Saga pe generații. O scenă din fiecare pendul, de la Epoca Fricii până la Acum.
Notă de lectură. Volumul are două variante. Varianta A, cea posibilă, cuprinde prologul, harta timpului și douăzeci de capitole, fiecare cu alte personaje. Varianta B, cea imposibilă, este aceeași carte în care o femeie trece discret prin toate scenele fără să îmbătrânească; ea este dată la sfârșit ca douăzeci de inserții, fiecare cu locul ei exact în capitol. Cine este femeia nu se spune nicăieri; numele ei apare o singură dată, în ultima inserție, și nu lămurește nimic.
Se spune că oamenii au învățat să numere înainte de a învăța să spere, și că a doua învățătură a venit mai greu.
Pendulul a căzut de douăzeci de ori. Dacă adunați perioadele, două sute doisprezece ani, apoi două sute opt, apoi două sute patru, câte patru mai puțin de fiecare dată, până la o sută treizeci și șase, iese o sumă de trei mii patru sute optzeci de ani. Dintre aceștia, șase sute douăzeci și patru, adică primele trei pendule, nu au registre. Despre ei se știe doar ce au ținut minte bătrânii și ce au cântat copiii, iar un cântec, în trei mii de ani, se schimbă mai mult decât piatra. Ceilalți două mii opt sute cincizeci și șase de ani sunt scriși: cineva i-a numărat, în cerneală sau în lut, cu mâna lui.
Cartea aceasta nu pretinde că cuprinde anii aceștia. Un om are o viață, o viață are câteva zeci de mii de zile, iar noi am luat din fiecare pendul o singură oră. Douăzeci de ore din trei mii patru sute optzeci de ani. Cine caută aici istoria întreagă va găsi o ușă lăsată întredeschisă într-un perete foarte lung.
Am ales orele fără un criteriu pe care să-l putem apăra. Unele sunt ore de glorie, mai puține decât s-ar crede; altele sunt ore de umilință, de calcul greșit, de vreme pierdută. Una este o oră de ulei măsurat cu lingurița. Una este o oră de ceartă între frați. Una este ora în care un copil de nouă ani a văzut ceva ce nu avea cum să înțeleagă și s-a gândit, cu seriozitatea copiilor, că poate nici nu trebuie.
Primele trei scene le-am luat din cântece, nu din registre. Cântecul nu jură pe ce spune; l-am lăsat să vorbească în locul martorului și am pus la loc doar numerele, pentru că numerele au rezistat mai bine decât cuvintele.
Veți observa că oamenii din cartea aceasta nu se cunosc între ei. Cei din pendulul al treilea nu au auzit de cei din al șaptelea, iar cei din al șaptelea s-ar mira să afle că, peste trei sute de ani, cineva le-a copiat numele cu grijă într-un registru. Nu sunt rude. Unii poartă totuși, fără să știe, aceleași obiceiuri: numără pe degete, pe noduri, pe pietre, pe lămpi, pe bătăile din pământ. Ar fi prea mult să spunem că numărul se moștenește. Dar niciunul dintre ei n-a numărat singur, deși fiecare a crezut că așa face.
Ce nu veți găsi: o explicație. Nu veți afla de ce cade planeta, nici cine scrie în marginea registrelor, nici ce a fost scris pe piatră, pe cenușă sau în aer. Cronicarul care vorbește aici nu le știe. Dacă le-ar ști, n-ar mai aduna ore.
Veți găsi în schimb, în fruntea fiecărei scene, un număr: câți ani lipsesc până la Trecere sau câți au trecut de la ea. Așa se citește timpul pe lumea noastră. Nu ne întrebăm cât este ceasul, ci cât mai este până când ceasul nu mai contează.
Să începem, deci, cu cei care nu aveau încă nicio hartă.
Descriere în text.
Harta aceasta nu are nord. Are un centru, iar centrul este Trecerea.
Închipuiți-vă o foaie rotundă de piele, întinsă pe o masă. În mijloc, un cerc negru, cât palma: Punctul Zero, locul și clipa în care planeta trece pe lângă gaura neagră, cutremurele aleargă de la un capăt la celălalt al lumii, iar ziua se face noapte pentru luni de zile. Din cercul acesta pornesc inele, și fiecare inel este un an. Distanțele nu se măsoară în pași sau în leghe, ci în ani până la Trecere. Un loc aflat „la treizeci de ani” nu e departe de centru prin drumul de făcut până la el: e departe prin așteptare, fiindcă la Trecere ajungi abia peste treizeci de ani, odată cu toți ceilalți.
Pe partea stângă a foii cititorul pune „înainte”: inelele de la minus unu până la minus treizeci și șapte, la pendulul al douăzecilea. Acolo e Apropierea, cei treizeci și patru de ani în care planeta cade tot mai repede spre centru. Cele mai apropiate de cercul negru sunt colorate într-un alb îngrijit: Fereastra, nouă inele albe pe foaia cea mai veche, apoi opt, apoi șapte, până la cele aproape trei de azi. Fereastra e singurul loc de pe hartă din care se poate pleca. Pe partea dreaptă a foii cititorul pune „după”: Îndepărtarea, aproape patruzeci de inele înguste, încă pline de ecoul cutremurelor, apoi Adâncul, un câmp lung, cenușiu, fără nicio culoare. La pendulul al douăzecilea Adâncul ține șaizeci de ani; la primul ținea o sută treizeci.
Cartografii vechi au observat prima ciudățenie a foii: ea nu se termină. Dacă mergi spre dreapta pe tot Adâncul, partea dreaptă se lipește de cea stângă. La pendulul al douăzecilea, inelul „plus nouăzeci și nouă” este același cu inelul „minus treizeci și șapte”. Nu seamănă; este același. Cine pornește din Adânc spre est ajunge, fără să-și schimbe direcția, în Apropiere. Harta n-are margine; are o cusătură. Și cusătura se strânge: la primul pendul foaia era lată de două sute doisprezece ani, la ultimul de o sută treizeci și șase, iar cartografii au învățat s-o croiască din nou la fiecare Trecere, cu patru inele mai puțin.
Pe foaia aceasta am fixat cele douăzeci de scene ca pe douăzeci de ace. Primul ac stă chiar în centru, în cercul negru, la zero. Al doilea stă departe în dreapta, în plin Adânc, la nouăzeci și șase de ani după. Al treilea stă în Fereastră, la șase ani înainte, într-un loc unde un om a trimis pentru prima oară ceva în sus și n-a văzut cum se întoarce. Ultimele patru ace se îngrămădesc toate în Fereastră, spre capătul foii: cu cât civilizația învață mai multe, cu atât mai strâns stă în singurul loc din timp de unde poate pleca.
Un ultim lucru despre hartă, pe care cartografii îl spun doar cu glas scăzut. Dacă legați cele douăzeci de ace cu un fir, firul nu face un cerc, face o spirală. Nu ochiul o vede, ci rigla: marginea albă a Ferestrei se apropie de centru cu patru luni la fiecare pendul, și toată foaia, odată cu ea.
Pendulul 1 · perioada: 212 ani · Epoca Fricii · Fereastra: 9 ani · Distanța: zero ani până la Trecere (a patruzecea noapte a întunericului)
Saru avea nouă ani și știa să numere până la douăzeci, adică până la capătul degetelor ei și al degetelor bunicului. Dincolo de douăzeci, spunea Dun, se numără a doua oară și se ține minte că ai numărat o dată.
Stăteau în peștera de sub Muntele Alb de patruzeci de nopți, dacă nopțile se mai numeau nopți, fiindcă nu mai exista zi care să le despartă. Bunicul făcea un nod pe o sfoară de câte ori pământul se oprea din tremurat destul ca să poți dormi: între două liniști, o noapte. Liniștile nu veneau des. Sfoara era lungă cât un om. Avea treizeci și nouă de noduri, tari, unsuroase de la degetele lui.
— De ce faci noduri? întrebă Saru.
— Ca să știm cât a durat.
— Și când se termină?
— Atunci o să vedem dacă n-am numărat prea puțin.
Focul ardea mic, ca să nu mănânce aerul din peșteră. La capătul culoarului, în cealaltă încăpere, trei familii dormeau grămadă; de acolo veneau sforăitul, o tuse seacă și, din când în când, mirosul de seu rânced al unei candele care nu se stinsese de trei zile. Încă nu era frig. Se aduna o răceală care dădea să devină frig, cum e privirea cuiva care nu s-a hotărât încă să te urască. Lumina de afară dispăruse de la prima zi: întâi soarele galben, apoi cel roșu, apoi a treia lumină, palidă, pe care copiii o știau de când se știau și pe care bătrânii o numeau Umbra-Care-Luminează. Când s-au stins toate trei, nu s-a auzit nimic. A fost o tăcere cum nu mai fusese niciuna, atât de întreagă că lui Saru îi venise să-și pipăie urechile, să vadă dacă mai sunt.
Apa picura undeva în fundul culoarului, într-un ritm pe care Saru îl învățase fără să vrea: o picătură, apoi tot atâta tăcere, apoi alta. Cât număra picăturile nu număra frica. Bunicul spunea că picăturile nu se pun la socoteală, fiindcă nu se opresc niciodată destul ca să poată fi citite. De aceea avea sfoara. Mâinile lui, late și crăpate, trăgeau de ea cu o grijă pe care n-o avea pentru nimic altceva, nici pentru pâine.
Bunicul nu povestea de ce se întâmplă. Povesteau alții. Femeia cu părul albit zicea că cerul s-a săturat de ei. Un bărbat de lângă peretele de sus zicea că trebuie dat un copil pământului, iar Dun s-a uitat la el o dată, nu mult, și bărbatul n-a mai pomenit. Bătrânii aveau un cântec, Cântecul Fără Sfârșit, despre un întuneric ca acesta, venit pe vremea când bunica bunicelor era mică. Cântecul se oprea mereu în același loc, de parcă cântărețul uitase cuvântul următor sau murise înainte să-l spună.
— Bunicule, a mai fost așa?
— Se zice că da.
— Și cum s-a terminat?
— Cântecul nu spune.
— Cum să nu spună?
— Cei care știau n-au mai avut cui.
Saru se gândi la asta mult. Apoi se întinse după sfoară și numără nodurile, cu degetul, unul câte unul. Până la douăzeci. Apoi a doua oară, de la început, cu aceleași degete, până se opri la nodul care rămânea fără deget. Treizeci și nouă. Rămase cu degetul pe ultimul.
— Dacă o păstrăm, o să știe cineva cât a durat.
— Asta e ideea.
— Dar cântecul s-a pierdut.
— Cântecul s-a pierdut pentru că era doar cuvinte. Nodul nu e cuvânt. Nodul e un lucru care s-a făcut.
Pământul se zgudui. Nu tare: o clătinare surdă, de cartilaj, de oase mari care își caută locul. Praful căzu din tavan ca o făină cenușie și se așeză în ochii și pe buzele lor. La capătul culoarului un copil începu să plângă, și plânsul lui se auzi de o mie de ori, fiindcă nu mai exista nimic altceva de auzit. Dun nu se mișcă. Așteptă să se oprească totul, până și praful. Apoi făcu nodul patruzeci, fără grabă, trăgând de capete cu amândouă mâinile.
— De ce îl strângi atât?
— Ca să nu se desfacă.
— Dar dacă nu mai e nimeni să-l citească?
Bunicul se uită la ea cu o privire pe care Saru n-avea să o uite până la sfârșitul vieții și care nu era nici tristă, nici blândă.
— Cineva întreabă mereu, zise el. Nu știu de ce. Dar întreabă. De aceea păstrăm.
Au rămas așa, el cu sfoara în poală, ea cu degetul pe nodul cel nou. Peste mulți ani, când avea să fie bătrână, mai bătrână decât fusese el vreodată, Saru avea să dea sfoara unui copil fără să-i spună de unde vine. Pe sfoară erau atunci o sută treizeci și trei de noduri, cât a ținut întunericul, iar ultimele zece le făcuse mâna ei, fiindcă mâna lui nu mai putea.
Dar asta era mai târziu. În noaptea a patruzeci și una, Saru adormi cu degetul pe un nod. Pământul tremură de patru ori înainte să se facă liniște, și bunicul le numără pe toate.
Pendulul 2 · perioada: 208 ani · Epoca Fricii · Fereastra: 8 ani și 8 luni · Distanța: 96 de ani după Trecere (Adâncul)
Brogar săpa de patru ani la a noua treaptă. Cetatea o începuseră părinții lui, la începutul unei ierni care avea să țină peste o sută douăzeci de ani, și el nu mai număra altfel decât în găleți. Cine sapă într-un loc unde soarele nu mai răsare ajunge să măsoare timpul în pământ scos.
Cetatea, dacă i se putea spune așa, era o groapă de cincizeci de coți adâncime, tăiată în trepte, cu încăperi de lut ars lipite de zid ca bureții de trunchi. Trei sute de oameni stăteau aici pe rând: o parte dormea, o parte veghea, o parte săpa. Cei care dormeau o făceau cu o hotărâre pe care o numeau Somnul, o lungă încetinire a inimii învățată de la urși și de la broaște, fără de care iarna Adâncului ar fi mâncat toate proviziile în douăzeci de ani. Cei care vegheau schimbau tura o dată pe lună, când clopotul de lut bătea de nouă ori. Clopotul mic, cel de seară, bătea de șase.
Munca mergea în lanț. Brogar tăia lutul în blocuri, Ilu le urca în găleți, iar de la treapta a opta în sus gălețile treceau din mână în mână, pe scări de frânghie, până la gura gropii, unde pământul scos se arunca într-un deal care crescuse, din ani în ani, mai înalt decât casele. Era aer greu, de ud și de ceară arsă. Din când în când un blestem înăbușit se rostogolea pe scară, când cineva își lovea degetele de lemn. Nu se vorbea mult. În Adânc, vorbele se măsoară ca untdelemnul.
Ilu avea unsprezece ani și ducea găleți. Își făcea treaba fără să vorbească. Avea o ureche mai bună decât a altora, iar în Adânc urechea e o meserie. Lui Brogar îi plăcea să-l ia cu el în fund, unde gaura se strâmta, fiindcă băiatul auzea când pământul „o să cedeze” înainte să cedeze.
În ziua aceea Ilu a pus palma pe peretele de jos, pe lutul rece, și a stat nemișcat.
— Ce e?
— Nimic, nene.
— Atunci de ce stai?
— Aud ceva.
Brogar lăsă târnăcopul. Era un om mare, cu mâini ca niște spatule, și nu se grăbea niciodată. Se aplecă, își lipi urechea de același perete și rămase așa multă vreme.
— Eu nu aud nimic.
— Așteptați.
Au așteptat. Flacăra felinarului tremura, iar umbrele lor, două, se mișcau pe perete ca doi oameni care nu se pot hotărî să plece. Apoi, de departe, de dedesubt, de nicăieri, a venit sunetul: o bătaie surdă și grea, ca o palmă pe un butoi umplut cu apă. Apoi a doua. Apoi a treia. Apoi a patra.
Apoi tăcere.
Brogar nu spuse nimic. Număra. Ilu îl privea numărând.
— Sunt patru, spuse băiatul. Mereu patru. Pauză. Iar patru.
— De când le auzi?
— De trei luni. Întâi am crezut că e inima mea.
— Inima ta bate altfel.
— Da. Asta am văzut.
Au tăcut amândoi. Bătăile veniră din nou, patru, la aceeași depărtare una de alta, fără grabă și fără milă. Nu erau sunetul unei ființe. Erau sunetul unui lucru care se întâmplă.
— Cine mai știe?
— Nimeni, nene.
— Bine. Să nu spui.
— De ce?
Brogar se gândi. Un om care sapă ani în șir într-un pământ rece învață să se ferească de lucrurile care pot speria pe cei care dorm.
— Dacă bătăile sunt ale pământului, nu putem face nimic, zise el. Iar dacă sunt ale altcuiva, nu vrem să știe că le-am auzit.
— Dar cel care bate e unul singur?
— Poate.
— Sau mai mulți?
— Taci, băiete.
Se întoarseră la săpat. Au tras până seara, până ce clopotul mic a bătut de șase ori, și Ilu a dus în sus douăzeci și șapte de găleți. În noaptea aceea a coborât singur, cu felinarul acoperit de palmă, și a lipit urechea de perete. Bătăile veniseră: patru. Tăcere. Patru.
Nu le-a povestit nimănui. Peste patruzeci de ani, când avea să fie un bătrân cu urechea pierdută, a încercat să le povestească nepotului, iar nepotul a râs. Atunci a înțeles că bătăile nu aveau nevoie de martori. Le-a spus totuși mai departe, o dată pe lună, câinelui, care era singurul ce asculta cu toată fața.
Pendulul 3 · perioada: 204 ani · Epoca Fricii · Fereastra: 8 ani și 4 luni · Distanța: 6 ani înainte de Trecere (în Fereastră)
Kelma făcea artificii. Pe vremea aceea oamenii le ziceau „focuri de bucurie” și le aprindeau doar la nunți și la sărbătoarea Luminii Mici. Ea le făcea mai bine decât oricine din cele șapte sate, pentru că știa ceea ce ceilalți nu știau: cum să hrănească focul cu măsură, ca să ardă lung și să nu sară.
La patruzeci și doi de ani, mâinile ei arătau ca niște bucăți de piele fiartă. Cu ele vorbea totuși mai blând decât cu oamenii.
Era a treia vară a Ferestrei, deși nimeni nu i-ar fi spus așa; satele le ziceau „anii ușori”. Lucrurile se schimbaseră. Un sac de grâu de patruzeci de ocale, pe care ea îl ridica altădată cu amândouă brațele, se urca acum pe umăr de parcă ar fi avut douăzeci. Copiii săreau peste garduri și rămâneau în aer un timp prea lung pentru un salt. Bătrânii spuneau că pământul se lasă dus de vânt, se rugau și se temeau. Aerul se subțiase; oamenii urcau pe deal și trăgeau lacom de aer, și nu le mai trecea.
Frica era mare. Bătrânii ziceau că în câțiva ani va veni noaptea cea lungă, cea din poveștile străbunilor, iar cei cu ceva de pierdut își și pregăteau groapa în munte. Altă dată, înainte, se bătuseră tobe și se aprinseseră ruguri ca să ceară iertare cerului. Kelma avea o altă idee: dacă întunericul se teme de foc, să-i dea foc mult.
Așa făcuse tubul. Un trunchi de soc scobit, lung cât un om, strâns cu fâșii de piele udă și îndesat cu cea mai bună pulbere a ei, pe care o numea „praful negru de iarnă”, pentru că nu știa alt nume pentru un lucru negru care aprinde cerul. Îl așezase pe pantă, într-un jgheab de lemn, cu capul spre sud.
Pulberea o amestecase de unsprezece ori, cu degetele, fără mănuși, pentru că numai pielea ei știa când e prea udă și când prea uscată. O frământase cu cenușă de salcie, o uscase în ciur, la soare, și o cernuse de două ori. Mirosea a ou stricat și a fier încins. Trunchiul de soc îl scobise cu un fier înroșit, apoi cu un os de vită, până ce pereții au rămas subțiri cât degetul mic. Dorin crezuse un an întreg că ea face un butoi.
Dorin privea de departe, cu mâinile în sân.
— Dacă te arde, nu te mai duc la vindecător. Să știi.
— Dacă mă arde, n-o să mai am nevoie.
Aprinse fitilul. Se trase înapoi. Fitilul se mistui, apoi veni o liniște lungă în care aerul subțire părea să nu mai vrea să se miște. Atunci tubul se smulse din jgheab.
Tubul nu urcă precum focurile de bucurie, care se opreau sus și cădeau în flori. Se duse drept, razant, tot mai repede, peste coama dealurilor, cu un șuierat care nu se mai termina și cu o coadă de foc lungă de zece pași. Sătenii ieșiseră din case și își dăduseră capul pe spate. Nimeni nu strigă. Tubul se făcu punct, apoi scânteie, apoi nimic, departe, la marginea zării dinspre sud, jos, unde cerul se atinge de pământ. Nu se văzu căzând. Zarea îl înghițise întreg, cum înghite pământul o lingură de apă.
Kelma rămase cu fața în sus mult timp.
— A speriat întunericul, spuse cineva din spate, cu o bucurie umilă în glas. L-a alungat!
— Nu, zise Kelma.
Dorin se apropie.
— Ce-ai făcut?
— Nu știu. Am deschis o ușă.
— Spre ce?
— Nu știu. De-asta mi-e frică.
Dorin tăcu. Era un om care nu se pricepea la cuvinte și se pricepea la tăceri, iar tăcerea lui în seara aceea dură. Apoi spuse:
— Sacul de grâu de ieri. Ți-amintești? L-ai luat cu o mână.
— Da.
— Cu cât e pământul mai ușor, cu atât se poate pleca mai ușor de pe el.
— Nu de asta mi-e frică, spuse Kelma. Mi-e frică de contrariu. Dacă se poate pleca doar acum, doar câțiva ani, atunci cineva a făcut lucrul ăsta să se poată doar acum.
— Cine face lucruri?
Ea nu răspunse. Se uită la mâinile ei și le văzu tremurând. Frica tremură altfel: în mâinile acelea era o bucurie pe care nu o recunoscu. Peste doi ani tuburile ei aveau să fie douăsprezece, apoi treizeci. Peste vreo opt sute de ani, la altă Fereastră, cineva avea să le zică rachete. Ea nu avea să vadă nici primul zbor din care ceva se întoarce.
A treia zi băieții din sat au bătut dealurile spre sud, după tubul căzut. Nu l-au găsit.
În noaptea aceea Kelma a stat mult cu ochii la cer. N-a văzut nimic deosebit. Stelele obișnuite, și printre ele, nemișcat, cu o răbdare care i s-a părut, fără motiv, atentă, un loc în care stelele erau puțin mai rare.
Nu i-a spus lui Dorin. Dar de câte ori a închis ochii în noaptea aceea, a numărat veri: trei trecute, și încă — câte? Nu știa. Avea să afle că încă șase.
Pendulul 4 · perioada: 200 de ani · Epoca Calendarului · Fereastra: 8 ani · Distanța: 22 de ani înainte de Trecere (Apropierea)
Oranel era scrib de nouă ani și nu scrisese niciodată ceva care să țină mai mult decât un contract de grâu. Acum avea în fața lui cincizeci de plăci de lut moale și o poruncă: să scrie anul.
Nu un an anume. Anul. Cel de patru sute de zile neregulate, cu lumini care vin și pleacă după o rânduială pe care n-o știa nimeni, cu zile de trei sori și zile fără niciunul. Consiliul orașului hotărâse să nu mai lase orânduirea timpului în gura bătrânilor, care uitau, se certau și se dezmințeau între ei. Voiau o foaie. Una pe care să se poată sprijini un tribunal.
Lucra într-o încăpere fără ferestre, la o masă lungă, la lumina unei singure lămpi cu seu care lăsa pe tavan un cerc de funingine tot mai lat. Ucenicii frământau lutul în albii de lemn și îl tăiau în plăci cât palma, opt zile pe fiecare: cincizeci de plăci, patru sute de zile. Camera mirosea a lut ud și a seu, iar pe rafturi plăcile uscate stăteau în rânduri, albe ca pâinea. Oranel trăsese cu trestia un tabel: de-a lungul, zilele; de-a curmezișul, luminile. Galbenă, roșie, palidă. Unde era una punea un semn; unde erau două, două semne; unde nu era niciuna, un cerc gol, pe care ucenicii îl numeau „gura”.
Se auzea doar zgârietul trestiei pe lutul moale și, din când în când, pașii paznicului pe coridor. Ucenicii nu aveau voie să vorbească în timpul trasării, fiindcă o vorbă te face să sari un rând, iar un rând sărit într-un calendar e o zi pierdută pentru totdeauna.
Munca era lentă. După cincisprezece zile de tabel începuse să vadă ceva ce nu-i plăcea: zilele nu se repetau. Nu exista o ordine mică pe care s-o poți înmulți cu patru sute și să iasă anul. Existau bucăți de ordine, grupuri de nouă sau unsprezece zile care semănau între ele fără să fie la fel, ca valurile.
— Maestre, zise un ucenic, de unde luăm zilele de la anii ușori de data trecută?
— Din cântece. Și nu mai spune „anii ușori”, spune Fereastră. În foaie, un nume scurt încape mai bine într-un pătrat.
— Cântecele nu se potrivesc.
— Cum adică, nu se potrivesc?
Ucenicul, un băiat sfios, cu degetele pătate de lut, aduse un sul pe care copiase cu grijă trei versiuni ale Cântecului Anilor Ușori, de la trei bătrâni. Primul spunea: opt ani și patru luni. Al doilea: opt ani și trei luni. Al treilea: opt ani și patru luni, și încă ceva.
— Ei bine, zise Oranel. Au uitat.
— Toți trei au uitat la fel?
— Bătrânii uită la fel. Asta face din uitare un fel de istorie.
Era o glumă proastă, dar ucenicul râse politicos. Oranel nu râse. Se uită la numărul de pe sul și simți, pentru prima oară în viață, ceva mai puțin comod decât oboseala. După socoteala lui, făcută pe degete, scăzând din cântece tot ce i se părea de prisos, Fereastra care venea ieșea de opt ani. Opt, nu opt și patru luni. Patru luni mai puțin. Cine ține minte patru luni dintr-o viață?
— Rotunjim, zise el. Opt.
— Dar dacă greșim?
— Scriem opt. Cine vine după noi, dacă apucă o Fereastră mai lungă sau mai scurtă, ne va corecta. Calendarul e o greșeală pe care o lași altora, ca să aibă ce îndrepta.
Lucră până târziu în noapte. Spre miezul ei, când ucenicii plecaseră, rămase singur cu plăcile așezate pe masă ca un pavaj. Prima foaie a calendarului era gata: patru sute de zile scrise, fiecare cu luminile ei, o „gură” la ziua o sută treizeci și nouă, trei sori la ziua trei sute unu. Un an întreg, domesticit în lut.
Se aplecă să-l privească. Abia atunci observă, pe placa a unsprezecea, în marginea din dreapta, jos, o notă pe care n-o scrisese. Fusese trasă cu un vârf subțire, apăsat tare mai ales la începutul cuvintelor, de parcă mâna ar fi pornit de fiecare dată cu o hotărâre pe care n-o mai putea ține până la capăt. Cuvintele erau trei:
Numără și tăcerile.
Oranel pipăi lutul din jurul literelor. Era uscat și tare, ca ceramica arsă, deși placa fusese frământată în săptămâna aceea, cu mâinile ucenicilor. Se uită în jur: la ușa încuiată, la cele două scaune goale, la flacăra lămpii, care abia se clintea.
— Cine a scris asta? întrebă, mai mult ca să audă cum sună.
Nu răspunse nimeni. Se uită la cercurile goale din tabelul lui, la tot ce nu era lumină, și nu știu dacă trebuie să le numere ca pe niște zile sau ca pe altceva.
A lăsat nota acolo. A copiat-o apoi, cu mâna lui, pe placa a douăsprezecea, ca cine vine după el să știe că a fost.
Calendarul lui Oranel a trăit nouă sute de ani, copiat și recopiat, cu greșelile lui. Nota din marginea plăcii a unsprezecea a fost recopiată în fiecare ediție, cuvânt cu cuvânt, de copiști care nu înțelegeau de ce.
Pendulul 5 · perioada: 196 de ani · Epoca Calendarului · Fereastra: 7 ani și 8 luni · Distanța: 31 de ani înainte de Trecere (Apropierea)
La proces, Sarvina nu s-a uitat în ochii nimănui. S-a uitat în calendar.
Judecata se ținea în hambarul mare al satului Dealul Secerii, pentru că nicio altă încăpere nu avea loc pentru toți. Mirosea a pleavă și a oameni îmbrăcați de sărbătoare în ziua de lucru. Pe o ladă răsturnată ședea judecătorul, un om gras și obosit, care judeca de treizeci de ani și nu mai credea în nimic în afară de procedură. În fața lui, în picioare, un bărbat mărunt, în haine curate: Iosor, socotitorul zilelor, omul care ținea calendarul satului și care, în fiecare dimineață, bătea clopoțelul și striga: „Astăzi e ziua o sută șaptezeci. Lumini: galbenă și roșie.”
În ziua o sută șaptezeci și doi strigase: „Galbenă, roșie și palidă.” Și satul își lăsase uneltele pe câmp, încredințat de trei lumini și o zi de lucru deplină. La amiază însă, când secerătorii erau departe, în vale, cu secerile în mâini, toate luminile s-au stins.
Sarvina era în ogradă, cu rufele în brațe. A simțit mai întâi răceala, nu întunericul: o răceală pe ceafă, ca o mână. Găinile au intrat singure în cotețe. Un câine a început să urle, apoi un altul, apoi toți, și urletul lor a trecut dealul în jos, spre vale, mai repede decât ar fi putut ea să alerge.
Nu s-a făcut noapte. S-a făcut altceva: o lipsă. Fără nor, fără umbră care să aducă întunericul, câmpul rămăsese pur și simplu fără culoare. Oamenii se opriseră. Unul căzuse peste coasa lui. Se auziseră țipete, apoi tăcere, apoi iar țipete. Lumina se întorsese după trei sferturi de ceas, galbenă, ca o scuză. Dar în vale, în amurgul acela scurt și fals, Ovan, soțul Sarvinei, pusese piciorul greșit la marginea unui șanț și își frânsese ceafa.
— Calendarul arăta lumină, zise Sarvina, în picioare. Glasul îi era uscat. Calendarul spunea că e zi plină.
— Calendarul spune ce poate spune, răspunse judecătorul.
— Calendarul minte?
— Calendarul nu minte, doamnă. Calendarul e o aproximare.
— Soțul meu e mort din cauza unei aproximări.
Un murmur se ridică în hambar. Iosor ridică mâinile, de parcă ar fi vrut să oprească un lucru greu care cădea.
— Nu eu hotărăsc luminile, zise. Eu le scriu așa cum au fost în anii dinainte. Anul are patru sute de zile, dar zilele nu sunt la fel de la un an la altul. Cu cât ne apropiem de Trecere, cu atât anul se desparte mai tare de anii pe care i-am copiat. Nu e vina mea. E o diferență, și crește.
— O diferență de ce?
— De zile fără lumină. Socotitorii dinaintea mea au calculat că la treizeci și unu de ani înainte de Trecere vor fi șapte pe an. Anul acesta au fost unsprezece. Nu e o greșeală de-a mea: zilele fără lumină se înmulțesc.
Sarvina nu înțelese tot. Judecătorul înțelese ceva, pentru că tăcu. Își trecu mâna peste față, o dată, ca omul care vrea să se trezească.
— Socotitorul a făcut ce poate face un om cu o foaie, zise într-un târziu, mai mult pentru el. Nu pot condamna o foaie. Nu pot condamna un cer.
— Atunci pe cine puteți condamna?
— Pe nimeni, doamnă. Nu pot condamna pe nimeni.
Sarvina se uită în jur. Satul întreg era acolo, cu pălăriile în mâini, cu fețele arse de soare, uitându-se la ea cu o milă pe care ea n-o voia. Voia o vină. O vină se poate duce la mormânt, se poate pune lângă trup, se poate mânia. O aproximare, nu.
Atunci a făcut ce nu plănuise. S-a apropiat de Iosor, i-a luat din mână tableta zilei și a citit-o cu glas tare, cuvânt cu cuvânt, de la început, cum citește un copil alfabetul. Când a ajuns la rândul „lumini”, a văzut ce nu văzuse nimeni: în marginea tabletei, scris cu o mână care apăsa tare, un semn mic, în afara tabelului.
Nu era literă. Era un cerc gol, „gura”, și lângă el, la dreapta, un punct.
— Ce e asta?
— Nu știu, zise Iosor, și pentru prima oară ochii lui au părut sinceri. A fost mereu acolo. În toate copiile.
— Pe toate zilele?
— Pe unsprezece din anul acesta.
Sarvina nu mai spuse nimic. Răsfoi tabletele una câte una, cu degetul pe margine, în hambarul tăcut, și oamenii o priviră cum numără. Erau unsprezece, nici una mai mult, nici una mai puțin, iar ziua o sută șaptezeci și doi era a șaptea dintre ele. Unsprezece erau și zilele în care luminile se stinseseră peste câmp în anul acela. Satul le știa pe toate, cu un snop scăpat din mână sau cu un nume.
— Cineva știa, zise.
— Cineva a scris, o corectă Iosor. Nu e același lucru.
Ea nu răspunse. Acasă, în noaptea aceea, a scos cuțitul lui Ovan din cui și a tăiat unsprezece crestături în pragul ușii. Anul următor a tăiat treisprezece.
Pendulul 6 · perioada: 192 de ani · Epoca Calendarului · Fereastra: 7 ani și 4 luni · Distanța: 9 ani după Trecere (Îndepărtarea)
Imrek măsura mareele de patruzeci de ani și nu se întrebase niciodată de ce. Se născuse pe coastă, într-un sat cu case ridicate pe piloni de zece coți, și crescuse cu gândul că marea are o înălțime a ei, care se poate înscrie într-o piatră.
Numai că în anul acela marea se retrăsese mai mult decât prevăzuse el.
Își așezase un șir de stâlpi pe stânca de la Capul Gol, câte unul pentru fiecare an al Îndepărtării. La sfârșitul anului, când apa își lăsa pe prund cel mai înalt șirag de alge uscate, Imrek ridica stâlpul chiar în linia aceea și tăia în fața lui, cu dalta, o crestătură: cel mai de sus punct la care urcase marea în anul respectiv. Primul stâlp, cel de acum nouă ani, stătea sus de tot, la patru palme deasupra apei de azi. Al doilea, mai jos. Al treilea, mai jos. Marea se retrăgea, iar stâlpii coborau după ea pe stâncă, ca treptele unei scări care duce la o liniște pe care nimeni n-o ceruse.
Ucenica lui, o fată de cincisprezece ani, Pessa, ținea felinarul. Mirosea a sare și a alge putrede, iar sub tălpi piatra era udă, deși apa se auzea departe, o respirație mică și răbdătoare.
Imrek purta mereu în buzunar un săculeț de sare grunjoasă și punea câte un bob pe limbă când nu putea gândi. Spunea că sarea e singurul lucru pe care marea nu și-l ia înapoi.
— Spuneți că marea se întoarce?
— Marea se întoarce mereu, zise Imrek. Dar acum se potolește. Înainte de Trecere se ridica în fiecare zi mai sus, cât să ne ia colibele. Așa spun poveștile. Așa a fost și când am început eu să măsor.
— Poveștile spun că a fost o zi fără reflux.
— Șapte zile fără reflux. Eu le-am numărat. Marea s-a ridicat și n-a mai coborât șapte zile, iar noi am stat pe acoperișuri. Pe urmă s-a dus toată dintr-o dată, într-o singură noapte, și am rămas cu fundul mării sub tălpi. Pești mari, morți pe nisip. Pietre cât casele.
— Și acum?
— Acum se așază.
Pessa se uită la stâlpi, în lumina felinarului. Erau nouă, în rând, ca niște dinți.
— Maestre, dacă mareea scade cu o palmă în fiecare an, peste douăzeci de ani…
— Nu scade cu o palmă. Scade din ce în ce mai puțin. Uite. De la primul la al doilea, șase degete. De la al doilea la al treilea, patru. De la al treilea la al patrulea, trei.
— Atunci se oprește.
— Se oprește.
— Și pe urmă?
Imrek nu răspunse numaidecât. Se opri în fața celui de-al nouălea stâlp, cel nou, încă alb pe tăietură, și își trecu degetul pe ultima crestătură. Era rece și umedă, ca un obraz.
— Pe urmă vine iarna cea lungă, zise, și marea stă sub gheață, ca sub un capac. Iar peste vreo sută patruzeci de ani, când planeta se întoarce, gheața crapă și apa urcă iar. Eu nu voi fi acolo. Tu nici atât. Dar stâlpii vor fi.
— Și cine o să-i citească?
— Cine știe să citească.
— Și dacă nu mai știe nimeni?
Imrek zâmbi, o singură dată în seara aceea, iar zâmbetul lui părea făcut din sare.
— Atunci o să-i citească marea.
Au tăcut. Doar valurile mici își trăgeau pașii pe prund. Pessa ținea felinarul sus. Lumina cădea pe piatră în cercuri tremurate și într-unul dintre ele, la poalele celui de-al nouălea stâlp, ea văzu ceea ce maestrul nu văzuse: o linie mică, săpată cu un vârf foarte fin, adâncă la început și pierzându-se spre capăt.
— Maestre, aici e o urmă.
— Ce urmă?
— Nu e de la noi. E o notă.
Imrek se aplecă. Citi, cu ochi care nu mai vedeau bine, trei cuvinte: Notează și ce lipsește.
— Eu n-am scris asta.
— Atunci cine?
Imrek nu răspunse. A doua zi, în zorii refluxului, când marea se retrăsese cât putea, a coborât pe stânca udă până la linia apei și a măsurat distanța de la crestătura cea nouă până la valul care venea. Nu avusese niciodată motiv să măsoare și golul. L-a măsurat, l-a tăiat în piatră, sub nota străină, cu dalta lui, ca pe un al doilea șir.
Peste o sută șaizeci de ani, un copil de pe coasta aceea avea să citească amândouă șirurile, fără să știe că unul e al apei și celălalt al lipsei ei. Și avea să întrebe, cu glas tare, cine cioplise rândul de deasupra.
Pendulul 7 · perioada: 188 de ani · Epoca Calendarului · Fereastra: 7 ani · Distanța: 71 de ani după Trecere (Adâncul)
Tarsa făcea parte dintre cei doisprezece trezitori ai cetății Pârâul Mort, ceea ce însemna că trăia puțin și număra mult.
Ceilalți dormeau. Patru sute de oameni, în nișe de lut pe opt etaje, culcați unul lângă altul într-un somn atât de încet că inima le bătea o singură dată pe minut. În cetate era frig, un frig drept și cinstit, fără vânt, care nu cerea nimic. Aerul mirosea a ceară și a piatră. Trezitorii se schimbau în perechi, câte o lună, iar Tarsa, la patruzeci de ani, avea în spate paisprezece ani de ture și o singură misiune: să țină calendarul.
În fiecare noapte, când ceara lămpilor se scurgea până la jumătatea fitilului, făcea rondul. Opt etaje, cu scări de lut tocite de picioare. Pe pereți, chiciura se așternea în dantelă, iar răsuflarea ei făcea abur și se lipea de nișe. În fiecare nișă, un chip, un piept care se ridica o dată pe minut. Își ținea răsuflarea odată cu ei, o vreme, ca să nu-i deranjeze prin asemănare.
Calendarul Adâncului nu semăna cu al Apropierii. Nu avea zile cu trei sori, nu avea „guri”. Avea doar ani și o clepsidră mare de bronz, înaltă cât un om, care se întorcea o dată pe lună. În fiecare lună Tarsa o întorcea cu mâinile ei, cum o făcuse și mama ei înaintea ei, și scria o linie în registru. Douăsprezece linii, un an. Iar deasupra fiecărei pagini, un număr mare, al anului, așa cum cerea rânduiala cetății, ca nimeni să nu poată spune că a pierdut socoteala. Trezirea era hotărâtă pentru anul o sută patruzeci și șapte, la capătul Adâncului. Hambarele fuseseră măsurate pentru atât.
Greșeala a descoperit-o într-o noapte de iarnă, adică într-o noapte ca toate celelalte.
Avea registrul în față, la lumina unei lămpi mici. Număra liniile de la început, cum făcea o dată pe an, ca să se încredințeze. Ieșeau șaptezeci și unu de ani. Dar numărul de sus, pe pagina curentă, scris cu cerneală groasă, spunea: anul o sută patruzeci și șase.
Șaptezeci și cinci de ani diferență.
Se gândi că a greșit și numără din nou, cu degetul, rând după rând. Se opri la mijloc, pentru că degetul îi tremura. Registrul nu greșea la numărat; greșise cineva la copiat: un trezitor de demult, la pagina cincizeci și șase, scrisese „o sută treizeci și unu” unde trebuia „cincizeci și șase”, și tot ce urmase decurgea din asta. Anul din carte nu era anul lor. Iar trezirea, după carte, venea peste douăsprezece luni.
— Rilda, spuse, trezind-o pe cealaltă trezitoare, o femeie slabă și tăcută de lângă ușă. Rilda, începem să-i trezim la anul.
— Așa spune cartea.
— Cartea greșește. Suntem la șaptezeci și unu, nu la o sută patruzeci și șase.
Rilda se uită la ea mult timp, cum te uiți la cineva care ți-a spus că în casă mai e o încăpere.
— Hrana e socotită pentru trezirea din anul o sută patruzeci și șapte, zise într-un târziu. Dacă îi scoatem acum, ies în iarna adâncă, cu hambarele pentru o primăvară care nu vine. Mor de foame sau de frig.
— Sau de amândouă.
— Și dacă tu ești cea care greșește?
— Atunci îi lăsăm să doarmă prea mult, și Apropierea îi găsește în nișe.
Tăcură. De sub ele, din adâncul pământului, veniră bătăile: patru, grele, la fel, apoi pauza lungă, apoi iar patru. Le auzeau toți trezitorii și nu vorbeau despre ele. Erau printre lucrurile pe care nu le treceau în registru. Se auzeau numai în adânc, în cetăți, în peșteri și în sălile săpate în calcar; la suprafață, sub cerul liber, nu le auzea nimeni.
Tarsa făcu ce făcea de paisprezece ani: numără. Dar de data aceasta nu mai avea încredere în carte. Număra alt fel de timp: cerneala consumată, uzura clepsidrei, grosimea gheții pe pereți, vârstele copiilor trezitorilor. Șaptezeci și cinci de ani de eroare nu se dovedesc în douăzeci de nopți de veghe. Putea doar să aleagă ce să creadă.
A luat o hotărâre pe care n-a regretat-o și n-a uitat-o. Anul a trecut, cartea a poruncit trezirea, iar Tarsa n-a atins nicio nișă. A scris în registru, pe pagina nouă, cu litere mari: Eroare de copiere, pagina cincizeci și șase. Anul real: șaptezeci și unu, după linii. Se recomandă verificarea cu cerul, nu cu cartea. Și a apăsat cu degetul lângă cuvinte, ca pentru un nod.
Verificarea cu cerul s-a făcut abia după treizeci de ani, de nepoata ei, care a urcat la suprafață cu un astrolab și a măsurat înălțimea soarelui roșu. Cartea ar fi omorât patru sute de oameni. Linia Tarsei greșise cu doar patru luni în șaptezeci și unu de ani.
Tarsa dormea atunci, ca ceilalți, în nișa a treia de la etajul de jos, lipită de peretele pe care, dacă îți puneai urechea, se auzeau bătăile. S-a trezit la anul bun, șaptezeci și șase de ani mai târziu, și n-a întrebat cine a îndreptat cartea.
Pendulul 8 · perioada: 184 de ani · Epoca Lanternelor · Fereastra: 6 ani și 8 luni · Distanța: zero ani până la Trecere (patru luni de întuneric)
Orvan aprinsese o mie nouăzeci și cinci de felinare. Mai avea de aprins unul.
Șirul începea la poarta cetății Valea Joasă și urma creasta dealului, pe o potecă îngustă, cu un felinar la fiecare o sută de pași. La capăt, într-o groapă largă și adăpostită, se adunau familiile care întârziaseră să intre în Adânc și așteptau somnul. Fără șirul acela, Trecerea le-ar fi lăsat să rătăcească în bezna lunilor fără stele. Cu el aveau un fir de lumină de care să se țină.
Roaba cântărea mai mult decât ar fi vrut Orvan să recunoască. Roata scârțâia la fiecare cinci pași, iar scârțâitul acela avea să fie, în lunile următoare, singurul zgomot din viața lui de care nu s-a temut.
Munca lui Orvan, hotărâtă de un sfat de bătrâni, era să țină șirul aprins cât durează Trecerea. Putea dura trei luni sau cinci; bătrânii nu se înțelegeau, iar cântecele diferau. Avea cinci chiupuri de untdelemn, câte trei sute de ocale, zidite în groapa de la capăt, o roabă și o fiică de zece ani, Lisa, care căra mucurile.
Era a treia noapte fără zi. Pe creastă bătea un vânt uscat, cu miros de fum de ulei și de piatră călcată de cutremur. Lisa mergea în urma lui, sărind peste crăpăturile pământului. Pământul nu se liniștise. Slăbise față de prima noapte, dar se întorcea, ca un gând pe care nu-l poți alunga. Pietrele de pe creastă se mișcau singure, un cot într-o parte, un cot în alta, și Orvan învățase să-și țină picioarele mai departe unul de altul decât cerea drumul.
— Tată, câte mai sunt?
— Unul.
— Și după aceea?
— După aceea o luăm de la capăt.
Fiindcă asta nu spusese nimănui. Un felinar ardea cinci zile cu o umplere, și o umplere lua o optime de ocă. Un șir de o mie nouăzeci și șase de felinare bea douăzeci și șapte de ocale pe zi. Cele cinci chiupuri ajungeau pentru aproape cincizeci și cinci de zile de șir întreg. Orvan făcuse socoteala în prima zi, pe un lemn, cu cuiul, și o șterse cu degetul ca s-o poată uita. Trecerea ținea luni.
— Tată, zise Lisa, ți-e frică?
— Nu.
— Bine. Nici mie.
Orvan se uită la ea în lumina felinarului. Fata avea o față de om mare, ciudată pe un cap de zece ani.
— Lisa, pot să-ți cer ceva greu?
— Da.
— Să stingi felinarele din spate.
— Nu pot. Sunt aprinse.
— Știu. Dar nu le putem ține pe toate o mie. Dacă ținem numai pe cele din față, pe cele pe care le vede cineva, ajungem cu untdelemnul de aproape trei ori mai mult.
— Dar cei din spate?
— Cei din spate au trecut deja.
Lisa tăcu. Nu era un răspuns care să i se dea unui copil, dar Orvan nu avea altul. Fata își puse mâna pe băț, un băț cu o cârpă udă la capăt, strânse degetele pe el până i se albiră încheieturile, și porni pe creastă, înapoi, spre cele din spate. Nu plânse. Nu se uită îndărăt. Le stinse unul câte unul, sufocându-le cu cârpa, și în urma ei întunericul se închidea ca apa.
Patru sute de felinare rămâneau aprinse, cele din față. Patru sute dădeau zece ocale pe zi. Chiupurile, din care trei nopți de șir întreg luaseră deja optzeci și două de ocale, mai ajungeau pentru o sută patruzeci și una de zile, aproape cinci luni, dacă nu se vărsa nicio picătură și nu se strâmba nicio umplere.
Au făcut asta în fiecare zi, încă o sută douăzeci și patru de zile. Un șir mișcător, de patru sute de felinare, care înainta, treptat, pe creasta dealului, ca un animal cu o singură lumină în frunte. Orvan îl numi „Gândacul”, în glumă, dar nimeni din Valea Joasă nu râse vreodată de numele acesta. Familiile veneau din bezna câmpiei în grupuri mici, cu copii pe umeri și cu saci, iar Gândacul le primea, le ducea câte o leghe, le lăsa cu ochii pe cetate și se întorcea după următoarele. Lisa învățase să stingă fără să mai privească, cu un singur gest, ca un copil care ar fi stins lumânări la mii de sărbători.
În a patra lună, într-o noapte lungă, în care Gândacul se oprise la jumătatea dealului, Orvan se opri și el. Își puse mâna pe pieptul fetei și spuse:
— Ai auzit?
— Ce?
— Nimic.
Pământul stătea. Pentru prima dată de o sută douăzeci și șapte de zile nu se mai mișca nimic: nici pietre, nici țărână, nici o suflare sub tălpi. Doar liniștea, cea adevărată, care nu are nevoie de nimic.
Au stat așa mult. Apoi, din depărtare, dinspre cetate, au auzit pe cineva, un copil sau un bătrân, începând să cânte. Un cântec fără cuvinte, o singură notă care urca și cobora.
— Nu mai mutăm felinarele, zise Lisa.
— Încă o noapte.
— Dar s-a terminat.
— Știu. Încă o noapte.
Aprinse ultimul felinar, al o mie nouăzeci și șaselea, care nu mai era de trebuință. Îl aprinse pentru el. Mai rămăseseră în chiupuri o sută șaptezeci și opt de ocale, destule pentru o noapte de șir întreg, și Orvan nu le mai scotea decât pentru asta. La strigătul lui au ieșit din groapă familiile care așteptau, toți câți erau, fiecare cu o torță, și au aprins în noaptea aceea, unul după altul, felinarele stinse. Șirul întreg a ars până dimineața, de la poartă până la groapă, fără să-l mai stingă nimeni.
Când s-a luminat, a venit peste creasta dealului prima lumină galbenă, subțire ca firul de păianjen. Orvan a stins felinarele unul câte unul, în drum spre cetate, cu Lisa alături. Ea le număra.
Erau o mie nouăzeci și șapte. Aprinsese unul în plus, în ultima noapte, fără să știe. Cineva, la capătul șirului, mai pusese un felinar.
Nu întrebară pe nimeni al cui era.
Pendulul 9 · perioada: 180 de ani · Epoca Lanternelor · Fereastra: 6 ani și 4 luni · Distanța: 91 de ani după Trecere (Adâncul)
În cetatea Ochiul Sec, fiecare adormit avea o lampă, iar fiecare lampă avea un nume.
Așa era rânduiala Lanternelor, cum o numeau cărturarii: un om care doarme în Adânc nu trebuie lăsat în întuneric. Pe peretele de lângă nișa lui ardea o lampă mică, cu untdelemn de pește, iar pe suportul ei era scris numele celui care dormea. Familiile ziceau că lampa păzește somnul. Preoții ziceau că lampa ține sufletul acasă. Dana, contabila uleiului, nu zicea nimic, pentru că știa cât costă.
Costa trei lingurițe pe zi. Cetatea avea două mii cinci sute de lămpi, adică șapte mii cinci sute de lingurițe în fiecare zi, adică o sumă care, înmulțită cu zilele rămase până la Apropiere, ieșea într-un număr cu care se culca și se scula. Ea nu dormea. Făcea parte dintre cei treisprezece vegheători, cei care schimbau lămpile, țineau rânduiala și purtau fiecare câte un registru.
Dana mirosea mereu a pește fiert: untdelemnul i se prinsese în păr, în haine, în pielea mâinilor. Nu mai observa. Observau alții, care își mutau banca atunci când se apropia.
În noaptea aceea registrul spunea ce spusese și în alte nopți, dar cu o cifră mai mare decât ar fi vrut.
— Patruzeci și patru de ani de ulei, spuse cu glas tare, deși era singură în cămara de sub scări.
Avea nevoie de patruzeci și nouă, până la Apropiere.
Cinci ani lipsă. Ceva se pierduse din bidoanele cele mari, prin crăpături, sau se evaporase, sau o mână necunoscută turnase din ele în alt loc. Nu mai conta. Cinci ani de întuneric pe care nu avea cu ce să-i plătească.
A doua zi s-a adunat sfatul: preotul, doi bătrâni, trei vegheători. Dana a pus cifrele pe masă. Preotul, un om înalt și gol la față, a ascultat cu ochii închiși.
— Lămpile nu se sting, a zis.
— Atunci se sting singure, la anul o sută treizeci și cinci, cu cinci ani înainte să se trezească cineva.
— Nu se sting. Credința le ține.
— Credința nu arde, Părinte.
S-a făcut o tăcere în care s-a auzit, de undeva de jos, bătaia: patru lovituri. Toți s-au uitat în pământ și toți au făcut ce făceau de obicei: au așteptat să treacă.
— Și atunci? zise un bătrân. Care ard și care nu?
Dana nu voise să spună asta. Dar cifrele nu lasă loc de rușine.
— Una din nouă, zise. Dacă stingem o lampă din nouă, ajungem. Două sute șaptezeci și opt de lămpi. Nu mai multe.
— Și pe cine alegem?
— Tragem la sorți.
— Fără să știm cine doarme sub lampa pe care o stingem?
— Cu nume. Altfel nu e drept.
Au stat un timp fără să se privească. Preotul a deschis ochii și a privit-o, întâia oară, cu altceva decât disprețul de la început: cu o oboseală pe care nu i-o bănuise.
— Dumneata faci tragerea, a spus.
— Eu țin registrul. Nu pot trage.
— Atunci cine?
Dana a luat un teanc de bilețele cu numele de pe lămpi. Două mii cinci sute de bilețele mărunte, răsucite toată ziua între degete care miroseau a untdelemn. Și-a pus în urnă și biletul ei: în Adânc, vegheătorii dormeau și ei, într-o nișă, cu o lampă. N-ar fi vrut să-l pună, dar un simț ciudat de dreptate nu-i dădea pace.
Au tras două sute șaptezeci și opt de bilețele, cu un copil de patru ani care nu știa ce face. Copilul scotea un nume, ea îl citea, un scrib îl nota. Au trecut prin mâinile lor cei treji și cei adormiți: un cântăreț, o moașă, un om cu trei copii.
Bilețelul numărul o sută șaptezeci și doi a fost al ei.
Nu spuse nimic. Scribul a ridicat privirea și a așteptat. Atunci Dana a zis, cu un glas pe care nu și l-a recunoscut:
— Treceți-mă pe listă.
— Putem trage altul în locul dumitale, începu bătrânul.
— Atunci nu e tragere.
Și-a pus degetul pe bilețel și l-a așezat la loc, în lista celor stinse. După aceea a mers singură în galeria unde ardea lampa ei, în nișa a douăzeci și una de la etajul patru, și a privit-o mult. O flacără mică, galbenă, care se apleca spre perete de fiecare dată când bătea pământul. Nimeni nu știa de ce. Dana credea că se apleacă ascultând.
A stins-o cu degetele, fără grabă. Lumina vecinilor, din dreapta și din stânga, a rămas pe pereți. Locul ei a rămas gol între ele, ca un dinte lipsă într-un rând. Și-a luat registrul sub braț, l-a deschis pe pervazul nișei și a scris, cu litere mari, pe care să le poată citi și cineva care nu are decât lumina vecinilor: Rămân patruzeci și nouă de ani. Cifrele ies.
Apoi a numărat bătăile până dimineața.
Pendulul 10 · perioada: 176 de ani · Epoca Lanternelor · Fereastra: 6 ani · Distanța: 18 ani înainte de Trecere (Apropierea)
Telmar avea un șir de patruzeci și unu de dealuri, patruzeci și unu de păzitori și o limbă pe care o inventase singur: lumina.
Limba avea trei semne. Obturatorul deschis lung, obturatorul deschis scurt, obturatorul închis. Cu ele se puteau spune toate cifrele și, după un an de învățătură, toate cuvintele. De pe un deal, un om vedea lumina celui următor, la cinci leghe, și o repeta spre al treilea, iar mesajul pornea din capitala de la mare spre mănăstirea din munți într-un ceas. Înainte, un mesager făcea șase săptămâni. Telmar crezuse, cu încrederea celor tineri, că limba lui va aduce o epocă nouă. Pentru prima oară toată lumea avea să știe același ceas.
Primul mesaj mare plecase de la observatorul din capitală și spunea: Fereastra începe peste doisprezece ani.
Ajunse la capătul șirului într-o seară. Pe tot continentul, oamenii citeau pe obloanele păzitorilor aceeași veste. Dar vestea care ajunse la mănăstirea din munți nu era cea trimisă. Spunea: Fereastra începe peste doisprezece luni.
Telmar află abia a treia zi, când sosi un mesager gâfâind, cu ochii goi, cu vestea că monahii își vindeau grâul, că satele de la munte își goliseră hambarele ca să cumpere pulbere, că într-o noapte se aprinseseră două sute de ruguri de frica zilei care venea prea repede. Pe drumuri, oamenii alergau în sensuri contrare. Un meșter de pulbere își tăiase mâna dreaptă într-o grabă prea mare.
Corectura plecase din capitală încă din prima seară, pe același șir: Eroare. Doisprezece ani. Nimeni n-o crezu. O lumină care minte o dată nu mai e crezută a doua oară.
Telmar nu mâncă. Încălecă un catâr împrumutat, cu o desagă pe spate, și porni din capitală, deal cu deal, să afle unde se stricase.
Dealurile erau pleșuve, de piatră cenușie și iarbă rară, iar pe fiecare, la capătul unei scări de lemn, stătea cabana păzitorului: un acoperiș de scânduri, un felinar de aramă cu obturator de piele, un pat. La fiecare, păzitorul cobora în întâmpinare cu o strachină de lapte acru și cu aceeași scuză. Telmar dormea pe jos, la picioarele lor, și se trezea cu mirosul de ulei ars în nări.
Merse douăzeci și nouă de zile, un deal pe zi. La fiecare deal întreba păzitorul ce primise și ce trimisese, iar păzitorul spunea, mirat că cineva se interesează de un lucru atât de obișnuit: Am primit „ani”, am trimis „ani”. Deal după deal, păzitorii spuneau același lucru. La al douăzeci și nouălea, pe o creastă bătută de vânt, un băiat de paisprezece ani, cu degetele crăpate de frig, spuse:
— Am primit „ani”, domnule. Dar n-am fost sigur. Obturatorul de la dealul dinainte a tremurat la sfârșit. Am zis că poate e „luni”. Am trimis „luni”, ca să fiu pe partea sigură.
— Care parte e cea sigură?
— Păi „luni” e mai aproape. Dacă e „ani” și zic „luni”, oamenii se grăbesc degeaba. Dacă e „luni” și zic „ani”, oamenii mor. Așa că am ales „luni”.
— Dar tu ai greșit în partea cealaltă.
— Da, domnule. Acum văd.
Telmar se așeză pe o piatră. Nu era supărat. Se gândea că băiatul făcuse exact ce ar fi făcut orice om cuminte: dintre două greșeli posibile o alesese pe cea mai blândă pentru el.
— De unde ai știut că a tremurat?
— Era o noapte rece. Lumina pâlpâie.
Telmar deschise desaga. Scoase un pergament și un cărbune și scrise pe loc, la lumina de seară, o regulă pe care avea s-o folosească o mie de ani de aici înainte: Niciun semn nu se trimite mai departe fără să fie repetat înapoi. Păzitorul care primește repetă lumina spre cel care a trimis. Dacă acesta recunoaște ce a spus, abia atunci semnul pleacă. Se pierde un ceas, dar se câștigă un adevăr. Ecoul.
— Și dacă ecoul greșește și el? întrebă băiatul.
— Atunci greșesc amândoi la fel și nu mai contează.
— Asta e un fel de a nu mai greși.
— Asta e singurul fel.
Telmar plecă a doua zi. Oamenii se întoarseră în sate când văzură cu ochii lor omul care venise pe drumuri să le spună ce le spusese și lumina; preoții stinseră rugurile, meșterul fără mână fu plătit din visteria orașului. Dar în aer rămăsese un gust, un regret fin pe care nimeni nu-l numea. Un mesaj corect ajunsese prea târziu. Doisprezece ani sau doisprezece luni, nu mai conta: oamenii aflaseră cât de repede poate veni sfârșitul și nu-l uitau.
Seara, singur pe deal, Telmar aprinse felinarul de semnalizare și trimise spre capitală un singur cuvânt, ca să vadă dacă ecoul se întoarce: Aici.
Peste patruzeci de secunde, dinspre dealul următor, lumina reveni: Aici. Și, după încă o respirație, de nicăieri, ca un al doilea răspuns pe care nu-l trimisese niciun deal, același cuvânt, fără nicio greșeală, citit parcă de altcineva.
Nu l-a notat nicăieri.
Pendulul 11 · perioada: 172 de ani · Epoca Lanternelor · Fereastra: 5 ani și 8 luni · Distanța: 5 ani și 3 luni înainte de Trecere (în Fereastră, prima salvă)
Câmpul de lansare de la Gura Cenușie avea două sute patruzeci de rachete, fiecare cu felinarul ei în vârf.
Era un obicei vechi, mai vechi decât rachetele: pe vremuri se atârnau felinare de tuburile primelor focuri, ca să se vadă cât de sus ajung. Acum felinarul era o cutie de aramă cu o flacără de ulei, prinsă în vârful rachetei, ca o lumânare pe un catarg. Cât ardea pulberea, nu se vedea decât coada ei de foc. Când se stingea, felinarul rămânea singur în întuneric și urca de unul singur, ca o stea nouă care se ridică, se micșorează și se oprește. Apoi se stingea sau se întorcea.
Rekha, care nu împlinise treizeci de ani, conducea echipa din dreapta, patruzeci de femei și bărbați cu mâinile arse, într-o noapte fără niciuna dintre cele trei lumini. Lansarea începea la miezul nopții. Își încheiase socotelile, își verificase fitilurile, își pusese oamenii la locul lor. Acum aștepta, cum aștepta la fiecare lansare, cu o liniște pe care nu și-o înțelegea. Aerul mirosea a pulbere ghemuită în butoaie și a metal rece, și fiecare respirație ieșea albă.
Lângă ea stătea Jorna, o bătrână cu ochii lăptoși, care ținea clepsidra cea mică, de nisip, numită „minutarul”.
Jorna fusese, pe vremea ei, cea mai bună împletitoare de fitiluri din Gura Cenușie și mai avea în degete memoria răsucirii. Rekha o luase lângă ea la fiecare probă de pe câmp, în cei doi ani de pregătire, fără să spună de ce, și bătrâna nu întrebase. Nu mai vedea bine. Dar nisipul îl auzea mai bine decât oricine, un șuvoi subțire și uscat, ca o șoaptă.
— Să știi că vine, zise Jorna.
— Ce?
— Lumina.
Rekha nu întrebă. Auzise de ea de la mama ei, care auzise de la a ei: o lumină scurtă, un fulger mic și palid pe cer, undeva spre sud, într-un loc fix, cu puțin înainte de prima lansare. O povesteau oamenii care se uitaseră. Dar nimeni nu scrisese vreodată cât durează. Nimeni nu avusese o clepsidră bună și răbdare.
— Pregătește-te, zise bătrâna. Și răstoarnă când vine.
Rekha luă clepsidra. Era mică, din sticlă groasă, cu nisip alb. Cu degetul mare pe capac, privi cerul spre sud. Era negru, cu stele mărunte și clare, ca niște cuie bătute în el. Mâinile îi asudau. Felinarele de pe rachete, de-a lungul câmpului, tremurau ca o livadă de lumânări.
Atunci a venit lumina.
Nu venea de undeva. Era, pur și simplu, în loc: o pată albă și scurtă, într-un punct anume al cerului, între două stele pe care Rekha le știa din copilărie. A ținut cât o clipire. Apoi a dispărut, iar locul a rămas gol.
Rekha răsturnase clepsidra în clipa în care o văzuse și privea nisipul cum curge.
— Spune-mi când, șopti Jorna.
— Nu încă.
Nisipul curse mult. În jur, oamenii tăceau, cei patruzeci, fiecare la locul lui, cu degetele pe fitilul său. Din depărtare se auzea câmpul întreg așteptând.
Nisipul se isprăvi. Rekha nu apucă să spună nimic, pentru că în aceeași clipă, la capătul stâng al câmpului, un fitil scânteie și prima rachetă se desprinse de pământ.
— Un minut, zise ea.
— Un minut, zise Jorna. Întocmai cum cântă bătrânii.
— De unde știi?
— Bătrânii au numărat cu inima, nu cu nisip. Dar ieșea tot un minut.
Rachetele plecau una după alta, cu flăcările lor mărunte. Rekha le privea urcând, cu clepsidra în pumn, și i se strângea ceva în piept, pentru care nu avea încă un nume.
— Jorna. De unde vine?
— Nu știu.
— Nu e din rachete.
— Nu.
— Vine înaintea lor. Ca să le deschidă.
Bătrâna nu răspunse. Își aplecă fața într-o parte, cum făcea când asculta ceva departe.
— Poate să le vestească, zise într-un târziu. Sau să le numere.
În noaptea aceea a plecat primul rând, zece din cele două sute patruzeci; una n-a aprins, iar o alta s-a frânt pe câmp. Celelalte aveau să urmeze în salve, lună după lună. Rekha a trecut cifrele în caiet, iar la urmă, pe o pagină nouă, a scris cu litere limpezi: O lumină, la un minut înaintea primei. În loc fix. Nisip alb. Apoi, sub rând, după ce își roase buza: Cineva le deschide.
A tăiat ultimul rând a doua zi, cu o linie netedă, și n-a mai pomenit despre el. Dar caietul, trecut din mână în mână, a păstrat și linia, și cuvintele de sub ea. Peste o sută de ani, un copist avea să descifreze cu ochelari rândul tăiat și să se întrebe cine fusese acel „cineva” din mintea unei femei care nu avea de unde să știe.
Pendulul 12 · perioada: 168 de ani · Epoca Schismei · Fereastra: 5 ani și 4 luni · Distanța: 15 ani după Trecere (Îndepărtarea)
La Adunarea de la Vadul Calcarului au venit trei sute douăzeci și șapte de oameni, ca să se hotărască o dată pentru totdeauna ce sunt bătăile.
Trecerea rămăsese în urmă cu cincisprezece ani, dar nimeni n-o uitase. Cei născuți în Adâncul de dinainte erau acum bătrâni, iar cei născuți în ultimii cincisprezece ani aveau urechile pline încă de cutremur. Toți, fără excepție, auziseră bătăile, ori în somn, ori în peșterile cele mai adânci: serii de patru, regulate, cu pauza lor. Cineva, în toate tăcerile, făcea aceeași mișcare.
Oamenii veniseră pe jos, pe poteci de câte patru zile, cu pâine în traistă și cu convingeri în gură. Unii se salutau cu un semn pe care nu-l mai folosiseră de când li se născuseră copiii. Alții nu se salutau deloc.
Adunarea se ținea într-o sală săpată în calcar, la o jumătate de zi de mers sub pământ, cu bănci în trepte tăiate în piatra vie. Peretele de calcar era umed și alb ca un dinte, iar lămpile aruncau pe el umbre de capete, trei sute douăzeci și șapte, încă o dată. Sala se umpluse până la ultimul loc. Numai o bancă, în rândul din mijloc, rămăsese goală, și nimeni n-ar fi știut să spună de ce se ocolea. Pe un podium simplu stăteau trei oameni, fiecare la o masă. Între ei, o femeie în rochie neagră, cu un ciocănel de lemn: Venda, președinta.
Ostrin vorbea primul. Un om înalt, cu o barbă ca o pată de cerneală, avea o răbdare adâncă a glasului.
— Eu spun că este Unul, zise. Un Păstrător. Un singur gând, o singură mână. Cineva care ține planeta pe sfoară, ca pe o piatră în praștie, o lasă să cadă și o trage înapoi. Bătăile sunt pașii Lui. Registrul e scris de El. Nu încercați să-L înțelegeți. Încercați să nu-L supărați.
Prin sală trecu un murmur cald, ca după o rugăciune.
Al doilea, Maldra, era o femeie scundă și uscată, cu priviri de cântar.
— Eu spun că sunt Două, zise. O forță care ține și o forță care ascultă. Prima nu are glas, doar greutate. A doua nu are putere, doar ureche. Nu se iubesc și nu se urăsc; sunt ca doi martori ai aceluiași lucru. Bătăile sunt mâna celei dintâi. Tăcerea de după e urechea celei de-a doua.
Murmurul de data aceasta a fost mai scurt și mai tăios.
Al treilea, Marel, era un bărbat de vârstă mijlocie, cu un chip care nu spunea nimic. A urcat la masă și s-a uitat la peretele gol din fund, nu la oameni.
— Eu cred că nu e nimeni, zise. Că nu e nimic de aflat. Planeta cade pentru că greutatea e greutate, iar bătăile sunt pământul care se așază. Registrul a fost scris de oameni care se așteptau să găsească pe cineva și au găsit, cum găsești chipuri în nori.
Nimeni nu murmură. Tăcerea a fost de data asta cea mai grea.
— Aveți întrebări? zise Venda.
S-au ridicat o sută de mâini. Dezbaterea a ținut unsprezece ceasuri. S-a strigat, s-a plâns, s-au aruncat pâini. Un bătrân a leșinat. O femeie a cerut să fie lăsată să mai audă o dată bătăile, ca să se hotărască, a ieșit în galerie, s-a întors cu ochii roșii și a votat pentru Doi. Un copil a vrut să vorbească și nu l-a lăsat nimeni.
La urmă a venit votul. Venda a numărat, cu ajutorul a patru scribi care mergeau pe rânduri cu bețe de socoteală. Fiecare grup a ridicat mâinile pe rând. Ostrin: o sută nouă. Maldra: o sută nouă. Marel: o sută nouă. Venda se opri.
Trei sute douăzeci și șapte.
Nimeni nu se abținuse. Nimeni nu lipsise.
— Mai numărăm o dată, zise ea.
Au numărat. O sută nouă, o sută nouă, o sută nouă.
— Încă o dată.
Încă o dată. Același rezultat. O regularitate pe care întâmplarea n-o putea explica și pe care nimeni nu îndrăznea s-o numească. Sala începu să șoptească. Venda se uită la cifre, apoi la oamenii din bănci, apoi la cei trei de pe podium, care o priveau fără să se privească între ei.
Atunci s-a făcut o liniște atât de totală că au auzit toți, departe, sub pământ, bătăile. Patru. Pauza. Patru. Nimeni nu vorbi. Nimeni nu se mișcă. Părea că tocmai ei, cei trei sute douăzeci și șapte care căutau un răspuns, erau cei numărați.
Venda a luat condeiul și a scris în procesul-verbal, cu mâna fermă, un singur cuvânt: Egal. A apăsat atât de tare încât pana a străpuns hârtia.
— Vom continua, a spus.
Dar n-au mai continuat în aceeași sală. În anii care au urmat, cei trei s-au despărțit, fiecare cu cei o sută nouă ai lui, și au ridicat câte o casă în sate diferite. Numărul exact al fiecăruia a fost, după aceea, tot mai greu de păstrat; în câțiva ani nu mai putea spune nimeni câți erau. Dar sala din calcar a rămas, cu banca din mijloc goală.
Pendulul 13 · perioada: 164 de ani · Epoca Schismei · Fereastra: 5 ani · Distanța: 27 de ani înainte de Trecere (Apropierea)
Mama lor murea în camera din mijloc, iar frații se certau în cele din părți.
Dorvan crezuse în Păstrător toată viața. Ilvec, în Cei Doi. Se născuseră în aceeași casă, mâncaseră aceeași pâine, iar acum, la cincizeci și opt, respectiv cincizeci și patru de ani, nu mai puteau sta în aceeași odaie fără să se facă aerul fierbinte.
Casa avea trei încăperi: bucătăria, camera mamei, odaia de dormit. În ziua în care Tamsa s-a îmbolnăvit de moarte, Dorvan a tras cu creta o linie pe podea, de la ușa din față până la fereastra din spate, care împărțea casa în două jumătăți egale.
— Tu te rogi în partea ta, eu în a mea, a zis.
— Eu nu mă rog, a răspuns Ilvec. Ascult.
— Atunci ascultă în partea ta.
Linia trecea chiar prin mijlocul camerei mamei. Pe patul ei, de la cap până la picioare, jumătate din Tamsa rămânea de o parte, jumătate de cealaltă. Nimeni n-a pomenit despre asta, dar o vedeau amândoi.
Tamsa avea optzeci și unu de ani. Fusese o femeie aprigă, o croitoreasă cu mâini iuți, care își crescuse fiii singură după ce soțul ei plecase la mină și nu se mai întorsese. Fiecare dintre fii îi purta câte ceva: Dorvan, încăpățânarea; Ilvec, tăcerea. Acum, pe pat, nu mai purta nimic.
Pe masa din bucătărie rămăsese cutia ei cu ace, cu un ac înfipt într-o bucată de pânză albă, la jumătatea unui tiv. Nimeni nu o atingea.
— Mamă, a zis Dorvan în prima seară, vrei un preot?
— Ce preot?
— Al Păstrătorului.
— Al lui Ilvec e altul.
— Al lui Ilvec nu e preot. E un învățat.
Tamsa a închis ochii.
— Cum doriți. Dar să nu mă îngropați cu cearta voastră.
— N-o să te îngropăm, mamă, a zis Ilvec din ușa lui.
— Voi, băieți, mă veți îngropa. E singurul lucru la care sunteți buni amândoi.
A tăcut. Apoi a întrebat cât mai e până la Fereastră. Peste douăzeci și doi de ani, oamenii se vor aduna iar pe câmpurile de lansare, iar fiii ei vor fi bătrâni, dacă mai trăiesc. Tamsa nu va fi. Dar în odaia aceea, în seara aceea, i-a întrebat despre ea, de parcă ar fi urmat să fie de față.
— Voi n-ați văzut-o, a zis. Dar bunicii voștri au povestit-o. Ce ziceau?
— Că vine o lumină, a zis Dorvan. Înaintea rachetelor.
— A cui?
— A Păstrătorului.
Ilvec n-a spus nimic. Dar Tamsa a observat cum i s-a mișcat mâna.
— Și tu, Ilvec?
— Eu cred că e… o ureche.
— O ureche? a zis Dorvan, cu un râs scurt.
— Cea care ascultă. Care vrea să vadă dacă ne grăbim.
Mama a deschis ochii și i-a privit pe amândoi, pe rând. Și, pentru prima oară în săptămâna aceea, a zâmbit.
— Amândoi aveți dreptate, a zis. Și niciunul.
— Cum așa?
— Nu știu. De asta zic.
Au culcat-o. Dorvan s-a așezat pe un scaun de partea lui a liniei, Ilvec pe un taburet de partea cealaltă. Au stat toată noaptea cu ochii la mama lor, fiecare fără să-l vadă pe celălalt.
Spre zori, Tamsa i-a chemat cu un gest. Au venit amândoi. Au venit amândoi pe linie, fiecare cu un picior de o parte și cu celălalt de cealaltă, fără să se hotărască.
— Ridicați-mă, a șoptit. Puneți-mă pe cretă.
N-au înțeles. A repetat. Atunci au luat-o în brațe, împreună, cum n-o mai luaseră niciodată, și au așezat-o pe podea, pe linia albă, chiar pe mijloc, cu capul spre fereastră și cu picioarele spre ușă.
A murit la prânz, cu fața în sus, cu creta pe pieptar.
Au îngropat-o în aceeași zi, într-un singur mormânt. După aceea, Dorvan a șters linia cu un burete umed. N-a ieșit de tot. Cretele vechi se prind în lemn. Casa a rămas cu o dungă palidă pe podea, pe care nimeni n-o călca și nimeni n-o ocolea, până când Dorvan a fost scos pe ultimul drum, la optzeci și doi de ani, în al doilea an al Ferestrei, iar Ilvec a trecut peste ea pentru întâia oară.
Pendulul 14 · perioada: 160 de ani · Epoca Schismei · Fereastra: 4 ani și 8 luni · Distanța: 77 de ani după Trecere (Adâncul)
Hedra a înțeles că ard cărți abia când mirosul de hârtie a început să urce pe scări.
Era în cetatea Treptele de Jos, în Adânc, unde focul era oprit, pentru că fumul nu avea pe unde ieși. Dar în ziua aceea Păstrătorii și Cei Doi, adunați pentru întâia oară după douăzeci de ani la același etaj, hotărâseră să curețe biblioteca de „cărțile mincinoase”. Fiecare sectă își avea lista. Fiecare spunea că cealaltă a falsificat registrele. Se strânseseră o sută douăzeci de oameni, cu lămpi în mâini, și aprinseseră un rug în sala de lectură.
Treptele de Jos erau patru sute de trepte tăiate în stâncă, iar biblioteca stătea la mijloc, o încăpere lungă, cu tavan jos, unde cărțile se păstrau în dulapuri de cedru, ca să nu le atingă umezeala. Aerul mirosea a piele veche și a ceară.
Hedra era arhivistă secundă. Cheia bibliotecii ajunsese la ea de trei zile, de când murise cel dintâi arhivist. Când a ajuns pe scări, fumul era gros ca lâna, iar flăcările lingeau dulapurile. Oamenii cântau, în două cântări diferite, care se loveau una de alta.
— Opriți-vă! a strigat. N-aveți pe unde scoate fumul!
— Vine Păstrătorul și ne ia fumul, a zis un bărbat.
— Ne ia pe noi, a zis o femeie.
Nu mai era nimic de făcut. Hedra a intrat în sală, cu basmaua peste față, și a văzut cum ard, rând pe rând, volumele pe care le știa numai după cotor: registrele Trecerilor, listele de pulbere, cartea nașterilor. Își dădu seama că nu va salva nimic întreg. Atunci a făcut ceva ce nu gândise dinainte: a scos din cizmă cuțitul de rupt hârtie și a început să taie.
Nu paginile. Marginile.
În anii de arhivistă secundă studiase registrele cele mai vechi, cele din vremea Calendarului, și văzuse ceva ce nu spusese nimănui: în margini, în fâșia albă pe care scribii o lăsau pentru îndreptări, erau însemnări care nu aparțineau scribilor. Aceeași mână, în carte după carte, în veacuri diferite, cu cerneluri diferite. Litere apăsate, mai tare la început, mai ușor spre capăt. Nici comentarii, nici corecturi: remarci scurte, de trei, patru cuvinte. Numără și tăcerile. Notează și ce lipsește.
Nu înțelegea ce sunt. Știa doar că n-au voie să dispară.
A tăiat cu cuțitul o fâșie lungă din marginea unui registru care ardea, apoi alta, apoi alta, și le strângea la piept ca pe un copil. Fumul îi mânca ochii. În spatele ei cineva țipa. Din cărțile cele vechi, din cele de aproape două mii de ani, a salvat atât: fâșii înguste, cât palma, în care textul de mijloc era tăiat în jumătate și rămânea întreagă numai însemnarea.
A ieșit pe scări cu ochii plini de lacrimi și cu fâșiile ascunse sub haine. Rugul a ars patru ceasuri. Doisprezece oameni au murit de fum; alții au rămas pe viață cu plămânii arși.
În camera ei, dimineața, a întins fâșiile pe masă. Erau o sută zece. Le-a așezat în ordinea cărților din care veneau și a citit.
Era ciudat. Nu citise niciodată toate însemnările laolaltă. Acum, puse cap la cap, alcătuiau un fel de convorbire în care nimeni nu răspundea. Unele păreau scrise pentru Păstrători. Altele, pentru Cei Doi. Câteva, pentru cei care nu credeau în nimic. Niciuna nu putea fi dovada unei secte. Toate puteau fi dovada tuturor.
— Trei mâini, a șoptit. Câte una pentru fiecare.
Dar apăsarea era aceeași. Hedra trecu degetul peste primele litere ale fiecărei fâșii, mai adânci decât restul, și pe sub deget îi veni un singur obicei de scris, cu o încăpățânare de pantă, care ținea de două mii de ani, de la un capăt al registrului la celălalt, cu aceleași lovituri puternice la începutul cuvintelor, ca și cum cel care scria ar fi trebuit de fiecare dată să-și amintească cum se începe.
Hedra n-a spus nimănui. A pus fâșiile într-o cutie de lemn, a încuiat-o și a ascuns cheia în cizmă. În toate nopțile Adâncului care au urmat a adormit cu urechea lipită de perete, ascultând cum bat în pământ patru lovituri, apoi pauza, apoi încă patru.
Nu știa ce însemnau fâșiile. Știa că, dacă nu le salvează ea, nu le salvează nimeni.
Pendulul 15 · perioada: 156 de ani · Epoca Schismei · Fereastra: 4 ani și 4 luni · Distanța: o săptămână după Trecere (Îndepărtarea)
În prima săptămână după Trecere, Brânea a început să sape.
Orașul Trei Râuri nu mai exista. Fusese un oraș de patruzeci de mii de oameni, pe terase, cu case de lemn și de piatră și o catedrală cu două turnuri. Acum era un câmp de ruine, pe care ultimele cutremure îl fărâmițaseră până la praf. Ploaia de cenușă cădea încă. Lumina se întorsese de trei zile, întâi cea palidă, ca după o boală lungă.
Brânea era tâmplar. Avea treizeci și opt de ani, mâini late și o încredere liniștită în lucrurile care se țin. Pierduse casa, atelierul și două dintre cele trei fiice. A treia, de șase ani, stătea lângă el pe un sac și îi întindea cuiele. Începuse să sape sub ce fusese Piața Sării, unde se prăbușise o clădire de cinci etaje, pentru că de acolo se auzea un glas.
Glasul era subțire și se oprea când se opreau lopețile. Brânea ascultase de trei ori cu urechea pe piatră, ca pe un lemn bun, și își dăduse seama că vine de jos, de sub două grinzi sprijinite una de alta. Dacă le muta greșit, tot peretele cădea peste cel care striga.
Nu era singur. Se strânseseră vreo douăzeci de oameni: Păstrători, Cei Doi, Marelieni și câțiva care nu voiau să fie în niciun grup. Păstrătorii săpau cu mâinile și spuneau la fiecare piatră ridicată: Slavă Celui Care Ține. Cei Doi săpau cu lopeți și spuneau, în același ritm, după fiecare piatră: Cel Care Ascultă să audă. Brânea săpa și nu spunea nimic. Era pentru prima oară când își dădea seama că nu spune nimic, că nu are nimic de spus. Știa doar unde se sprijină un perete și ce grindă ține tavanul peste o pivniță; punea stâlpi sub fiecare bucată de zid pe care o scotea, ca să nu se închidă ce deschisese.
— Tâmplarule, a zis un Păstrător cu mâna însângerată, de ce nu te rogi?
— Mă rog cu lopata.
— Către cine?
— Către cel care e sub piatra asta.
Au scos până la urmă patru oameni. Doi vii, doi morți. Unul dintre cei vii era un preot al Păstrătorilor, cu piciorul zdrobit. Celălalt, o învățată a Celor Doi, cu fruntea spartă. Zăceau unul lângă altul, pe pământ, și respirau. Preotul a deschis ochii și a văzut-o pe femeie, iar femeia l-a văzut pe el, și o vreme niciunul n-a spus nimic.
— Voi sunteți cei care ne-ați scos, a zis preotul într-un târziu, către tâmplar.
— Și noi, a zis Păstrătorul cu mâna însângerată.
— Și noi, a zis o femeie dintre Cei Doi.
— Cine v-a scos nu contează, a zis Brânea. Contează că ați ieșit.
— Dar cine ne-a ținut? a întrebat învățata, cu glasul stins. Cine ne-a ținut sub piatră, să nu murim? Sau cine nu ne-a ținut?
Brânea se uită la ea. Era o întrebare de felul celor pentru care se omorau oamenii de peste cinci sute de ani.
— Nu știu, a zis. Poate nimeni. Poate piatra a căzut într-un fel și voi ați nimerit într-o scobitură.
— Dar…
— Dar, a zis el, dacă n-ai ce să afli, ai ce să faci. Atât știu.
Învățata a închis ochii. Nu era acord. Era oboseala pe care o recunoșteau toți cei de acolo. Preotul s-a întors pe o parte și a plâns, fără zgomot. Brânea s-a ridicat și s-a dus să sape mai departe.
În zilele următoare au scos de sub ruine șase sute de oameni. Cei din Trei Râuri au început să-i numească pe cei care nu se rugau „Tăcuții”; Marelienii, cum li se spusese până atunci, au primit în orașul acela alt nume: întâi „Cei din Nimic”, apoi, într-o rostire pe care n-o alesese nimeni, „Nimenii”. Brânea n-a fost niciodată de acord cu numele. A spus doar că el nu crede în nimic și că nu l-a deranjat pe nimeni.
În ultima zi de săpat, când ruinele erau goale, s-a întâmplat ceva ce nu a priceput. Păstrătorii și Cei Doi s-au adunat cu morții lor, să-i numere. Fiecare grup avea o listă. Când le-au pus una lângă alta, listele nu se potriveau. Păstrătorii numărau două sute patruzeci și trei de morți. Cei Doi, două sute cincizeci și unu. Nimenii, doar zece, pe cei cunoscuți, pentru că nu aveau listă.
— Cum se poate? a zis cineva. Au murit aceiași oameni.
— Nu, a zis Brânea. Fiecare numără pe ai lui.
S-a făcut o tăcere lungă, în care, din toate colțurile ruinei, oameni cu obrajii însemnați de cenușă s-au uitat la cele trei liste. Apoi cineva a scris cu cretă, pe peretele rămas în picioare al catedralei, trei numere unul sub altul.
Cele trei numere nu dădeau laolaltă numărul morților. Nimeni nu l-a aflat niciodată.
Pendulul 16 · perioada: 152 de ani · Epoca Fanarelor · Fereastra: 4 ani · Distanța: 19 ani înainte de Trecere (Apropierea)
Jarek avea șaizeci și unu de ani și știa că nu va apuca să vadă turnul aprins.
Îl ridica piatră cu piatră pe stânca de la Gura Văii, la marginea câmpului unde, peste cincisprezece ani, aveau să stea rachetele la rând. Socotise înălțimea de multe ori: o sută treizeci de coți, vreo treizeci și doi de stânjeni, cu o scară în spirală înăuntru, două sute doisprezece trepte joase, cât un picior de om, iar în vârf o odaie cu pereți de bronz lustruit. Acolo avea să ardă lemnul de rășină, zi și noapte, în fața unei oglinzi cât o ușă, care să arunce lumina departe pe cer.
Se numea fanar. Cuvântul era vechi, un cuvânt de pescari, pentru lumina care nu se stinge. Acum însemna altceva: un semn pentru cei care pleacă.
Ucenica lui, Mirune, de doisprezece ani, căra apă pentru mortar. Era cea mai iute din echipă și cea mai tăcută. Număra treptele de fiecare dată când urca, și de fiecare dată îi ieșea alt număr, după cât era de obosită.
Varul se stingea în gropi lungi, fierbând, și pe vreme caldă aerul de pe stâncă mirosea a pâine arsă. Jarek mesteca mortarul cu lopata, apoi cu mâna, ca să-i simtă consistența. Spunea că omul a învățat să zidească înainte de a învăța să vorbească despre asta.
— Maestre, a întrebat într-o seară, pe schelă, la apus. Pentru ce e turnul?
— Pentru rachete.
— Dar rachetele urcă. Nu le trebuie lumină ca să urce.
— Nu pentru urcare, zise Jarek. Pentru întoarcere.
— Cine se întoarce?
— Cineva trebuie.
Mirune puse găleata jos. Soarele roșu cobora în spatele văii, iar cel galben se ascunsese de mult. A treia lumină, cea palidă, nu era încă sus. Pe cer rămăseseră culori de rugină și de ceai.
— Și dacă nu se întoarce nimeni?
— Atunci turnul rămâne și arde degeaba.
— Nu e trist?
Jarek se uită la ea. Fetița nu glumea. Avea ochii mari, netulburați, ai cuiva care pune o întrebare fără să se teamă de răspuns.
— Poate, zise. Dar un turn care arde degeaba tot turn e. Mortarul pe care îl pui tu azi, cu mâinile tale, o să ție mai mult decât noi doi. Peste douăzeci de ani îl vor atinge alții. Peste o sută, copiii lor. Nu vor ști cine a pus piatra de jos. Dar piatra o să-i țină.
— Și dacă piatra se întreabă ce ține?
— Piatra nu se întreabă.
— Dar dacă?
Jarek nu răspunse. Puse mâna pe zidul rece, care tocmai se așeza. Era un lucru ciudat să ții în sus ceva ce nu-l vei vedea împlinit.
Au lucrat până la întuneric. Mirune a numărat treptele, în sus și în jos, de patru ori. A treia oară a ieșit două sute treisprezece. A patra, două sute doisprezece. O treaptă fusese adăugată din neant sau pierdută din greșeală.
— Cine știe? zise Jarek. Poate scara se joacă cu tine.
— Nu se joacă, maestre. E aceeași treaptă.
— Care?
— Cea de la mijloc. Se pune când vrea.
Jarek a coborât s-o vadă. Treapta era la locul ei, ca toate celelalte, cu mortarul încă ud. Dar pe fața ei laterală, pe care n-o văzuse nimeni, era o zgârietură făcută cu un vârf subțire: un semn mic, un cerc și lângă el un punct. Adânc la început, ușor spre capăt.
— Tu ai făcut asta?
— Nu.
— Nici eu.
Au tăcut. Jarek nu era om să creadă în semne. Dar n-a pus mortar peste zgârietură. A lăsat-o descoperită, ca pe o ferestruică.
Turnul a fost isprăvit în unsprezece ani, după moartea lui. Mirune, la douăzeci și trei de ani, a pus în vârf ultima piatră și a coborât numărând. Două sute doisprezece, fără greș. S-a oprit pe treapta de la mijloc, s-a așezat pe ea și a plâns o vreme, singură, în scara pustie.
Peste patru ani, când s-a deschis Fereastra, ea a aprins fanarul. Lumina s-a ridicat spre cer drept ca o coloană. Cinci luni mai târziu, în noaptea primei salve, a plecat de pe câmp prima lanternă destinată să rămână sus: o carcasă de lemn lăcuit și sticlă, cu o flacără închisă înăuntru. Mirune a urmărit-o până s-a făcut punct, apoi stea printre stele.
Pendulul 17 · perioada: 148 de ani · Epoca Fanarelor · Fereastra: 3 ani și 8 luni · Distanța: 2 ani înainte de Trecere (în Fereastră)
Osten a fost primul om care a notat ce se vede de sus și primul care s-a speriat de altceva.
Racheta se numea „Pescărușul” și era de fapt trei rachete legate laolaltă, cu un coș de răchită în vârf, bătut în pânză cerată. Înăuntru, un singur loc, o curea, o oglindă, un caiet. Osten avea treizeci și patru de ani, mâini sigure și o meserie nouă: pilot-observator. Nu pilota nimic, rachetele mergeau singure, dar privea. Cât rămânea acolo sus, își nota tot ce vedea, apoi cobora în mare, pe scutul de plută și lut ars din fundul coșului, atârnat de o parașută de mătase, unde îl așteptau bărci cu felinare.
Urcarea a ținut patru minute și a fost un zgomot. Apoi, deodată, nu a mai fost nimic.
Tăcerea l-a lovit ca un perete. Fără vânt, fără foc, fără huruit.
Auzea numai sângele din urechi și răsuflarea, și scârțâitul răchitei care se așeza în pânza cerată. Mirosea a pulbere arsă, a răchită și a el însuși, a transpirație rece. Coșul plutea, iar el cu el, ușor, ținut doar de curea. Creionul i se desprinsese din degete și stătea în aer, în fața ochilor, cu vârful spre pagină. Pe geamul mic se vedea o curbă luminoasă, albastră, subțire ca un fir de păr, cu negru de ambele părți. Lumea, mică, în lumina roșie a unui soare care apunea numai pentru el.
— Sus, șopti Osten. Sunt sus. Și își aminti că trebuie să noteze.
Mâna îi tremura de ceva fără nume în limba lui: o rușine amestecată cu bucurie, ca atunci când intri într-o casă în care ai crezut că nu locuiește nimeni.
A privit stelele. Lumea se rotea sub el, un cerc lent, ca o roată pe apă. Stelele, nemișcate, stăteau de cealaltă parte a geamului în ordinea lor nouă, mult mai multe decât cele de jos, adunate în praf. Le-a notat constelațiile, cum făcuse în antrenament, apoi a stat un ceas, un ceas și jumătate, uitându-se doar cum se mișcă lumea.
În al doilea ceas a observat.
Lumea de sub el se rotea, iar odată cu ea tot ce se vedea de pe pământ. Stelele stăteau. Printre ele, spre sud, între două grupuri pe care le știa, era un loc mic în care stelele erau mai rare: o lipsă mai degrabă decât o lumină, o gaură decupată cu grijă într-un praf de argint.
Osten se aplecă mai aproape. Locul nu strălucea. Cu oglinda și cu degetul măsură de trei ori, la câte o jumătate de ceas, cât de departe e de cele două stele din vecinătate. De fiecare dată la fel: lățimea a două degete. Era ca o piatră în fundul unui râu: apa trece, piatra stă.
Nu-i veni să-i dea nume. Își desenă în caiet un punct, apoi un cerc în jurul lui. Dedesubt scrise: Nu se mișcă. Apoi, după un răstimp: Toate se mișcă față de el.
Citi ce scrisese. Își dădu seama că nu înțelege ce a vrut să spună.
Coborârea a fost mai grea decât urcarea. Marea l-a primit rece, cu bărci, cu torțe, cu oameni care strigau. Când l-au scos din coș, Osten n-a vorbit mult. Le-a întins caietul. Un învățat din comisia de observație a citit paginile, le-a răsfoit, a ridicat privirea.
— Ce înseamnă „nu se mișcă”?
— Că nu se mișcă.
— Orice se mișcă față de ceva.
— Față de stele nu.
— Dar e pe cer. Trebuie să se miște.
— Eu v-am spus ce-am văzut.
Învățatul a zâmbit și a închis caietul. Fără răutate, cu răbdarea cuiva care știe cum se rezolvă o eroare de observație. Osten n-a insistat. În raportul oficial pagina aceea n-a mai apărut; a rămas în caietul lui, pe care l-a păstrat treizeci de ani. Pe patul de moarte i l-a dat nepoatei, care a întrebat:
— Ce e punctul ăsta?
— Nu știu. Eu l-am văzut o singură dată. Dar în noaptea aceea, înainte să adorm, am simțit că mă privește.
Fata a zâmbit, ca la o poveste de copii. Peste un pendul întreg, urmașa ei avea să-l caute pe cer cu o lunetă și să-l găsească exact acolo unde Osten își pusese creionul.
Pendulul 18 · perioada: 144 de ani · Epoca Fanarelor · Fereastra: 3 ani și 4 luni · Distanța: 18 luni înainte de Trecere (în Fereastră)
Heldra a fixat lampa pe un suport de oțel și a rămas privind-o până i s-au umezit ochii.
Până atunci, sus, nu arseseră decât lanternele închise în sticlă, aprinse jos și urcate cu flacăra gata. Lampa aceasta era deschisă. O aprinsese ea, cu mâna ei, într-un aer pe care îl respira.
Cușca se numea Cușca de Bronz. Era o încropire de tuburi de bronz și plasă de sârmă, lungă cât o căruță, prinsă de capătul de sus al ultimei trepte a unei rachete mari. Cinci oameni stăteau legați de pereți. Fiecare dintre ei avusese în antrenament același coșmar: zgomotul. Aici nu era niciunul.
Părul li se ridica în jurul capului, ca sub apă, și îl strângeau în basmale. Mâncau din tuburi de piele, pe care le sugeau. Un fir de apă, scăpat dintr-o burdufă, a plutit trei ceasuri prin cușcă, sferă tremurătoare, până l-a prins Sorina într-o cârpă.
Heldra avea cincizeci de ani, cu douăzeci mai mult decât ceilalți. Fusese aleasă pentru că avea răbdare și pentru că știa să numere în gând fără să miște buzele. Misiunea era simplă și greu de crezut: să rămână pe orbită unsprezece zile, să țină aprinsă o lampă și să se întoarcă.
— De ce lampă? întrebase unul dintre tineri, înainte de lansare.
— Pentru că sus fără lumină nu e fanar, spusese ea.
— Dar lumina e a stelelor.
— A stelelor e a stelelor. Asta e a noastră.
Acum lampa ardea. O flacără mică, galbenă, într-un vas de sticlă groasă, cu gura deschisă spre aer, plin cu untdelemn de pește, cu un fitil lung. Arderea era alta în lipsa greutății: flacăra nu avea formă de lacrimă, ci de sferă, albastră la mijloc, rotundă, perfectă, ca un ochi.
Tinerii au privit-o în tăcere. Nu s-a auzit un cuvânt timp de un ceas. Pe geamul rotund lumea, albastră și imensă, se rotea încet, iar peste ea alunecau umbre de nori.
— N-am crezut că o să fie așa, spuse într-un târziu o fată, Sorina. Credeam că o să ne simțim mici.
— Și nu?
— Nu. Ne simțim… ascultați.
— Ascultați?
— De parcă cineva ar fi atent.
Heldra nu răspunse. Simțea același lucru, de la început. O atenție fără privire, ca a unui copil care stă la ușă. Dar nu voia s-o spună.
În ziua a patra au început să numere. Fiecare în felul lui: unul număra răsăriturile, altul respirațiile pe minut, a treia trecerile peste același capăt de continent. Heldra număra lampa. Seara, când ceilalți dormeau, stătea cu fața spre flacără și număra de câte ori se lungea, fără niciun curent în cușcă, spre sud. Opt într-o noapte. Opt în noaptea următoare.
N-a spus nimănui.
În ziua a opta, Sorina a întrebat-o:
— Doamnă Heldra, dacă nu ne mai întoarcem?
— Ne întoarcem.
— Dar dacă?
— Atunci lampa arde.
— Cât?
— Șapte săptămâni, după socoteala mea.
— Și pe urmă?
— Pe urmă nu mai contează cine o vede.
Nu era un răspuns bun, și Heldra o știa. În ziua aceea a văzut și ea ceva, pentru prima oară: în depărtare, dincolo de geam, mult mai sus decât orice orizont, un punct. Un punct care nu aluneca odată cu lumea. Parcă, într-un colț al cerului, cineva ar fi ținut o mână ridicată.
N-a vrut să-l arate. Și Sorina, care îl văzuse în aceeași clipă, a tăcut.
În ziua a unsprezecea, cu trei ceasuri înainte de coborâre, Heldra a întins mâna după lampă. Voia s-o stingă, s-o ia, s-o ducă jos ca dovadă. Mâna i s-a oprit. S-a uitat la flacăra rotundă, perfectă, și ceva ca o rușine a trecut peste ea.
— O lăsăm, a zis.
— Cum, o lăsăm?
— Aprinsă.
— Nu se poate. Se termină aerul. Se stinge.
— Se stinge când se stinge.
Au lăsat-o așa. Cei cinci au trecut în capsula de coborâre. Pe când capsula îi ducea înapoi spre aer, iar cușca rămânea în urmă, Heldra s-a uitat o ultimă dată pe geamul mic. Lampa nu se mai vedea ca flacără. Se vedea ca o sclipire, apoi ca altceva decât sclipire.
După un pendul întreg, la Fereastra următoare, au găsit cușca în Cimitir, printre Porturile arse și coșurile pierdute: în câteva zile de la lăsare pierduse viteza și alunecase acolo, cum alunecă tot ce nu mai e ținut de un cablu. Lampa era stinsă, rece și curată, fără un fir de funingine, ca după o mână care a șters-o.
Pendulul 19 · perioada: 140 de ani · Epoca Fanarelor · Fereastra: 3 ani · Distanța: 35 de luni înainte de Trecere (în Fereastră, noaptea a șaptea)
Bahrem, șeful fanarului, a găsit cuvântul când a ieșit să-și spele fața, în zorii de după a șaptea noapte a Ferestrei.
Fortul mirosea a pulbere. La cuptoare se frământa pâinea de dimineață, iar prin curte treceau, cu legături de rufe în brațe, femeile care nu dormiseră, pentru că în nopțile Ferestrei nimeni nu doarme bine, cu pulberea strânsă pe câmp.
Fanarul de la Gura Văii, cel ridicat de Mirune acum aproape patru secole și jumătate, era un fort larg, cu turnul în mijloc, cu ziduri duble și curte pavată. Pe zidul din spate, cel întors spre sud, unde se citeau semnalele, cineva scrisese un cuvânt. Cu cenușă, cu un deget, în litere cât palma:
LĂSAȚI
Șase litere. Bahrem le număra de două ori, fiindcă nu se încredea în ochii lui. Șase. Cenușa era proaspătă, încă umedă de rouă, iar pe pavajul curții vântul nopții ștersese orice urmă.
I s-a făcut rău. A chemat la zid pe toți cei treizeci de oameni, de la bucătărese la ofițeri, și i-a așezat în rând.
— Cine a scris?
Nimeni nu a răspuns.
— Cine a ieșit noaptea?
— Eu, a zis un paznic. Dar am stat la poartă.
— N-ai văzut pe nimeni?
— Am văzut o lumină. Dar nu aici.
— Care lumină?
— Un foc mic, pe creasta dinspre est, aprins și stins. Pe la miezul nopții. Nu era al nostru.
— Cine l-a aprins?
— Nu știu, domnule.
Bahrem s-a întors la zid și a privit cuvântul. Nu semăna cu o glumă. Cine glumește scrie mai mult. Nu semăna nici cu o amenințare, fiindcă un cuvânt singur nu amenință. Era un rest, un capăt de frază al cărei început fusese lăsat anume în aer.
— Lăsați, a citit cu glas tare.
— Lăsați ce? a zis cineva.
— Nu știu. Nu scrie.
Scribul fanarului, un bătrân, s-a apropiat de zid cu ochelarii pe nas și a cercetat literele.
— Mâna nu e a nimănui de aici.
— De unde știi?
— Le cunosc scrisul tuturor. Nimeni nu face „Ț” așa. Cu coada trasă în jos, ca o ancoră.
— Poate cineva din afară.
— În afară nu intră nimeni. Zidurile sunt păzite.
Au dus discuția în sala de sfat, cu ușile încuiate. Cei mai tineri socoteau că e un avertisment: să oprească lansările. Alții, că e o poruncă a Păstrătorului sau a Celor Doi, după credința fiecăruia. Câțiva, că nu înseamnă nimic. Cei mai bătrâni tăceau, pentru că ghiciseră ce urmează: în cinci luni, rachetele aveau să plece pentru întâia oară în Fereastra aceasta. Dacă „Lăsați” era un ordin de a le lăsa pe loc, în pace, ei nu-l puteau urma. Dacă era un ordin de a lăsa altceva, de a lăsa pe cineva, nu știau pe cine.
— Să votăm, zise Bahrem.
— Ce votăm?
— Dacă ținem seama.
A fost o dezbatere scurtă. La urmă, douăzeci și unu de voturi pentru continuarea lansărilor, nouă împotrivă. Nu s-a făcut egal. Bahrem a observat, privind mâinile ridicate, că ar fi preferat să se facă.
Cuvântul a rămas pe zid trei zile, până la prima ploaie. Atunci Bahrem a poruncit să fie trecut în registrul fanarului, la rubrica „Întâmplări de noapte”, cu mențiunea: Găsit pe zidul sudic. Cenușă. Mână necunoscută. Fără urme. Fără explicație. Fără destinatar.
După ploaie zidul a fost spălat. Dar în noaptea aceea, înainte de somn, Bahrem a ieșit în curte. Cerul era plin de stele. Nimic nu se mișca. S-a uitat la zidul alb, curat, cu o liniște care nu se putea numi pace.
— Lăsați, a șoptit.
N-a avut curajul să adauge nimic. Dar timp de optsprezece ani, cât a mai trăit, a rostit cuvântul în fiecare seară, cu o ezitare tot mai mică, ca pe o rugăciune pe care nu o poți încheia. Iar când a murit, în mână i-au găsit o bucată de cărbune.
Pendulul 20 · perioada: 136 de ani · Acum · Fereastra: 2 ani și 8 luni · Distanța: 2 ani și 3 luni înainte de Trecere (în Fereastră)
Nerya avea nouă ani și știa două lucruri sigure: că bătrânul Oruk miroase a sulf și a pâine și că nu trebuie să pui niciodată o întrebare când el își scrie caietul.
Caietul era în piele de capră, gros cât o palmă, cu paginile lipite de arsuri. Oruk îl purta în sân, sub cămașă, și nimeni nu-l văzuse vreodată fără el. Scria în el cifre, mărunt, cu cărbune, în fiecare seară: câtă pulbere, ce amestec, cum a mers racheta. Rachetele lui nu ajungeau niciodată. Căzuseră toate, afară de una care se pierduse în nori: patruzeci de ani de pulbere pe câmp, și niciuna nu trecuse de nori.
— De ce le faci, dacă tot cad? întrebase Nerya o dată.
— Ca să știu cum cad.
— Și ce înveți?
— Că cad.
Nu o certase pentru întrebare. Se uitase la ea, cu mâinile lui ca două bucăți de cărbune în poală, și zâmbise, prima oară.
În dimineața aceea câmpul era plin de oameni. Nouăzeci de rachete stăteau pe suporturi, în nouă rânduri de câte zece, cu botul spre cer, cu fitilurile fiecărui rând legate în ciorchini. Numai primul rând avea să plece în ziua aceea. Fereastra se deschisese de cinci luni. Peste doi ani și trei luni avea să vină Trecerea. Oamenii mergeau repede, cu mâinile pline.
Aerul mirosea a sulf, a nisip fierbinte și a pâine caldă, pe care femeile o împărțeau pe la rânduri, în bucăți mari, fiindcă nimeni nu știa când se va mai mânca. Undeva, în depărtare, un copil plângea fără să-l mai ia nimeni în seamă.
Ultima din primul rând, a zecea, era cea mai mică, a lui Oruk. Se numea Lastun. Pe ea urma să urce un băiat, Tavian, de nouăsprezece ani, cu o foaie împăturită de patru ori în buzunarul de la piept. Nerya îl văzuse apropiindu-se de rachetă și pipăind-o cu palma, ca pe un animal. Lângă el stătea o femeie înaltă și slabă, cu degetul arătător mișcându-se în aer, de parcă ar fi numărat: sora lui, arhivista.
— Ilvara, spusese cineva.
Femeia nu auzise. Număra.
Nerya stătea lângă Oruk, cu o găleată de apă. Avea sarcina să toarne apă pe nisip, să nu ia foc câmpul. Dar privea, ca toți ceilalți, cum urcă băiatul în coș, cum i se leagă cureaua, cum se închide ușa de pânză.
Atunci a observat ceva ce nu trebuia observat.
Cu o seară înainte, Oruk o pusese să care sacii cu pulbere pentru Lastun, unul câte unul, la picioarele suportului. Cărase nouă. Opt grei. Doar că ultimul era ușor. Îl ținuse în brațe cât un pui de capră, iar când l-a pus jos, a simțit prin pânză că e aproape gol: un pumn de pulbere în fundul lui, nu mai mult.
— Maestre, a șoptit, sacul…
— Taci, a zis el. N-ai văzut.
— Dar…
— N-ai văzut. Dacă te întreabă cineva, ai cărat nouă saci plini.
— Câți au fost plini?
— Nouă.
Nerya a tăcut. Era, desigur, o minciună. Dar Oruk nu mințea din răutate. Pe față avea o expresie pe care n-o mai văzuse la nimeni, o liniște uscată, aproape veselă, a omului care a aruncat zarurile și acum nu mai poate decât să privească.
Acum, la câmp, cu Lastun în picioare și băiatul înăuntru, ținea găleata cu amândouă mâinile.
— Maestre. Nu va merge.
— Nu știu, a zis Oruk. Pot să-ți spun un secret?
— Da.
— Nu mă interesează.
— Dar… patruzeci de ani…
— Tu crezi că trebuie să afli ceva. Eu nu. Dacă nu e nimic de aflat, e liniște. Dacă e ceva, e tot liniște. Prefer să fac eu lucrurile.
Nerya n-a înțeles. Dar a ținut minte fiecare cuvânt. Avea să le repete toată viața, fără să le uite.
Atunci s-a întâmplat. Cu un minut înainte de lansare, cum se întâmpla la fiecare Fereastră, a venit lumina: scurtă, albă, spre sud, într-un loc unde nu era nimic. Nerya a răsturnat în gând o clepsidră închipuită. Toată lumea a tăcut. Se aștepta. Ilvara și-a oprit degetul în aer.
Oruk a aprins fitilul cu mâna lui. Focul a alergat pe fitilurile legate în ciorchini, de-a lungul primului rând.
Lastun s-a ridicat o dată cu celelalte nouă, cu o flacără cât un pumn, care s-a stins după patruzeci și una de secunde. Racheta n-a căzut. A urcat mai departe, mai domol la început, apoi mai repede, fără zgomot, ca o fărâmă de pânză prinsă de un curent, drept în cer, tot mai mică, tot mai sus. Fata a numărat respirațiile până când nu l-a mai văzut. Au fost șaptezeci și patru.
Oruk a deschis caietul și a scris ceva. Nerya s-a ridicat pe vârfuri să vadă. Era un singur rând:
Pulbere: zero. Urcare: da.
Apoi, sub rând, cu mâna mai nesigură, a mai adăugat un cuvânt pe care ea n-a putut să-l citească.
A întors pagina și a închis caietul. Pe câmp, flăcările celorlalte se pierdeau una câte una în nori, iar optzeci de rachete așteptau încă pe suporturi, în cele opt rânduri rămase. Ilvara a lăsat mâna în jos. Iar Nerya, cu găleata goală, a început să numere pe cei care priveau în sus.
Au fost o sută treisprezece.
Cele douăzeci de capitole de mai sus rămân neschimbate. Varianta imposibilă le adaugă câte o inserție, la locul indicat. În toate apare aceeași femeie, într-o haină cenușie (mantie, șal, burnuz, după vreme), cu mâna stângă strânsă ca în jurul unui lucru mic și cu o vârstă care nu se schimbă: pare mereu de vreo treizeci și cinci de ani. Nimeni nu se oprește asupra ei mai mult decât o privire. Nimeni nu află nimic despre ea. Textul nu spune de unde vine și de ce nu îmbătrânește, iar numele ei apare o singură dată, în ultima inserție, și nu lămurește nimic.
Capitolul 1. După paragraful care începe cu „Au rămas așa, el cu sfoara în poală”.
În gura culoarului, acolo unde focul nu mai ajungea, stătea o femeie pe care Saru nu o văzuse până atunci. Purta o mantie cenușie, nu cerea nimic, ținea mâna stângă strânsă în pumn și părea să asculte. Saru o crezu din altă familie. Când bunicul se întoarse și o văzu, își coborî glasul, cum faci când intră cineva care știe ce vorbești. Femeia nu avea mai mult de treizeci și cinci de ani. Se uita la nodurile din poala lui Dun.
Capitolul 2. După „Brogar nu spuse nimic. Număra. Ilu îl privea numărând.”
Sus, pe scara de frânghie, cineva coborâse până la jumătate și se oprise, cu fața în umbră. Ilu zări doar marginea unei mantii cenușii și un pumn strâns pe treapta de lemn. Femeia nu s-a mișcat cât au durat cele patru bătăi, nici în pauză, nici după. Apoi a urcat la loc, fără zgomot. Era tânără, cam de treizeci și cinci de ani. Ilu nu-i auzise pașii venind și nici pe cei care plecau.
Capitolul 3. După „Kelma rămase cu fața în sus mult timp.”
La marginea mulțimii, lângă garduri, o femeie în șal cenușiu privea și ea în sus, dar nu spre locul unde se stinsese tubul. Privea mai la sud, într-un loc fără nimic. Era de vreo treizeci și cinci de ani, cu un pumn strâns la piept. Când Kelma s-a uitat la ea, femeia a înclinat capul o dată, scurt, cum faci față de un meșter care și-a făcut treaba, și a plecat printre case.
Capitolul 4. După paragraful „Munca era lentă.”
În coridorul care ducea la încăperea fără ferestre, pe o bancă, stătea o femeie în mantie cenușie, de treizeci și cinci de ani, poate. Oranel trecu pe lângă ea de două ori pe zi, în cele cincisprezece zile cât lucră la tabel. Ucenicii credeau că e a lui; el credea că e a ucenicilor. Nimeni nu o văzu intrând sau ieșind. Doar la sfârșit, când încuie ușa, Oranel observă că banca era goală și că lemnul rămăsese cald.
Capitolul 5. După „Sarvina se uită în jur. Satul întreg era acolo, cu pălăriile în mâini”.
Singura care nu ținea nimic în mâini era o femeie din ultimul rând, lângă ușa hambarului, în haină cenușie, cu un pumn strâns. Părea de treizeci și cinci de ani. Se uita la tableta din mâna lui Iosor, nu la Sarvina. Când judecătorul a lovit cu palma în ladă, femeia ieșise deja, iar lumina de la ușă, galbenă, a căzut pe podea fără umbră de om.
Capitolul 6. După „Pessa se uită la stâlpi, în lumina felinarului. Erau nouă, în rând, ca niște dinți.”
Pe prund, sub stâncă, mergea o femeie în șal cenușiu, cu tivul umed până la genunchi, deși marea nu ajunsese acolo de zile. Părea de vreo treizeci și cinci de ani. A trecut de-a lungul stâlpilor, atingându-i pe fiecare cu degetele mâinii drepte, în timp ce stânga o ținea strânsă. Pessa a numărat-o ca pe un al zecelea semn și a tăcut.
Capitolul 7. După paragraful care începe cu „Tarsa făcu ce făcea de paisprezece ani: numără.”
Numără și nișele, pentru că era obiceiul. Patru sute. Dar în nișa a șaptea de la etajul al treilea, unde somnul nu se vedea, o femeie în cenușiu zăcea cu ochii deschiși și privea în tavan, fără o respirație pe care s-o poți numi așa. Avea treizeci și cinci de ani, pumnul strâns. Registrul nu o cunoștea. Când Tarsa se apropie cu lampa, ochii se închiseră. Nișa, în registru, era trecută goală. Tarsa lăsă cifra patru sute și nu o scrise pe a patru sute unu.
Capitolul 8. După „— Cei din spate au trecut deja.”
Lisa a văzut-o când a coborât să stingă felinarele din spate: o femeie mergea pe creastă în sens contrar, fără lumină proprie, cu pasul sigur al cuiva care știe drumul în întuneric. Purta o mantie cenușie, părea de treizeci și cinci de ani și ținea mâna stângă strânsă. A trecut pe lângă fiecare felinar stins fără să-l privească. Lisa nu i-a spus tatălui. Nu era sigură că femeia nu l-ar fi știut deja.
Capitolul 9. După „Nimeni nu știa de ce. Dana credea că se apleacă ascultând.”
Când Dana a ajuns pe coridorul etajului patru, la lampa ei, o femeie în haină cenușie stătea în fața nișei, uitându-se la flacără. Părea de treizeci și cinci de ani, cu pumnul strâns. Dana știa fiecare chip și fiecare lampă din cetate, iar femeia nu avea nici lampă, nici nișă, nici număr în registru. Flacăra se aplecase spre perete, ascultând. Femeia a făcut un pas înapoi, ca să-i lase loc, și a rămas acolo până a stins Dana lampa.
Capitolul 10. După „— Asta e singurul fel.”
Băiatul de la dealul douăzeci și nouă mai spuse un lucru, de parcă ar fi uitat să-l zică: că în seara aceea, la adăpostul stâncii, stătuse o femeie în mantie cenușie, de vreo treizeci și cinci de ani, cu mâna stângă strânsă, care nu tremura deși ceilalți tremurau. Nu a cerut nimic. A rămas până a plecat Telmar. Băiatul nu o văzuse venind. Telmar nu a întrebat-o pe ea nimic.
Capitolul 11. După „— Pregătește-te, zise bătrâna. Și răstoarnă când vine.”
La marginea câmpului, printre lămpile femeilor care așteptau, stătea o femeie în șal cenușiu, cu pumnul stâng strâns. Părea de treizeci și cinci de ani. Jorna, care nu mai vedea bine nici pe cei apropiați, a întors capul spre ea și i-a făcut un semn mic, cum faci unui vecin pe care îl cunoști de mult. Femeia a răspuns la fel. Rekha n-a întrebat. Avea clepsidra în mână și cerul de privit.
Capitolul 12. După paragraful care începe cu „Încă o dată. Același rezultat.”
La a treia numărătoare, Venda a văzut în ultimul rând o femeie în mantie cenușie, de vreo treizeci și cinci de ani, care nu ridicase mâna pentru niciunul dintre cei trei. Nu era în numărătoare. Nu figura pe nicio listă de sosire. Venda a vrut s-o întrebe ceva, dar a clipit, și locul din rândul acela era gol. Banca din mijloc, pe care o ocoliseră toți, era în schimb caldă. Venda a numărat din nou: tot trei sute douăzeci și șapte.
Capitolul 13. După „A murit la prânz, cu fața în sus, cu creta pe pieptar.”
La înmormântare, în spatele vecinilor, stătea o femeie necunoscută, în haină cenușie, cu pumnul stâng strâns. Părea de treizeci și cinci de ani. Nu a plâns, nu a adus nimic. S-a uitat mult la dunga albă de cretă de pe mâneca lui Dorvan, apoi la cea de pe mâneca lui Ilvec. Fiecare dintre frați a crezut că e a celuilalt. Nimeni nu a mai văzut-o după aceea.
Capitolul 14. După „Rugul a ars patru ceasuri.”
Hedra își amintea, dar nu a spus nimănui, că în fumul din sala de lectură, când toți fugeau spre scări, o singură ființă mersese în sens contrar, cu pasul egal, fără basma pe față, în haină cenușie, cu pumnul stâng strâns. O femeie de vreo treizeci și cinci de ani. S-a uitat la ea cum tăia marginile cu cuțitul și n-a spus nimic. Pe urmă fumul s-a îngroșat, și femeia nu a mai fost nicăieri, nici printre morți.
Capitolul 15. După „— Dar, a zis el, dacă n-ai ce să afli, ai ce să faci. Atât știu.”
Printre cei care cărau pietre se afla și o femeie în mantie cenușie, de treizeci și cinci de ani, cu mâna stângă ținută închisă și cu cealaltă lucrând. Păstrătorii au crezut că e a Celor Doi, iar Cei Doi că e a Păstrătorilor. Marelienii n-au crezut nimic, ceea ce li se potrivea. Seara, când s-au făcut listele, nu a trecut-o niciunul pe a lui. De aceea cele trei numere nu s-au potrivit niciodată cu numărul morților.
Capitolul 16. După „Au lucrat până la întuneric.”
În cei unsprezece ani de zidit, Mirune a văzut-o de trei ori pe schelă: o femeie în șal cenușiu, de treizeci și cinci de ani, cu pumnul strâns, care urca fără să se țină de nimic și cobora fără să fi atins nimic. Prima dată a crezut-o o văduvă din sat. A doua dată a numărat treptele cât timp femeia era pe scară: tot două sute doisprezece. A treia dată, a întrebat. Femeia a zâmbit cu o tristețe liniștită și i-a arătat treapta de la mijloc.
Capitolul 17. După „Învățatul a zâmbit și a închis caietul.”
Pe țărm, între bărcile cu felinare, o femeie în mantie cenușie, de vreo treizeci și cinci de ani, stătea cu o torță stinsă în mâna dreaptă și cu stânga strânsă. A așteptat să plece învățații. Apoi s-a apropiat de Osten și l-a întrebat un singur lucru, cu glas scăzut: „Ai numărat?” Și el a răspuns „Da”, fără să știe de ce, iar ea a încuviințat și a plecat înapoi spre mare, pe nisipul care nu păstra urme.
Capitolul 18. După „Heldra nu răspunse. Simțea același lucru, de la început.”
În geamul rotund se vedeau reflectate cinci chipuri: ale celor cinci. Uneori, șase. Al șaselea, cenușiu, nu avea trăsături pe care să le poți ține minte, dar avea o mână strânsă și o vârstă: treizeci și cinci de ani, nu mai mult. Heldra nu s-a întors. Nu era loc în cușcă pentru încă un om. A numărat din nou chipurile și a ieșit cinci.
Capitolul 19. După „— Lăsați ce? a zis cineva.”
În spatele grupului, lângă poarta curții, o femeie în burnuz cenușiu, de vreo treizeci și cinci de ani, privea cuvântul pe zid cu capul ușor înclinat, așa cum citești o scrisoare veche, scrisă de cineva pe care îl cunoști. Avea pumnul stâng strâns. Bahrem a numărat oamenii din curte și a ieșit treizeci și unu. A numărat din nou: treizeci. Femeia nu mai era lângă poartă.
Capitolul 20. După „Au fost o sută treisprezece.”
Nerya a numărat încă o dată și a ieșit o sută paisprezece. La marginea câmpului, în picioare, privind spre locul unde dispăruse Lastun, stătea o femeie în burnuz cenușiu, de treizeci și cinci de ani, cu mâna stângă strânsă. Ilvara, singura care nu se uitase la rachetă, ridicase ochii spre ea și lăsase degetul în jos. Oruk, fără să ridice privirea din caiet, a rostit un nume pe care Nerya nu l-a mai auzit niciodată: Ahlen. Femeia nu s-a întors. Nu părea nici cu o zi mai bătrână decât în peștera lui Dun.