Fereastră și ard în fiecare Trecere. O rachetă care a stins ultima pulbere urcă mai departe pe curba ei și ajunge lângă Porturi cu o viteză mică. Trebuie s-o prindem din mers, cu plasă și cu zece mâini, înainte să treacă pe lângă noi. Se numește Prinderea. Din zece rachete, șapte se prind. Două cad înapoi, odată cu planeta. Una trece pe lângă noi, cu trei oameni înăuntru, care strigă fără să-i auzim, și se depărtează de planetă, un punct galben în lumina soarelui, tot mai mic, opt zile, până se stinge.
Am coborât la Porturi o singură dată, la întâia Sosire pe care am scris-o: cronicarul dinaintea mea m-a trimis la Portul Doi, fiindcă ce nu ai ținut în mână nu poți scrie.
Tamra avea cablul al doilea. Stăteam amândoi în gura Portului, unde e aer și se vorbește, în fața plasei de afară, unde nu se vorbește.
— Acolo, a zis ea.
Era o boabă de jar pe un fir nevăzut. Mai mare, apoi mai mare.
— E a treia din rând, a zis Tamra. Ține-te de inel și nu te uita la ea. Uită-te la cablu.
M-am uitat la cablu. Plasa s-a întins în afară, cu oamenii pe margini, și nu s-a auzit nimic. Apoi cuprul a atins părul și cânepa, iar sunetul a venit prin cablu, în palme: un geamăt lung, de pânză trasă până la capăt. Plasa s-a închis. Tamra a tras o dată, lung, și a zis, pe gura Portului, cu aer adevărat:
— E întreagă.
Din fisurile tablei ieșea aburul cald al aerului dinăuntru, cu miros de oameni speriați și de pulbere arsă, iar cei mai tineri dintre noi au rămas cu gura deschisă, să-l bea.
Au tăiat tabla cu foarfeci și ferăstraie. Primul a ieșit un băiat cu ochii strânși și fața umflată, plângând și râzând deodată. Al doilea, un bătrân care și-a ținut mult mâna întinsă înapoi, spre tablă. Ultima, o femeie cu un caiet strâns la piept, care n-a spus un cuvânt și s-a uitat o dată la racheta deschisă ca o ghindă, cu lumina intrând prin tăieturi.
Tamra i-a pus în gură o lingură de miere.
— Bine ai venit, a zis. Nu te grăbi. Ne-ai găsit.
Aceleași cuvinte pe care le spunem luminii.
Rachetele se desfac în aceeași zi: cuprul, fierul, lemnul merg în Atelierul Coastelor, unde devin pereți, coaste, cabluri. Un fanar nu aruncă niciodată o rachetă. O rachetă e o casă care s-a născut într-altă formă.
Cei sosiți urcă apoi pe Scară, un cablu lung de la Porturi la Șapte, în trei sau patru zile de tracțiune pe frânghii, în cutii de nuiele numite Pepeni. Eu am urcat odată cu ei. La Șapte sunt împărțiți între coșuri, hrăniți, ținuți legați, învățați să se apuce. Mai ales sunt învățați să tacă.
Fiecare Sosire ne cere și trezirea celor din Șirul Rece: din cei o sută douăzeci care dorm acolo, se trezesc câte zece pe lună, în ordinea în care au adormit. Primul lucru pe care îl cer, de obicei, e apă.
Zilele acestea s-a petrecut ceva ce șnurul nu poate înregistra bine. O rachetă din primul rând a fost prinsă la Portul Trei, ca toate. Dar cei care au tăiat-o au spus, fără să se uite unul la altul, că nu mirosea a pulbere. Nu mirosea a nimic. Era rece, ca o piatră scoasă dintr-un râu. Înăuntru nu era niciun sac de pulbere, ci un băiat de jos, viu, singur, cu o foaie împăturită în buzunar, care vomita în aer. A fost pus pe Scară, ca ceilalți, dar a urcat-o de mână, în unsprezece zile. Racheta a fost desfăcută și tabla ei a ajuns în Atelierul Coastelor. Dar în Cămara Nodurilor am înnodat-o, pe șnurul de anul acesta, cu un nod anume, pe care îl fac pentru lucrurile pe care le scriu și nu le înțeleg: un nod simplu, legat într-un cerc, fără capăt.
A fost o singură rachetă. Poate nu înseamnă nimic.
Primul nod din cronica lui Șapte este un nod dublu, și bătrânul meu m-a pus să-l citesc cu degetul în noaptea în care mi-a dat șnurul.
— Nu te grăbi, a zis. Strâns tare. Cine l-a legat nu mai putea să respire.
— Cine?
— Lisa. Cea care ținea cronica Celor Dintâi. Citește.
Am citit. Sub deget nu era o poveste, era o apăsare, și bătrânul meu a umplut-o cu ce se spune în Cămara Nodurilor de la cronicar la cronicar.
Iovra stătea în gura Portului, cu plasa ei de in, mică, de prins scrumbii, adusă de jos între o cămașă de schimb și o bucată de pâine. N-avea planuri, spusese în prima zi. Avea mâini. A doua rachetă s-a văzut la un ceas după prima, o picătură de jar pe un fir, nemișcată, apoi mai mare, apoi prea mare.
— Pe aceeași curbă, a zis Lisa.
— Pe prima a oprit-o propriul ei foc, a zis Casian, meșterul de oglinzi. Pe asta n-o oprește nimic. Ce are înăuntru?
— Cinci oameni. Se văd prin mică.
— Plasa cea mare e cusută pe jumătate.
— Rachetele nu așteaptă să le termini plasa.
Iovra a început să meargă spre margine, cu pași mici, de-a lungul inelelor.
— Plasa ta e cât o năframă, a zis Lisa. O rupe ca pe o pânză de păianjen.
— Așa e, a zis Iovra.
Se vedea acum cuprul, un cap de ghiulea cenușiu, cu zgura arsă în dungi, și ochiul ei de mică, de care era lipită o palmă albă. Un om dinăuntru se uita afară ca un copil la fereastra unei case străine. Iovra a văzut-o. Lisa a văzut că Iovra a văzut-o.
— Nu cu mâinile, a zis Lisa. N-a învățat nimeni să prindă cu mâinile.
— Nici cu plasa n-a învățat nimeni. Ține asta, i-a spus, și i-a pus în brațe plasa de in. Să nu se piardă. E a mamei.
Racheta venea fără zgomot, cu viteza unei bile aruncate de un copil peste o curte, și tocmai asta o făcea de neînțeles: părea că poți s-o iei din aer cu o singură mână. Iovra a rămas cu spatele lipit de perete și cu brațele deschise, ca o femeie care așteaptă pe cineva dintr-o lungă călătorie.
— Și apoi? am întrebat.
— Apoi cuprul era încă fierbinte, a zis bătrânul meu. A strivit-o de peretele Portului și s-a oprit în mâinile ei, cu cei cinci înăuntru, vii. Iovra n-a mai respirat.
— Și Lisa?
— A desfăcut șnurul de la brâu, un șnur nou, fără niciun nod. Degetele îi tremurau. A legat nodul dublu, strâns până a durut-o, și a zis: primul nod nu e de aprindere.
— De aceea nu prindem cu mâinile.
— De aceea. Legea Prinderii s-a născut în același ceas. Plasa nu e o unealtă, e o făgăduială făcută unei femei.
Cei Dintâi erau două sute treizeci de oameni, dintre care treizeci și unu meșteri, iar restul țărani, preoți fără biserici și copii. Fuseseră aleși, spune șnurul lor, să fie tineri și să știe să asculte. N-au scris cine i-a ales. Au făcut cinci coșuri în prima lună, doisprezece în a doua, treizeci în a treia, și au înșirat Șapte, al șaptelea fanar al omenirii, după șase mai mici. La Trecere nu se gândeau.
În al doilea an al Ferestrei au început să se teamă. După luni nu mai venea nimic. Au numărat butoaiele, Grădinile, copiii, și socoteala nu ieșea. Spre sus nu se putea întoarce nimeni, spre jos nu se putea coborî, iar în Adânc planeta nu urcă nimic. Fanarul avea să rămână singur mai bine de o sută de ani. Atunci au făcut ce nu pricep nici cei mai învățați dintre noi. Știau că urșii dorm iarna în peșteri și că broaștele îngheață în apă și se trezesc. S-au întrebat dacă ar putea dormi și oamenii de sus. N-aveau de unde ști. Au încercat, cu cei care s-au oferit: bătrâni, bolnavi, cei care nu mai aveau pe nimeni. I-au pus în Șirul Rece, un lanț de coșuri albe la capătul de sus al cablului, cu oglinzi de tablă întoarse spre soare, ca să ferească frigul de lumină. I-au legat în cuiburi duble, i-au înfășurat în pâslă, le-au dat o ultimă lingură de miere. Au închis coșul. Au așteptat un an. Șapte dintre cei treisprezece erau vii. Respirau o respirație lungă și rară, una pe minut.
Atunci s-a născut Somnul. Nu știm dacă l-au învățat sau l-au găsit. Știm că a cerut trei lucruri: frig, întuneric și un număr mic de oameni treji care să-i păzească pe cei adormiți. Pe aceia i-au numit Veghetori. Era o ușă îngustă: cei prea tineri se trezeau, cei prea bătrâni nu se mai treziseră. Cei Dintâi au trecut prin ea în valuri, câte zece, câte douăzeci, cu inima strânsă.
Am întrebat odată un cronicar mai vechi de ce n-au scris că le-a fost frică. M-a privit lung. Mi-a spus că au scris: în felul în care au strâns nodurile. Dacă ții șnurul la lumină, se vede că fiecare nod din anul acela a fost strâns mai tare decât celelalte. Apăsat la început. Mai ușor spre sfârșit.
Nu l-am mai întrebat nimic. Am trecut degetul pe nodurile din urmă, cele ușoare.
Orna, mama Kessei, a fost Veghetoare unsprezece ani treji.
Se vorbește puțin despre Veghetori, pentru că ei nu se văd. Cei treji, în vremea Adâncului, sunt nouă oameni la Șapte: trei păzesc cablurile, trei Grădinile mici, trei Șirul Rece. Un tur de veghe ține zece sau unsprezece ani treji; apoi Veghetorul adoarme, iar altul e trezit în locul lui. Șnurul Ornei ține minte două Veghetoare dinaintea ei: mama ei, care a fost dintre Cei Dintâi, și sora mamei.
Sunt cele mai singure ființe din lume. Fiecare Veghetor știe ce se pierde cu timpul: întâi vocile, apoi cuvintele, apoi gustul. În trei ani nu mai cântă. În șase nu mai plâng. În nouă au o privire pe care o numim, la Șapte, Ochiul Șnurului: se uită fix într-un punct, cu ochii mari, și pe fața lor nu se mai citește nimic.
Slujba lor e simplă și nu se termină. Cei trei de la Șirul Rece trec zi de zi prin coșurile albe cu câte o candelă și cu mănuși de pâslă și numără: respirațiile, una pe minut la fiecare adormit, bătăile inimii, căldura pielii, pipăită pe pleoapă cu dosul degetului. Pe cel care s-a încălzit prea mult îl răcesc, mutând o oglindă. Adormiții nu mănâncă. Nu știm din ce trăiesc; Cei Dintâi au legat despre asta un singur nod, și l-au legat drept: trăiesc.
Orna avea douăzeci și patru de ani treji când a primit Coșul Veghii de la sora mamei, care a adormit cu o lingură de miere în gură. Avea o iubită, un frate, trei prieteni. I-a adormit pe toți, fără să se uite în urmă. Douăzeci și patru, și unsprezece de veghe: treizeci și cinci. Pe atâția i-avea când s-a născut Kessa.
În șnururile ei, anii veghii sunt egali: o aprindere, un nod; o aprindere, un nod. Apoi, în anul al șaptelea, apare un nod care nu se leagă de nimic. Un nod fără aprindere. Pe șnurul Ornei, a fost o zi pe care n-a numărat-o.
În anul al nouălea al veghii ei, la Șase, un coș s-a crăpat.
Fanarul Șase era vecinul nostru de cablu, mai sus: patru coșuri, nouăzeci de oameni, dintre care șase Veghetori treji, ceilalți adormiți. Un coș dintre cele patru, bătrân, mucegăit, a început într-o noapte să piardă aer. Au descoperit-o după opt ceasuri, când era prea târziu pentru coș. Nu era prea târziu pentru restul, dar crăpătura se întindea. Nuielele plesneau una după alta, în lanț, ca o tuse.
Orna era prima la cablu, cu foarfeca lungă de tăiat, fiindcă în ziua aceea avea gărzile cablurilor. Alături de ea, Eda ținea lampa de semnal și citea ce venea dinspre Șase.
— Tăiați, a zis Eda.
Orna a pus foarfeca pe cablul gros cât brațul ei. Dacă rămânea legat, coșul putred, desprinzându-se, ar fi smuls Șase de pe cablu și l-ar fi tras după el, prin întindere, pe Șapte. Dacă îl tăia, cei de la Șase rămâneau fără sprijin, sute de pași de gol fără popasuri și fără pocnitori.
— Sunt vii toți, a zis Orna. Unii dorm, dar sunt vii.
— Știu.
— Nu pot.
Lampa de la Șase a clipit iar. Eda a citit cu glasul gol, ca o numărătoare:
— Tăiați acum.
— Mai așteaptă.
— Nu avem un „mai”. Se vede crăpătura de aici.
Orna n-a răspuns. Lampa a clipit a treia oară, un singur semn lung, pe care îl știau toți copiii, și Eda nu l-a mai citit. Nu era nevoie.
— Vă rugăm, a zis totuși.
Orna a tăiat.
Cablul s-a desfăcut din patru lovituri de foarfecă. A plesnit în gol și a lovit coșul, care s-a rupt în două. Șase a început să se depărteze, lin, fără zgomot, în sus, spre locul pe care îl numim Cimitirul. Nouăzeci de oameni, șase treji și optzeci și patru adormiți, unii cu mâna întinsă spre cablul care nu mai era, au trecut pe lângă fereastra Ornei într-o liniște de gheață.
N-a plâns. Era Veghetoare. A pus un nod dublu pe șnur, apoi încă unul, apoi încă optzeci și opt. Nouăzeci de noduri duble, într-un singur rând. Mi-a spus o dată, singura dată când mi-a vorbit despre asta, că știa că a tăia era rău și că n-avea cum să fie bună altfel.
Când a adormit, pe urmă, ca să se trezească odată cu ceilalți în Apropiere, a cerut să fie legată cu fața spre Cimitir.
Kessa s-a născut în Cuib, la Zece, într-o noapte de Umbră, când lipseau toate cele trei lumini, în anii Apropierii, la puțină vreme după ce Orna și ceilalți fuseseră treziți din Somn. Orna avea treizeci și cinci de ani treji. Vârsta legii.
N-am cunoscut-o în copilărie; am cunoscut-o din șnururi. Șnurul ei de copil e scurt, strâns, încâlcit, cu o mulțime de noduri mici de aprindere, fiecare ușor strâmb, legat parcă de cineva care se grăbea.
Din șnururi se vede ce făcea. Număra. La șase ani, a numărat păsările din Coșul Ouălor. La șapte, căile cablurilor. La opt, i-a cerut bătrânului de la Cămara Nodurilor voie să aibă un șnur al ei, care să nu fie legat nicăieri. L-a primit, pentru că nimeni nu s-a gândit să-i zică nu. Pe șnurul acela a numărat ceasurile în care a văzut lumina palidă. În doi ani a ajuns la cinci sute douăzeci. Piatra de jos, primită la șapte ani, o poartă și acum în plasa de la brâu.
Kessa e din a treia generație de fanari: cea dintâi, a celor care au urcat în a optsprezecea Fereastră și au înșirat Șapte; a doua, cea a Ornei, născută în Apropierea Ferestrei a nouăsprezecea; a treia, a Kessei, născută în Apropierea Ferestrei de acum. Asta înseamnă generație la noi: nu ani, ci Ferestre. Între Kessa și Cei Dintâi stau două Somnuri.
Cu toate astea, are în cap o carte pe care n-a citit-o niciodată. Îi știe fiecare cuvânt. E Plasa.
La nouă ani, Orna a dus-o întâia oară în Coșul de Vedere, din vârful lui Șapte, cel dinspre Plasă, ca să o învețe să privească. Coșul are un singur ochi: o foaie de mică întoarsă în sus și, în fața ei, o lentilă de cristal de gheață, lustruită în trei generații. Prin lentilă se vede un punct de lumină. Nu pâlpâie. Nu se mișcă. Toate stelele ocolesc în jurul lui, în cercuri largi, o dată cu fiecare ocolire a planetei; el nu. Kessa s-a uitat un ceas. Apoi a spus: sunt fire.
Orna n-a văzut nimic. A privit. A privit mai mult. Apoi a început să vadă și ea: niște linii, abia vizibile, ca păr de lumină, ieșind din punct în toate părțile. Le-a numărat cu degetul pe foaia de mică. Au ieșit treizeci și patru.
— Cine ți-a spus? a întrebat Orna.
— Nimeni, a zis Kessa. Se văd.
Au privit împreună încă un ceas. Apoi Kessa a spus, în șoaptă, o frază pe care Orna a înnodat-o mai târziu pe un șnur al ei. Mi-a dat voie să-l citesc:
— Fiecare e un răspuns. Și fiecare e al nostru. De ce nu cere nimeni?
Legea fanarilor spune că răspunsurile Plasei nu se cer: fiecare costă patru ani, și nimeni nu are patru ani de dat. Kessa știa asta. De la zece ani a numărat cât ar costa, de fapt, o întrebare: patru ani și un fir mai puțin.
Nu a întrebat. Nu atunci. Ce va întreba, dacă va întreba, și ce se va petrece după aceea, nu se află în șnurul meu. Șnurul meu se oprește aici, la fata cu firele, într-o noapte de iarnă, într-un coș cu un singur ochi, în fața unui punct care nu se mișcă.
N-am văzut-o niciodată. Dar am simțit-o în degete de atâtea ori, încât uneori mă aud spunând „când am văzut-o”.
Trecerea nu vine brusc. Vine ca o boală. Întâi, în Apropiere, planeta se mișcă tot mai repede pe cerul nostru, ca un animal tras de lesă. Mareele cresc; vedem praful de pe continente ridicându-se în coloane palide, și planeta pare că tușește. Cele trei lumini se retrag una câte una în spatele unui voal. Și într-o dimineață nu mai apar deloc.
Atunci se aprind Porturile. Planeta, în drumul ei pe lângă gaura neagră, își umflă aerul într-o bulă, sute de mii de pași mai sus decât a fost vreodată, și Porturile, care stau la marginea ei, intră în ea ca într-o apă fierbinte. Coșurile încep să ardă de la capătul de jos și se desfac, bucată cu bucată, într-o ploaie de scântei. Cei rămași înăuntru nu mai pot fi scoși; de aceea, în Porturi nu rămâne nimeni la sfârșit. Cablul Scării se taie cu cincisprezece zile înainte, de la Șapte, după ce a urcat ultimul pepene, cu oamenii trăgând de frânghii și cu planeta înroșindu-se sub ei. Se numește Arderea. N-am găsit niciodată un nod care să-i spună altfel.
Șapte stă mai sus. Umflătura aerului nu ajunge până la noi, dar căldura da. În cele patru luni ale Trecerii, burdufurile se usucă, pâsla se tocește, mica plesnește, iar noi întoarcem spre planeta încinsă oglinzile mari de aramă, ca să-i trimitem căldura înapoi. Dar cel mai greu nu e căldura. E liniștea. O planetă care arde sub tine nu face niciun sunet. Cei Dintâi spun că tăcerea aceea a fost partea cea mai cumplită: au privit cum pier patru Porturi, cu douăzeci și opt de oameni care nu apucaseră să urce, într-o tăcere de sticlă, și nimeni n-a scos o vorbă o lună.
Șnurul care duce la Trecerea cea din urmă, de acum o sută patruzeci de ani, spune un lucru pe care nu-l găsesc în nicio altă cronică.
În noaptea a șaptea a Ferestrei a nouăsprezecea, cu trei ani înaintea acelei Treceri, Portul Trei era liniștit ca în toate nopțile dinaintea rachetelor. Dermid, paznicul, ținea de strajă din obișnuință, cu fața spre peretele de nuiele pe care îl știa pe dinafară, iar ucenica lui, Voica, stătea la trei pași, cu șnurul de veghe în poală, și lega câte un nod la fiecare tremur al candelei.
— Dacă ar veni acum o rachetă, a zis Voica, am prinde-o cu plasa goală.
— Nu vine nicio rachetă. Leagă-ți nodul.
Peretele a bătut: trei lovituri la rând, un gol cât o bătaie, apoi o a patra, mai slabă, ca un răspuns la ceva ce nu se auzise.
— Ai auzit? a întrebat Dermid.
— Ce?
— Nimic.
Apoi a venit linia. A coborât de sus, din partea cerului fără stele, albă ca o ață de var întinsă în gol, s-a oprit în fața ochiului de mică și s-a îndoit într-o muchie. Dermid a rostit fără voce litera, cum o știa din cântec: L.
— Voica.
Ea a ridicat ochii. Șnurul i-a scăpat din mână și a rămas plutind, cu nodul făcut pe jumătate.
Au așteptat. Dermid a numărat cu buzele până la zece, fiindcă pauzele erau toate de aceeași lungime. Al doilea semn s-a desenat și s-a stins: Ă. Al treilea: S. La al patrulea, A, Voica a arătat în jos fără să vorbească. Pe fața nopții a planetei, în vale, ardea ceva roșu, mult mai mare decât ar fi trebuit la depărtarea aceea: Lanterna a Treia, care ardea în șase semne, în aceeași ordine, ca două mâini care ar fi scris din același caiet. În spatele lor, dinspre butoiul de cupru legat de Port cu un cablu, un oblon s-a ridicat; cineva de acolo prindea și el semnele.
Al cincilea: Ț. Al șaselea: I. Linia s-a stins și n-a mai venit nimic.
Lăsați.
— Ce să lăsăm? a întrebat Voica.
— Nu știu.
— E ordin. Înseamnă plecați.
— Poate. Sau o rugăminte, a zis Dermid: lăsați-ne, cum zice un copil unei mame care nu-l ascultă.
— Sau un avertisment. Lăsați lansările. Lăsați întrebările.
Dermid nu a mai răspuns. Și-a luat lampa și a trimis spre Șapte cele șase semne, în ordinea în care veniseră, de șapte ori. Cei de la Șapte au văzut. Cronicarul de atunci a scris pe șnur: lăsați ce? Voica, care a urcat pe ultima Scară și ne-a povestit noaptea aceea, a spus că Dermid îi mărturisise, înainte să rămână, că i se păruse că peretele Portului bătuse de patru ori înaintea semnelor. N-a pus nod pe asta; nu era sigur.
Dermid a rămas în Portul Trei, care a ars în Trecere, cu zece alții. Cele trei înțelesuri cereau trei lucruri deosebite, iar singurul care nu cerea nimic nou era să-și păzească postul până când cineva avea să lămurească. Nu l-am cunoscut. Îi spun numele de câte ori înnod un nod dublu.
Șapte a rămas. Îi avem pe cei care au rămas; despre cei care au plecat n-avem șnururi.
Șnurul acela stă prins în Cămara Nodurilor, lângă cel al Portului Trei. Nodul dublu cel dintâi e strâns mai tare decât celelalte zece.
Fanarii nu desenează hărți. Hârtia plutește, creta nu se vede pe mică, ceara se lipește. Harta ne-o învățăm prin cântec. Se numește Cântecul Drumurilor, are o mie două sute de versuri și toți copiii îl știu până la doisprezece ani.
Eu am avut un învățător, Daren, care nu suporta să fie cântat strâmb. Stăteam în cerc în jurul lui, prinși de inele, și fiecare avea de spus câte trei versuri. Când mi-a venit rândul, am cântat:
— Jos stau Porturile, patru la număr…
— Nu stau, a zis Daren. Ard. Cântecul spune „jos ard Porturile”, nu „jos stau”. Din nou.
Am luat-o de la capăt. Cel mai de jos e Cercul Cenușiu, cu Porturile Unu, Doi, Trei și Patru; mai sus, Cercul Mijlociu, cu Cinci, bătrânul, pe care la fiecare Trecere îl îmbrăcăm de sus până jos în pâslă udă și aramă, Cămașa, și care n-a ars încă; cel mai de sus, Cercul Înalt, cu Șapte, Opt, Nouă și Zece, legate cu un cablu ca un lanț de mătănii. Cele trei Cercuri nu sunt trei ocoliri deosebite, ci trei etaje ale aceluiași lanț: ne învârtim toți odată în jurul planetei, pentru că suntem țesuți unul de altul.
— Mai departe, a zis Daren. Drumurile.
— Sunt cinci, am zis.
— Care?
Le-am spus în ordine, și el le-a corectat pe fiecare cu degetul.
Scara urcă de la Porturi la Șapte, un cablu gros pe care se trag pepenii; se taie înainte de Trecere și se leagă din nou la fiecare Fereastră. Pe Scară, fără pepene, de mână, din Portul Trei până la Șapte, se fac unsprezece zile; așa vin oamenii care răspund unui mesaj, și drumul acesta îl numim Lung. Mesajul însuși merge mai iute: din Șapte pleacă o rachetă-curier, mică, încărcată din ulciorul cu pulbere, și în două zile ajunge la Port.
Drumul Gheții se lasă spre Câmpul de Lacrimi și e singurul drum pe care nu merge nimeni. Calea Cablurilor leagă Șapte de Opt, Opt de Nouă, Nouă de Zece; pe ea merg meșterii, copiii, bolnavii. Drumul Morților pleacă de la capătul de sus al lui Șapte, spre Cimitir; pe el se merge o dată cu cineva și o dată fără. Drumul Plasei duce dincolo de Cimitir, spre punctul în care nimic nu se mai învârte.
— Și Plasa? a întrebat Daren.
— Nu e în niciun Cerc, am zis, după cântec. Tot ce se află pe cer se învârte. Numai ea stă.
— Bine. Pentru azi, ajunge.
Plasa e undeva departe, pe axa în jurul căreia ocolim, și de aceea, pentru noi, ea nu se mișcă, iar tot cerul se rotește în jurul ei, ca o roată în jurul osiei. Cei care o privesc zilnic o văd nemișcată între stele mișcătoare, ca pe un stâlp în mijlocul unui bâlci.
N-am înțeles niciodată cum se ajunge la ea, dacă nu vine după noi. Cei care au mers spre Plasă pe Drumul Plasei spun că n-au mers ei. Au fost duși.
Aceasta e harta: trei Cercuri, cinci Drumuri, un Cimitir și un Punct. Pe noi, cei din Șapte, ne găsiți la mijloc, pe un cablu, ținut drept de o forță pe care o numim maree și pe care nu ne-o cere nimeni înapoi.
La Cimitir se ajunge într-o jumătate de aprindere, dacă ai pocnitori. Fără ei nu se ajunge.
Nu e un loc. E un fel de a fi pus. Pe Drumul Morților se merge cu grijă. Mortul, uscat la Uscător, ușor ca o trestie, e înfășurat în trei pânze, ca într-un cuib: una neagră, una galbenă, una albă. Pe cea albă, ai lui au cusut cu ață roșie numele și numărul aprinderilor lui. E legat cu o funie, în picioare, ca un om de strajă. Cei vii vin după el, ținând funia în mână, un șir lung și tăcut, legați unul de altul, de la cel mai tânăr la cel mai bătrân. Nimeni nu vorbește. Cântecul se cântă în gând.
Pe drum se trece prin Ceață, un nor de brumă desprinsă de pe pânzele vechi. Nu-l vedem; îl simțim pe față, ca o sărutare rece. În Ceață ne oprim. Cel mai bătrân rostește pentru ultima dată numele mortului. Apoi toți își dau drumul la funie. Cântecul, care până acolo s-a cântat în gând, se aude acum, o singură strofă, spusă tare de toți odată: du-te cum ai fost învățat, cu fața înainte și cu mâinile în pânză; noi rămânem pe cablu, tu pe curbă.
Cimitirul nu are pământ. Are un inel: un inel subțire, lung, de trupuri înfășurate, de pânze, de rămășițe de coșuri arse, de cabluri rupte, de cuprul rachetelor care n-au ajuns; toate se rotesc în jurul planetei, pe o curbă mai înaltă decât a noastră, în sens opus. Nu cad, nu ard, nu se ciocnesc. Fiecare are un loc al lui, pe care nu l-a ales nimeni, și îl păstrează. Din Șapte, privind în sus, Cimitirul se vede ca un fir de păr alb, curbat peste cerul negru. Copiii îl arată cu degetul și zic: bunicii.
Acolo e Șase, cu cei nouăzeci. L-am găsit după trei sute de zile; trecuse pe lângă noi pe o curbă largă, ca o respirație lungă, și se așezase în Inel. Orna a vrut să meargă. N-a mers. A trimis o fată de la Veghe, cu pocnitori. Fata a ajuns și s-a întors. A spus că toți nouăzeci erau încă legați în cuiburi, cu fețele spre cablul care nu mai exista.
În Inel se găsesc și lucruri care nu sunt ale noastre: o cutie de lemn, un fragment de mică gravată cu semne dintr-un alt veac, o bucată de tablă neagră mult mai bătrână decât orice cablu din Șapte. Cronicarii le-au adunat în Cămara Nodurilor. Nu le-am înțeles.
Una este o scândură de lemn tare, cenușie, lungă cât antebrațul. Pe o față are zgârieturi făcute cu un vârf ascuțit. Semne adânci, drepte. Sunt litere din graiul de jos, vechi, dar le citește oricine a învățat vechile litere. E un singur cuvânt, scris pe zece rânduri, câte unul pe rând: patru, patru, patru, de nouă ori, fiecare cu litera dintâi apăsată mai tare decât celelalte. Pe rândul al zecelea cuvântul nu mai e scris până la capăt. Rămâne pa.
A găsit-o Kessa, la douăzeci și doi de ani treji, într-o ieșire cu Veghetorii. A adus-o în Cămara Nodurilor. Cronicarul de atunci, bătrânul meu, s-a uitat la scândură mult timp și a zis:
— Cine a scris asta nu era de aici.
— Nici de jos, a zis Kessa.
— De unde?
— Nu știu, a zis ea. Dar a apăsat mai tare la început. Ca să nu uite cum începe.
Scândura stă acum prinsă de peretele Cămării, lângă colțul de coș ars. Nu avem altceva de spus despre ea. Dacă aflăm, vom înnoda. Până atunci, o ținem unde ne vede.
La Plasă se merge o dată în viață, la patruzeci de ani treji, dacă te alege cineva.
Nu există o regulă după care se alege. Cronicarul mai vechi zicea că sunt aleși cei care privesc prea mult, cei din Coșul de Vedere, cu Foamea de Orizont. Eu cred că e ales cel care are nevoie. Dar cei care au plecat n-au spus niciodată de ce au plecat.
Drumul Plasei durează unsprezece zile. Se pleacă din Cimitir, în doi, cu trei pocnitori și o pungă de miere, legați de un cablu subțire pe care nu l-a tors nimeni dintre noi, ci a fost găsit în Inel, de o lungime fără capăt. Se merge cu fața spre punct. În primele zile Plasa nu se face mai mare. În a șasea începe să se vadă. În a opta nu mai e punct. E un nod.
Eu am văzut-o numai din Coșul de Vedere, prin lentilă, mică. Nodul e din lumină, lucru pe care nu-l crede nimeni până nu-l vede. Nu e cald. Nu e rece. Nu are formă; are fire. Treizeci și patru, ieșind din centru ca părul dintr-un cap, fiecare lung cât o noapte de mers, fiecare de altă culoare, dar nu din culorile care se pot numi: cele trei lumini ale zilei, amestecate, răsucite, și o a patra culoare, pe care nimeni n-o poate spune.
Firele nu se mișcă. Nodul nu se mișcă. Nu pâlpâie nici măcar, cu o singură excepție, pe care o spun îndată. Cine îl privește în timp ce toate celelalte se învârt, ajunge să se țină cu mâna de inel, ca să nu fie luat și el în rotire.
O dată pe Fereastră, cu un minut înaintea primei rachete, Plasa pâlpâie, și lumina ei trece jos peste rampe. Atât. Lumina Scurtă. Nu se știe de ce. Cronicarii au numărat: n-a lipsit niciodată, în nicio Fereastră cu rachete, nici măcar în cele ale căror salve n-au ajuns. E singurul lucru pe care îl face Plasa fără să fie întrebată.
Mai face unul, dar numai când e întrebată.
Legea spune că cine ajunge la nod poate cere un răspuns. Un singur răspuns, la o singură întrebare. Spune Legea, nu cei care s-au întors: dintre cei care au ajuns, foarte puțini s-au întors, iar niciunul nu a spus că a cerut ceva. Un răspuns nu se dă pe gratis. Pentru fiecare, un fir se întunecă, se subțiază, se rupe. Patru ani din cei ce stau în cronica lumii, pe un șnur pe care nu-l vede nimeni, se șterg.
Nu știu ce înseamnă. Nimeni n-a plătit niciodată, deci nimeni n-a văzut un fir rupându-se. Acum firele sunt treizeci și patru. În numărătorile pe care le păstrăm din pendulul trecut sunt treizeci și cinci, iar în cele ale Celor Dintâi treizeci și șase: un fir mai puțin la fiecare pendul, fără ca vreunul dintre noi să fi cerut vreun răspuns. Șnurul Celor Dintâi are în dreptul numărătorii lor un nod întârziat, strâns altfel decât celelalte, pe care nimeni n-a știut să-l citească.
Nu tâlcuiesc. Pun doar cifrele alături: treizeci și patru de fire, patru ani fiecare, o sută treizeci și șase, cât are pendulul de acum; treizeci și cinci de fire, o sută patruzeci; treizeci și șase, o sută patruzeci și patru. La fiecare pendul a ieșit exact. O potrivire care iese de trei ori nu mai e potrivire, dar nici altceva nu știu să-i spun. Următorul pendul va avea o sută treizeci și doi, apoi o sută douăzeci și opt, și tot așa, cu patru în minus de fiecare dată. Fereastra scade cu patru luni. Rachetele pregătite, de la nouăzeci la cincizeci, de la cincizeci la zece, de la zece la niciuna. Peste cam o mie de ani, Fereastra nu va mai fi.
Copiii noștri se uită la cifre cum se uită la cablu: ține.
Dar în nopțile fără lumină, când Veghetorii se adună în Coșul de Vedere, câte unul spune ce nu se spune.
— Seria e prea regulată, a zis Pim, într-o seară. Patru ani, de fiecare dată, exact. Nu se poate.
— Poate, a zis Eda. S-a putut de trei ori.
— O socoteală nu iese de trei ori fără să fi făcut-o cineva.
— Atunci cineva trebuie să țină socoteala.
— Asta spun și eu.
Nimeni nu a răspuns. Eda s-a întors spre lentilă. Nodurile nu spun.
În seara asta, în Coșul de Vedere, am numărat firele cu degetul pe mică. Sunt treizeci și patru. Le număr în fiecare seară. Pentru mâine nu garantez.