Povestit de Ciran, de pe Veghea, la persoana întâi.
Mă numesc Ciran și am șaptezeci și doi de ani. Cifra asta o țin oasele mele, iar oasele nu mint, dacă știi să le asculți. Dar pune în fața mea registrul Arhivei și cere-mi să spun câți ani au curs afară, de la Fereastra în care m-am urcat până la aceasta, și ți-o arăt pe cealaltă: cinci sute optzeci și patru. N-am să mă rușinez de niciuna. Prin toți anii aceia am trecut, doar că pe apucate, ca peste niște trepte sărite.
Nu mă crede pe cuvânt. Nimeni n-ar trebui să creadă un om care spune asemenea lucruri. Dar nici să nu mă dai la o parte din prima, fiindcă vorbesc cu glas de bătrân. Glasul mi-a îmbătrânit înaintea trupului, cum se întâmplă cu un clopot turnat din metal prea vechi: sună a veac chiar și când e nou.
Am să-ți povestesc de două ori. Întâi povestea pe care o primesc arhivele, cea cu socoteală. În ea, un băiat de nouăsprezece ani se urcă într-o navă de cupru și coboară de patru ori în gura de jos a lumii, iar de fiecare dată timpul se strânge în jurul lui, pumn peste pumn de nisip, și-l lasă să iasă mai tânăr decât s-ar fi cuvenit. Patru Treceri, patru întoarceri. Afară au curs o sută cincizeci și doi de ani, apoi o sută patruzeci și opt, o sută patruzeci și patru, o sută patruzeci: cinci sute optzeci și patru la un loc. Înăuntru, șaptezeci și doi. Cifrele se țin una de alta. Un astronom n-ar avea ce să le reproșeze, afară de întrebarea care e și a mea: cine a hotărât ca întoarcerile să cadă, de fiecare dată, chiar în Fereastră?
A doua oară, povestea fără socoteală. În ea, la fundul celei de-a doua coborâri, am dat față în față cu un băiat de douăzeci și patru de ani care stătea în aceeași lumină cu mine, și băiatul acela eram eu. Nu un frate, nu o rudă, nu o asemănare. Eu, cu cenușa pulberii încă proaspătă pe degete și cu cicatricea de pe încheietura stângă, aceeași pe care o port și azi. Arhivele nu primesc povestea asta și au dreptate. Un om nu poate sta în două locuri ale aceluiași timp, nici măcar acolo unde timpul se îndoaie ca scândura în apă.
Le port pe amândouă, ca pe două găleți atârnate de o cobiliță. Dacă arunc una, cealaltă mă trage într-o parte. Poate de aceea mai stau în picioare.
Nu aleg între ele. Când voi ajunge la capăt, am să pun lângă ele o a treia: harta umbrelor, adică locul unde fiecare lumină a lumii s-a oprit pe fața cuiva și s-a oprit și pe a mea. Cine a trăit sus sau jos, în Adânc sau pe orbită, cine a stat sub care stea și în care an, toate le-am cusut pe o piele de capră, între o Trecere și alta, cu ață de sârmă subțire. Nu e frumoasă. E dreaptă.
O ultimă lămurire, înainte să începem. N-am venit să aduc răspunsuri. Cine îți făgăduiește răspunsuri de la un om care a trecut de patru ori pe lângă gaura neagră îți vinde ce nu are. Am văzut lucruri. Am numărat. Am auzit bătăi în cuprul navei, când nu era nimeni să bată. Am văzut un punct de lumină care nu se mișca, nici când se mișca tot cerul. Am văzut o mână scriind într-o margine, într-o odaie în care nu intrase nimeni. Dacă din toate astea iese un tâlc, nu eu l-am pus acolo. Am stat de pază cât a trecut tâlcul pe lângă mine.
Acum e Fereastra a douăzecea. Am coborât din Veghe acum câteva luni. Am dormit, am mâncat, am învățat iar cuvintele de acum, care nu sunt cele de ieri și nu sunt nici ale celor de acum o sută patruzeci de ani. Îmi tremură mâna pe condei, dar de grabă, nu de bătrânețe.
Mă grăbesc pentru că Fereastra aceasta ține doi ani și opt luni. Pe urmă va veni alta, cu patru luni mai scurtă, și alta, și mai scurtă. Din cinci sute de ani am scos o singură lecție care merită păstrată: ce scade mereu cu aceeași măsură nu scade din întâmplare.
Să începem cu băiatul. Să începem cu cenușa.
M-am născut pe coasta Muntelui Cuptor, într-un sat de oameni care făceau pulbere pentru alții și nu trăseseră niciodată cu ea în sus. Tata o amesteca. Mama îi spăla hainele, de atâtea ori că apa din valea noastră căpătase culoarea pâinii arse. Eram al treilea fiu și singurul care nu tușea de la fum. De aceea m-au dat meșterului.
Meșterul se numea Brandec și nu avea degete. Avea cinci cioturi arse la mâna dreaptă și trei la stânga, pe care le ținea mereu depărtate, ca omul care arată cât de mare a fost peștele. M-a luat ucenic într-o toamnă a Apropierii, când pendulul al șaisprezecelea era încă departe de Fereastră și toți îl așteptau deja. Așa se trăia atunci. Oamenii urcau în fiecare dimineață pe Muntele Cuptor, își puneau palma în vânt și ziceau: „Se face mai ușor.” Aerul se subția de la un an la altul, să știi, sub un cer în care cele trei lumini se strângeau una spre alta, an după an, ca vecinii la un foc.
Aveam cincisprezece ani când s-a deschis Fereastra. Ținea patru ani, cea mai lungă dintre toate câte aveam să le prind. Mai târziu, în registre, am aflat că a șaisprezecea fusese ultima de patru ani rotunzi și că de atunci fiecare a venit cu patru luni mai scurtă. Pe atunci nu știam. Patru ani îmi păreau o viață. Patru ani de rachete, de pulbere, de nopți în care greutatea se ridica de pe umeri ca o haină udă.
Doi ani din Apropiere se duseseră numai în pregătire, înaintea Ferestrei. O rachetă nu se aprinde într-o zi, se crește. Se toarnă țeava din lut ars și cercuri de fier, se usucă lemnul, se măsoară pulberea în găleți numărate, se cară apă, se ridică rampa, se învață vântul. Trei sute de oameni munceau pe platoul de sub Cuptor, câmpul de la Gura Văii, pe care satul nostru, cocoțat pe coastă, îl stăpânea de sus: de la pragul oricărei case se vedeau rampele, iar mai încolo schela turnului pe care îl ridica de ani de zile o ucenică de zidar. De acolo, din coasta muntelui, oamenii păreau o singură făptură care își freca spinarea de piatră.
Eu duceam pulberea. Atât a fost rostul meu în anii aceia: de la magazie la rampă, cu două burdufuri pe umeri, pe poteca de zgură care îmi scrâșnea sub tălpi, iar Brandec venea în urma mea și număra pașii. Nu cu buzele. Cu cioturile, bătând aerul. „Omul care urcă pe munte și nu numără”, zicea, „e omul care are să cadă.” Seara aveam mâinile negre până la cot și un gust de pucioasă sub limbă; la cină nimeni nu vorbea, ca să nu strice mirosul de supă, singurul care nu era de fum.
Tot el mi-a lăsat, într-o zi, pe încheietura stângă, o dungă albă, subțire ca un fir de ață, când m-a învățat greșit cum se ține o țeavă încinsă. N-am uitat-o și n-aveam cum: o văd în fiecare dimineață, când mă spăl.
La lansarea la care am fost de față în al treilea an al Ferestrei, cerul avea trei lumini. Galbena, Roșia și cea palidă, pe care bătrânii o numeau Palida, fiindcă de câte ori o priveai drept dispărea. Racheta se chema Cămașa: un butoi de cupru, primul inel din ceea ce urma să fie nava noastră, și avea un singur om înăuntru, o femeie mică și neînduplecată, pe nume Hurm, care încercase pulberea cenușie de nouă ori pe pământ înainte să-i încredințeze cineva focul. Când Brandec a dat foc, pământul a tras de picioarele noastre o ultimă dată, apoi ne-a lăsat în pace.
Întâi a venit bubuitura, care mi-a trecut prin piept ca un pumn de lemn, apoi un stâlp de fum alb a crescut din rampă și a spart norii. Racheta însăși n-am apucat s-o văd urcând, fiindcă ochiul nu poate ține un lucru care iese din lume; am văzut doar locul rămas gol. M-am uitat în sus până mi s-a făcut sete, până mi s-a uscat gâtul și mi-au lăcrimat ochii de lumina cerului. Și am simțit ceva ce nu mi s-a mai întâmplat de atunci: rușine, ca atunci când vezi pe cineva mergând pe unde tu nu poți merge.
Brandec mi-a pus cioturile pe umăr.
— Vrei să urci?
Nu m-a întrebat dacă mi-e frică. Nu m-a întrebat dacă sunt gata. A întrebat doar dacă vreau. În toți anii mei de după am auzit puține întrebări atât de simple.
— Vreau.
— Atunci te învăț și cealaltă pulbere, a zis. Pe aceea pe care n-o spune nimeni.
În ziua aceea nu mi-a zis ce înseamnă „cealaltă”. Mi-a arătat abia în iarna următoare, când m-a dus în peștera de sub magazie și a scos o ladă de lemn legată cu sfoară. Înăuntru stăteau douăsprezece burdufuri cu pulbere cenușie, mai grea decât cea obișnuită, cu miros de piatră udă. Pulbere de coborâre, a spus. Făcută o singură dată, după o rețetă pe care n-o scrisese nimeni; Brandec o primise din gură de la bătrânul care-l învățase pe el, iar acela de la altul dinaintea lui. Nu se folosea ca să ajungi sus. Se folosea ca să pleci în jos.
— În jos, unde?
— Încotro ne trage, a zis. Încotro nu ne lasă.
Atunci am înțeles că n-o să fiu niciodată doar un băiat care duce burdufuri. Nu pricepeam încă că meseria asta era de zece ori mai veche decât mine și că, în scara ei, eu eram abia o treaptă de lemn proaspăt.
(Cea pe care arhivele o pot primi, pentru că nu cere nimănui să creadă în doi oameni într-un singur trup.)
Veghea nu semăna cu nimic din ce avea să se numească fanar. Fanarele de după ea au fost cuiburi de nuiele întinse pe cabluri, cu pâslă și mică în pereți, și cu oameni născuți în ele care n-au mai cunoscut gustul ploii. Veghea era un butoi lung. O căldare de cupru cât o corabie de râu, strânsă cu cercuri de fier bătute la rece cu ciocane de lemn, ca să nu sune. În burta ei încăpeau șase oameni, dacă nu cereau prea mult aer. Cereau, și de aceea luam burdufuri, care se umflau și se goleau pe pereți ca plămânii.
A fost ridicată pe orbită în ultimii doi ani ai Ferestrei, bucată cu bucată: Cămașa lui Hurm fusese doar primul inel. Unsprezece rachete au dus cuprul, cercurile, burdufurile și cele douăsprezece burdufuri de pulbere cenușie, și multe altele au pornit pentru noi și n-au ajuns. Pe a unsprezecea am urcat eu, agățat de funii, cu Brandec rămas jos, pe platou, cu cioturile ridicate spre cer. Nu-mi făcea semn. Măsura cât de sus merg.
Mi-a spus la despărțire:
— Să nu uiți să numeri.
— Ce să număr?
— Orice. Cât timp numeri ceva, ești încă în lume.
Nu l-am mai văzut. Nu era vina lui. Era a mea, a noastră, a cifrelor.
Hurm era comandantul Veghei. Îi ziceam Mama-Cupru, dar nu în fața ei. Tăcută, cu o privire care nu cerea nimic, fiindcă știa că i se va da. Despre rostul călătoriei nu vorbea niciodată. Pe corabia aceea cu șase oameni se spunea un singur lucru, rostit de fiecare în felul lui: că Veghea trebuie să treacă pe lângă gaură, că trebuie să se întoarcă și că cei dinăuntru vor fi martorii.
Martorii cui? Pe Elmar, navigatorul, l-am întrebat. Avea fața ca un cuțit îndoit și ținea în stânga un șirag de nuci de lemn, iar în dreapta un condei.
— Martorii lui, a zis.
— Ai cui?
— Al celui care a scris planul.
Primele zile pe orbită le-am petrecut vomitând în burdufuri. Nimic nu mai atârna de nimic: lingura se oprea în aer, apa se strângea în bule care se lipeau de pereți, iar Sova, bucătăreasa, ținea supa într-un burduf strâns la gât și o împingea în gura fiecăruia, pe rând, cum hrănești un pui. Cuprul zăngănea sub palmă la fiecare mișcare greșită, iar noaptea se auzea cum se răcește: un pocnet mic, un tic, apoi tăcere, cum își strânge pereții o oală scoasă de pe foc. Dormeam legați de coaste, în saci de pâslă, cu fața spre o ferestruică rotundă de sticlă groasă, prinsă în nituri.
Planul exista. L-am văzut în a patra noapte, pe peretele dinspre pupă, pe un panou de lemn cu o foaie de piele subțire lipită pe el. Nu era mare lucru: o linie curbă, trei cercuri mici, un al patrulea cerc înconjurat de patru ori și, dedesubt, câteva rânduri. Rândurile arătau unde să ardem pulberea cenușie, în ce clipă, în câte pâlcuri, și apoi mai era unul, care nu cerea nimic: După aceea nu mai atingeți nimic.
Am citit rândul de zece ori. Pe urmă am văzut altceva. Mâna care scrisese avea un obicei pe care nu-l mai întâlnisem la nimeni: literele de la începutul fiecărui cuvânt erau apăsate de două ori mai tare decât restul. Tot textul mergea după un singur ritm, o lovitură de ciocan mic, urmată de o mângâiere.
— Cine a scris-o?
— Nu se știe, a zis Elmar. A venit pe lumina scurtă, cu un minut înaintea primei rachete din Fereastra pendulului al cincisprezecelea, cu mai bine de o sută cincizeci de ani înainte să duci tu burdufuri cu pulbere. A fost găsită în sala Trecătorilor, pe o masă unde nu pusese nimeni nimic. Ai noștri au copiat-o pe piele. Pielea asta e a patra copie.
— Cine sunt Trecătorii?
— Noi, a zis Elmar, pe tonul cu care ai vorbi de vreme.
Atât mi-a lămurit. Am aflat apoi, în luni de nopți, că Veghea fusese gândită pentru un singur lucru, și acela nu era să rămână pe orbită ca un fanar oarecare. Prinsă de planetă în Fereastră, avea să se desprindă în Trecere, să cadă în jos, să ocolească gaura de aproape și să se întoarcă nu la clipa plecării, ci la următoarea, care o aștepta. Fiecare pendul ducea nava cu o sută patruzeci, o sută cincizeci și ceva de ani spre viitor. Pentru cei dinăuntru, zece sau unsprezece ani.
Un străin ar fi zis: iată o mașină a timpului, făcută de oameni cu rachete de pulbere. Eu, care am trăit în ea, spun că nu era mașină. Era o scară pe care o poți urca numai câte o treaptă o dată, și nu știi cine ține cealaltă margine.
În a șaptea zi pe orbită am întrebat-o pe Hurm cine ține scara.
S-a uitat la mine multă vreme. Pe fața ei mică treceau pe rând lumina galbenă și cea roșie, cum se răsucea nava.
— Nimeni, a zis. Dar dacă n-o ține nimeni, de ce nu cade?
N-am mai întrebat.
Pulberea cenușie nu face zgomot. Asta e prima ei ciudățenie. Racheta obișnuită urlă, scutură, vibrează în dinți. Cenușia aprinsă sub cupru nu s-a auzit decât ca un oftat lung, cum se lasă un om mare într-un jilț. Apoi planeta a început să se depărteze.
Nu repede. Am fi vrut să fugă repede, ca să nu-i vedem fața. S-a depărtat ca un vas care iese din port, cu o încetineală care doare. Țin minte că nimeni n-a vorbit. Sova ținea în mână polonicul, uitat acolo, și din el s-a desprins o picătură de supă, a plutit, a lovit sticla și a rămas lipită, mică și grasă, între noi și lume. Am văzut-o întreagă: o minge cu nori vineții, aproape neagră pe partea dinspre gaură, cu un ochi de lumină galbenă pe cealaltă. Era Trecerea. Pe suprafața ei goneau nori de praf ridicați de cutremure, ziua se făcea noapte, și eu, care știam ce înseamnă asta, mă gândeam la tata, la mama, la apa cu culoarea pâinii arse.
Elmar ținea clepsidra bordului: două ulcioare de sticlă legate prin gât, prinse la capătul unui braț de lemn care se învârtea de-a lungul peretelui, ca apa să aibă un jos, cu apă colorată care picura în ritmul unui ac. În apă se vedea o linie albastră. Cât timp linia scădea, ne aflam în timp.
— Se strânge, a zis. Uitați-vă la picături.
Picăturile cădeau ca de obicei. Dar planeta nu mai avea dreptul să arate așa. Zilele ei începuseră să pâlpâie: galbenul se aprindea și se stingea, roșul se aprindea și se stingea, ca un felinar bătut de vânt. Am numărat cincizeci de stingeri într-o singură picătură. Pe urmă o sută. Pe urmă n-am mai putut și am lăsat-o.
Așa arată dilatarea. Să nu-ți închipui că simți ceva. Nu simți nimic. Inima bate la fel, mâncarea are același gust, iar teama are gust de mâncare. Doar că lumea de afară începe să trăiască grăbit, ca un șoarece într-o roată. Am văzut planeta îmbătrânind la fereastră. Am văzut-o plecând, venind și iar plecând. O dată pe zi, în ochii noștri, ducea cu ea un an întreg.
Cea mai grea parte a fost jos. Nu fiindcă ar fi fost vreo spaimă anume. Fiindcă ne-am dat seama cât de mult înseamnă „jos”. În punctul cel mai de jos al căderii, nava a trecut prin umbra tuturor lucrurilor, și au fost opt ceasuri în care nu s-au văzut nici stele, nici sori. Doar o linie subțire, rotundă, în jurul unui negru care nu semăna cu al nopții: era al unui lucru ce nu dă nimic înapoi.
— Să nu vă uitați drept la el, a zis Hurm.
Cineva a întrebat în șoaptă:
— De ce?
— Pentru că se uită și el.
Nu știu dacă a glumit. Hurm nu glumea. Eu mi-am ținut ochii în podea, pe lemnul gol, pe care îl cunoșteam deja după fiecare nod, după fiecare crăpătură umplută cu ceară. Cuprul din jur se făcuse rece ca apa unui puț. Și prin cuprul pereților am auzit prima bătaie.
O lovitură surdă, ca un pumn în lut. Apoi una. Apoi încă una. Apoi a patra. Apoi a venit tăcerea, și apoi iar patru.
— Aud, a spus Sova, bucătăreasa, cu glas de copil.
— Toți auzim, a zis Elmar.
— De unde vin?
— Din cupru, a zis Hurm. Nu de afară. Din cupru.
Dar cuprul nu-l bătea nimeni. Atunci am priceput că bătăile despre care vorbeau bătrânele din satele noastre, bătăile Adâncului, nu sunt ale pământului. Sau nu sunt numai ale lui. Le-am auzit și acolo unde nu era pământ.
Am însemnat pe peretele de lângă mine, cu un ac: patru, patru, patru. Și am tras câte o linie după fiecare serie.
Nava a început să urce pe partea a doua a căderii și lumea de afară s-a oprit din pâlpâit. Soarele galben și cel roșu au început să se rotească în ferestre, cum se răsucea nava. Planeta nu se mai vedea; în locul ei s-a făcut un punct, apoi nici punct. Printre sori a rămas o singură lumină mică și albă, departe, care nu se rotea odată cu ei.
Nici când se mișca tot cerul. Nici când se mișca nava.
Elmar a scris un cuvânt în caiet și l-a ascuns de ceilalți. L-am citit totuși, peste umărul lui. Spunea: Fix.
Ne-am întors fără să ardem nimic.
Spun asta întâi, fiindcă mi s-a părut cel mai ciudat lucru din toată călătoria și aș vrea să-l țină minte cine citește. Hurm ținuse deoparte, pentru o ieșire silită, trei burdufuri din cele douăsprezece. Le-am găsit cu pecetea de ceară întreagă; nu avusese nimeni nevoie de ele. Alte trei se făcuseră oftat și cenușă la plecare, așa că mai rămâneau nouă. Veghea a ieșit din umbra gaurii cum iese un pește dintr-o apă adâncă, pe propria ei greutate, pe o curbă pe care Elmar o socotise în caiete și n-o putuse niciodată socoti bine. Curba ne-a adus de-a dreptul într-un loc cunoscut. Planeta venea spre noi.
O vedeam crescând în ferestre, cu nori albi pe o parte și negri pe cealaltă. Cunoșteam culorile. Bătrânii spuneau că așa arată o lume care se trezește: mai întâi marginea, apoi sufletul.
— Fereastra, a spus Hurm. Suntem în Fereastră.
— Cum de am nimerit-o?
— N-am nimerit-o.
Atât a zis. Elmar a început să plângă fără zgomot, cu șiragul de nuci strâns în pumn, și eu i-am pus mâna pe umăr, fiindcă nu aveam alt dar.
Ne-au primit într-un fanar al Porturilor, Fanarul Unu, un trup lung de lemn lăcuit, cu hublouri mici și cu miros de seu cald, ținut de cabluri pe care le ungeau în fiecare zi. Locuiau în el oameni născuți acolo, cu glasuri subțiri și cu unghii lungi, pe care nu le tocise niciodată vreo piatră, și ne priveau de parcă am fi coborât din cer, ceea ce, dacă te gândești, nu era departe de adevăr. Aerul dinăuntru mirosea a grăsime topită și a lână ținută prea mult închisă. După aerul subțire al Veghei mi s-a părut gros ca laptele și am tușit până mi s-au umplut ochii. Copiii veneau să ne atingă mânecile cu degete reci, să vadă dacă suntem de carne. Cineva ne-a pus în mâini o supă groasă de ciuperci cu mazăre, și Elmar a băut-o cu lacrimile curgându-i în ea, fără să se oprească din mestecat.
Ne-au întrebat de unde venim. Hurm a zis: „De la pendulul al șaisprezecelea.” Femeia care ne primise a râs. Pe urmă a încetat să râdă.
— Sunt o sută cincizeci și doi de ani, a zis cineva. Un pendul întreg.
— Da, a zis Hurm.
— Cum vă numiți?
Ne-am spus numele. Le-au scris pe o tăbliță, cu cărbunele, și au atârnat tăblița într-un cui, lângă o listă. Am citit-o fără voie, după ce au plecat. Primul rând spunea: Trecătorii. Sosire. Fereastra a șaptesprezecea. Cinci nume. Al meu nu era, fiindcă ajunsesem ultimul.
Pe planetă am coborât în a treia lună, într-un coș de pânză atârnat sub o ciupercă de mătase brută, cum coborau Trecătorii. Am străbătut norii cenușii ai Ferestrei și am simțit pentru prima oară, după unsprezece ani, greutatea propriului trup: genunchii s-au îndoit singuri când coșul a atins pământul, deși ne ținuserăm mușchii la bord, cu arcuri legate la brâu, iar în gură mi-a venit gust de fier. Iarba era udă. Am rămas în ea cu fața în jos, ca un copil căzut, și am respirat-o.
Din Muntele Cuptor nu mai rămăsese nimic din ce știam. Satul nostru se numea acum Brandecul, iar acolo unde stătuse coliba meșterului ar fi trebuit să fie o piatră; era un loc gol cu iarbă. Am întrebat o femeie care vindea turte de mălai dacă știe cine a fost Brandec.
— Un meșter, a zis. Care n-avea degete.
— Da.
— Avea șapte, a zis. Dar le-a pierdut în foc.
Nu avusese niciunul. Avea opt cioturi, cinci la o mână și trei la cealaltă. Dar în povești cioturile se fac degete, și degetele se pierd mereu. Femeia mi-a dat turta și n-a vrut bani.
Aveam treizeci de ani. Trupul îl purtam bine; mintea o purtam ca pe un sac cu pietre. Am căutat urmașii familiei și am găsit trei: o fată cu nasul tatălui meu, un băiat care nu mă credea, un bătrân care mă credea prea tare. Fata se chema Ilbra. Mi-a pus între mâini un bol cu lapte și mi-a spus, ca pe o formulă:
— Unchiul nostru plecat în cer.
Așa mă știau. Un nume dintr-un cântec de leagăn: unchiul din cer. Mi-au așezat în față șase generații de oameni, și niciunul nu semăna cu altul, și niciunul nu-mi era străin. Am stat un an în satul acela și nu mi-am găsit locul nicăieri. Dormeam pe prag, cu fața spre munte, și dimineața mă trezeau găinile, care nu aveau de unde să știe că eram un fel de mort.
Dar iată ce m-a oprit. Într-o seară, la marginea Brandecului, un bătrân care nu mă cunoștea, cu dinți galbeni și cu bărbia lăsată într-o parte, m-a întrebat dacă sunt unul dintre cei care vin din umbră. Apoi mi-a întins un fir de cânepă răsucit, cu patru noduri.
— Să-l dai celui care ți-l cere, a zis.
— Cine mi-l cere?
— Vei ști.
Firul l-am păstrat. Îl am și acum, legat la brâu. N-a venit încă nimeni să-l ceară.
Hurm n-a mai urcat.
Să nu crezi că a fost o hotărâre. A fost o constatare, ca un dinte căzut. A coborât cu noi pe planetă, a stat un an în Brandec lângă un foc, a mâncat pâine făcută de o femeie care nu o cunoștea, și într-o dimineață nu s-a mai sculat. Nu murise. Doar nu se mai sculase. Se uita în tavan cu ochii ei mici și limpezi și spunea că nu mai are cum să plece. Îi lăsasem pe pervaz un ulcior cu apă și nu-l atingea. Muștele veneau și se așezau pe marginea lui, iar eu le goneam cu mâneca.
— Dar tu ești Veghea, i-am zis.
— Nu, a zis ea. Veghea sunteți voi, care urcați. Eu sunt doar ce a rămas din prima Trecere.
Elmar a stat o noapte lângă ea. Dimineața a ieșit cu fața nespălată și mi-a spus, fără nicio greutate în glas:
— Mergem noi. Ea ne va fi martoră.
Era o frază ciudată și n-am înțeles-o decât mai târziu. La Trecători, fiecare om care urcă are un martor jos: cineva care îl așteaptă și care știe cum arată fața lui, ca să-l recunoască la întoarcere. Altfel, zicea Elmar, cel care se întoarce nu mai e sigur că e el. Hurm mi-a ținut mâna între palmele ei, înainte de plecare, mult timp, și am simțit că mâna aceea mică avea să mă țină minte oricât de departe m-ar duce drumul. Și am înțeles că n-o s-o mai văd.
Era a doua oară. Trebuie să-ți spun cum e a doua oară, fiindcă nimeni nu vorbește despre ea. Prima dată mergi din neștiință, ca un copil care intră în apă. A doua oară știi ce te așteaptă, știi că ai să pierzi tot ce ai și mergi, dar nu din curaj. Ce ai pierdut deja nu te mai poate ține pe loc. Aveam treizeci și patru de ani, un trup bun și nicio casă.
Echipajul era de cinci oameni. Ceilalți doi din primul rămăseseră jos, de bunăvoie, lângă oameni care nu-i cunoșteau, și nu i-am judecat. Sova a rămas lângă Hurm și ne-a dat o pâine în loc de rămas-bun. Am plecat Elmar, cu șiragul lui de nuci; o fată din Fanarul Unu, pe nume Nuri, care ținea gura strânsă și număra mai repede decât el; doi frați, Ostan și Teven, născuți pe orbită, care nu văzuseră în viața lor iarba; și eu, ajuns, fără să fiu întrebat, comandantul Veghei.
Am ars pulberea cenușie la ceasul hotărât. Iar oftatul. Iar planeta care se depărtează ca o ceașcă împinsă de pe o masă. Dar a doua oară am ținut ochii deschiși. Nuri voia să afle ce se întâmplă cu clepsidra bordului, adică cu cele două ulcioare, și i-am spus ce știam: că apa picură la fel pentru noi, dar lumea de afară se grăbește. Ținea un caiet cu tabele, cu coloane trase cu rigla, deosebit de al lui Elmar, plin de cifre rotunde. Avea mâinile mici și roșii de frigul fanarelor, iar cărbunele din condei i se tocea mai repede decât al oricui, de câtă cifră trecea prin el. Avea să ajungă cea mai bună socotitoare pe care a avut-o Veghea.
— Dilatarea nu e egală, a zis în a treia zi. Uitați-vă. La început, picăturile cad la fel. Pe urmă lumea de afară începe să alerge. Apoi aleargă mai tare. Iar jos, la capăt, alergarea nu mai are măsură.
— Și pe urmă?
— Pe urmă se întoarce. Alergarea scade. Dar nu scade cum a crescut.
— Cum scade?
Nuri s-a uitat în caiet.
— Mai repede decât ar trebui.
Elmar a tăcut. Eu am tăcut. Teven, cel mai tânăr, a întrebat ce înseamnă „mai repede decât ar trebui”, și Nuri i-a răspuns că, dacă lumea ar fi doar o piatră care cade, ieșirea ar trebui să fie oglinda intrării. Nu era. Ieșirea era scurtată, cum ai trage puțin de capătul unui fir, la timp, ca să nu se încurce.
Atunci am numărat bătăile din cupru. Erau patru, ca până atunci. Dar de data asta veneau în ritmul picăturilor bordului, nu al lumii de afară. Bătăile mergeau pe timpul nostru, nu pe al lor.
Mi s-a părut mai grav decât orice lumină.
În partea cea mai de jos a căderii, la două ceasuri după ce se stinseseră toate stelele, Ostan a strigat. Nu de spaimă. A strigat ca un om care vede ceva frumos.
— Acolo. În oblonul dinspre pupă. O lumină de felinar.
Ne-am dus toți, înghesuiți, agățați de burdufurile de aer, ca să nu plutim unii peste alții. Pe sticla groasă a oblonului, o flacără mică și galbenă, de felinar de mână, plutea la câțiva pași de nava noastră, în vid, unde nimic nu putea arde. Un om ținea felinarul. Fața nu i se vedea. Se vedea doar mâna stângă, cu felinarul, și pe încheietură o cicatrice albă, un fir de ață lăsat în piele.
Atunci bătăile din cupru s-au oprit la a treia. A patra n-a mai venit; în locul ei a rămas un gol cât încape o respirație. Trei, nu patru. Tăcere.
Mi s-a strâns pielea pe oase, pentru că știam cicatricea.
Mă simt dator să trec repede peste lucrul acesta și să mă întorc la el în partea a doua, unde îi e locul. Aici sunt pe uscat, cu socoteala. Aici n-am văzut niciun om cu felinar; am văzut ce pot primi arhivele: o reflexie în sticlă, pe care Teven a numit-o în glumă „fantoma sticlei”. În povestea cu socoteală, lumina aceea a fost ce a fost: un punct de flacără, un joc de reflexii pe un cerc. Altă lămurire nu cer.
Ne-am întors în a treia Fereastră a mea, a optsprezecea, cum fusese scris. Aveam patruzeci și cinci de ani, șase fire albe în barbă și un caiet de trei sute de pagini despre nimic, pe care îl purtam ca pe un odor.
De data asta nu m-am dus la Brandec. Nu mai aveam ce căuta acolo. M-am dus la Arhivă, la Vădrea, fiindcă în Fereastra aceea îmi devenise limpede un lucru: dacă timpul se plimbă pe lângă mine și nu mă ia cu el, am nevoie de un loc unde cineva să stea pe loc și să scrie. Altfel n-am cum să aflu ce s-a petrecut între o coborâre și alta.
Pe vremea mea, înainte de prima coborâre, nu intrasem niciodată în Arhivă; băieții de la pulbere nu intrau. O știam doar de pe dinafară, ca pe o peșteră cu ușă de fier. Acum găseam un turn cu ferestre înguste, câte una pentru fiecare lumină, cu rafturi de lemn lustruit și cu mirosul acela de cerneală veche, de piatră udă. Arhiviștii purtau mâneci de piele ca să nu murdărească hârtia cu pielea lor și mă priveau ca pe o pasăre intrată din greșeală într-o casă.
Un bătrân mi-a dat voie să văd registrul pendulelor. Era legat în piele de capră, pus pe un pupitru înalt, cu o lampă fără fum care aluneca pe o șină. Cu degetul lui uscat mi-a arătat rândurile: Pendulul 17: 148 de ani. Fereastra: 3 ani 8 luni. Mai jos, scris cu o cerneală mai proaspătă decât restul: Pendulul 18: 144 de ani. Fereastra: 3 ani 4 luni.
Am stat mult peste rândul acela. Patru ani mai puțin. Patru luni mai puțin. Aveam în ochi, pe nesimțite, cealaltă pereche de cifre, pe cele din caietul meu, adunate pe parcursul a două coborâri. Nu eram sigur de nimic. Dar am pus degetul pe marginea paginii, acolo unde arhiviștii scriu adnotări cu litere mici, și am văzut că adnotările erau făcute toate de aceeași mână.
N-aveam de unde să știu asta. Am știut-o. Fiecare cuvânt începea mai apăsat decât se sfârșea. Nu atât de apăsat ca pe planul de lemn din pupă, dar în același ritm: o lovitură, apoi o mângâiere. Am întors o pagină, două, zece. Aceeași mână. Am întors pagini mai vechi, pe care arhivistul de lângă mine le numea „epoca Lanternelor” și le atingea ca pe aripi de fluture. Aceeași mână, cu cerneală aproape neagră, mâncată în hârtie. Am întors până la cele mai vechi foi scrise, din epoca Calendarului, cu marginile arse. Aceeași mână.
— Cine a scris adnotările? am întrebat.
— Arhiviștii, a zis bătrânul. De-a lungul timpului.
— Toți cu aceeași mână?
S-a uitat la mine cu bunăvoință, cum te uiți la omul care te întreabă dacă soarele răsare în fiecare zi.
— E un obicei al școlii. Se învață să se scrie la fel.
L-am crezut, fiindcă era cel mai cuminte lucru de crezut. Aș fi crezut oricât, dacă n-ar fi fost cerneala.
Arhivistul a ieșit după o lumânare și am rămas singur în fața registrului, într-o odaie cu pereți de piatră, în fundul căreia se zărea doar o ușă joasă, fără clanță, cu o broască de fier. Cerneala din rândul „Pendulul 18: 144” lucea încă. Nu se uscase. Un deget pus pe ea ar fi rămas negru. Și am văzut, într-o margine unde nu era nimic, un cuvânt format din nimic, literă cu literă, ca o sămânță care ar răsări sub privire.
Cuvântul era Încă. Cu un Î apăsat de două ori.
Nimeni nu se afla lângă pupitru. Condei nu era. Aer nu mișca. Doar o pagină și un cuvânt care începea să se usuce pe margini.
Când s-a întors arhivistul, cerneala se uscase. Eu stăteam cu degetele pe marginea pupitrului, ca un om prins asupra faptului.
— Ai găsit ce căutai? m-a întrebat.
— Nu, am zis. Dar am găsit ce n-am căutat.
El n-a înțeles, și a fost mai bine așa.
A treia coborâre n-are ce povesti, și poate de aceea îmi e cel mai greu s-o povestesc. Eram aceiași cinci: Elmar, Nuri, Ostan, Teven și eu. Am ars trei burdufuri, am căzut, am tăcut. Bătăile veneau în patru, ca pe vremea lui Hurm. Nimeni n-a venit la oblon cu vreun felinar. Nuri a umplut un caiet întreg de coloane și l-a legat cu un șnur de piele, ca să nu i se desfacă foile. Veghea a ieșit în Fereastra a nouăsprezecea fără ca pulberea ținută deoparte să fi fost atinsă, iar eu am coborât din ea ținând în gând cele două coloane ale mele: una pentru mine, una pentru ei. Aveam aproape șaizeci de ani.
Fereastra a nouăsprezecea ținea trei ani. Pe cea de dinainte o petrecusem printre cărți. Pe aceasta am petrecut-o între cer și pământ, între Veghe și celelalte așezări de sus, fiindcă se vedea limpede acum că oamenii mutaseră în cer. Fanarele crescuseră. Nu mai erau butoaie de cupru, ci șiraguri de coșuri de nuiele, legate cu cabluri, cu sute de oameni. Își dăduseră numere: Șapte, înfirat în Fereastra dinaintea acesteia de Cei Dintâi, pe care îl vedeai de departe după scânteia candelelor, și bătrânul Cinci, care scârțâia în vânt de unde nu bătea niciun vânt. Mai jos, aproape de planetă, se rotea lanțul Porturilor, cu candelele lor mici. Și printre ei umbla o poveste, spusă pe cabluri, din gură în gură: că mai sus de Șapte stă o lumină care nu se mișcă și că cine ajunge la ea poate pune o întrebare, una singură.
Dimineața, înainte să deschid ochii, număram. Câte zile mi-au rămas, câte au trecut, câte au trecut pentru ceilalți. Ajunsesem la un fel de contabilitate a vieții, ținută în cap pe două coloane care nu se întâlneau niciodată.
Chiar la începutul ei, în a șaptea noapte a Ferestrei, în fața Portului Trei, un fir subțire de lumină a coborât din punctul nemișcat de deasupra Fanarelor și a desenat în aer, cu pauze, șase semne. Nuri le-a prins prin oblon, unul după altul, și le-a trecut în caiet: L, Ă, S, A, Ț, I. Paznicul Portului, un om pe nume Dermid, le-a trimis mai departe cu lămpile spre Șapte, de șapte ori la rând, să nu se piardă niciuna. Eu m-am uitat la cuvânt și mi s-a mișcat ceva sub coaste, o bucată de metal care se răsucește în loc.
Femeia a venit în dimineața următoare, și nimeni n-a știut cu ce. Nuri a verificat. Nuri verifica tot. De pe niciun câmp nu pornise vreo rachetă, nici în ziua aceea, nici în cele dinainte: rampele de jos abia își uscau lemnul. Cu toate acestea, la ceasul al treilea, la ecluza de sus a Veghei, cineva a bătut de trei ori.
Trei bătăi, cu un gol după ele cât a patra.
Am deschis eu. Odată cu ea a intrat în ecluză un miros de lână uscată și de cărbune stins, miros de vatră lăsată rece peste noapte. Stătea acolo o femeie mică, subțire, într-un burnuz cenușiu, cu gluga trasă. Pielea mâinilor ei era netedă, dar nu tânără: o piele pe care nu o atinsese niciodată timpul, nici cu bătrânețe, nici cu tinerețe, ca o piatră de râu.
— Ciran, a zis. Ai bătrânit.
N-o mai văzusem niciodată.
— Cine ești?
— Cenușia, mi-au zis oamenii. Dar tu poți să-mi spui altfel.
— Cum?
— Cum vrei. Nu contează.
Vorbea fără grabă și fără să-și ia aer, de parcă cuvintele ei n-ar fi avut nevoie de el. M-a urmat înăuntru, a privit lung pereții de cupru, burdufurile, peretele din pupă, unde era lipită încă foaia cu planul. S-a oprit în fața ei. A pus un deget pe litere, cum citești o pagină scrisă în relief.
— Aici a început totul, a zis. Sau a început o parte din tot.
— Tu ai scris-o?
— Nu. Eu doar am copiat.
— De la cine?
— De la mâna care scrie. Despre care știi deja.
Mi s-a uscat gura.
— O cunoști?
— Nu, a zis. O copiez. Nu e același lucru.
A scos din burnuz o cheie. Era mică, de bronz, cu ochiul rotund, atârnată de gât pe un șnur. Nu mi-a arătat-o ca să mă sperie. Mi-a arătat-o ca pe un lucru care o apasă pe ea. Apoi a băgat-o la loc.
— Mai ai firul?
M-am uitat la ea. Firul de cânepă cu patru noduri atârna la brâul meu, de la Brandec încoace. Nu i-l pomenisem nimănui.
— Îl am.
— Păstrează-l. Nu eu ți-l cer. Am vrut doar să văd dacă ai grijă de el.
— Atunci cine?
— Încă nu, a zis.
Cuvântul mi-a rămas pe limbă cu gust de metal.
— Mai e ceva, a spus. Cuvântul de azi-noapte, cel din port. Să știi că mâna care l-a scris e a mea. Ce vrea să spună, nu te-aș putea lămuri nici pe tine, nici pe cei care l-au citit.
— Cel din semne de lumină?
A pus mâna pe clanța ecluzei și mi-a vorbit așa, cu spatele, fără să se uite la mine:
— Cel mai greu cuvânt din lume nu se rostește ușor, Ciran. Nu e „rămâi”, cum cred cei care se tem. Nici „pleacă”. E altceva.
Cenușia nu s-a mai arătat. La plecare, ecluza s-a închis singură în urma ei.
Nu știam atunci că aveam s-o port în gând tot restul vieții. Nici că, în aceeași Fereastră, cineva număra sus firele de lumină, câte patru ani de fiecare.
Până la a patra coborâre mi-au rămas doi oameni.
Elmar murise în Fereastra a nouăsprezecea, într-o iarnă mică, de plămâni. Șiragul de nuci a rămas pe pieptul lui. L-am îngropat sub un mesteacăn, într-un loc pe care și-l alesese singur: nici foarte sus, nici foarte jos. Ostan și Teven părăsiseră Veghea cu ani în urmă, fiecare spre alt fanar, spre altă viață. Rămăsese Nuri, femeie de patruzeci și nouă de ani, cu mâini tari și ochi rotunzi, și un băiat de optsprezece ani, Dasko, venit de la Muntele Cuptor, care visa să vadă gaura neagră cum alții visează marea.
Ne-am strâns toți trei în Veghe. Eu aveam șaizeci și doi de ani. Trupul mi se aplecase din obișnuință, nu din greutate. Înainte de ardere am numărat cu Nuri ultimele burdufuri. Trei, cu pecetea de ceară neatinsă; de data asta nu mai rămânea niciunul de ținut deoparte pentru o ieșire silită. Le-am așezat în rând, cum le așezase Brandec în peștera lui, și m-am surprins mângâind unul cu degetul mare, ca pe un cap de câine.
— Asta e ultima, a zis Nuri în prima noapte.
— De unde știi?
— Planul are patru pâlcuri de ars. Am numărat de trei ori. Al cincilea nu e scris. Iar sub al patrulea e rândul pe care îl știi: După aceea nu mai atingeți nimic.
M-am uitat la ea.
— Mai e și cealaltă socoteală, a spus. Fereastra următoare, a douăzecea, va ține doi ani și opt luni. După ea vine una mai scurtă, apoi alta. Trei pendule, și Fereastra ține douăzeci de luni, mai puțin decât cei doi ani de pregătire pe care îi cere o rampă. Câmpul nu mai apucă nici să se încarce. Tabelul meu nu are nicio greșeală, Ciran. Pendulele scad cu patru. Ferestrele scad cu patru luni. Niciodată una în plus, niciodată una în minus. Greșeala m-ar fi liniștit.
Nu mă gândisem. Nu mă gândisem deloc.
— Am calculat de două ori, a zis. De trei ori e mai bine.
Sub noi, pe când ne desprindeam, Porturile începuseră să roșească la capătul lor de jos. Le-am urmărit până când n-au mai fost decât o pată portocalie pe un fund de noapte, apoi nici pată.
În partea cea mai de jos a căderii am făcut ce nu mai făcuserăm: ne-am uitat. Toți trei, cu ochii deschiși, drept în gaură. La început am văzut ce știe oricine: un negru fără adâncime, ca o gaură tăiată în pânză. Apoi am văzut cum se curbează lumina din jur. Cei trei sori se strângeau în jurul negrului ca cercurile într-o apă, galbenul se întindea într-o coadă, roșul se frângea în două, cea palidă se făcea un fir subțire și rotund. Și am văzut un lucru la care nu mă așteptam.
Pe cer, printre stele care nu se mișcau, erau fire.
Nu fire de ață. Fire de lumină, subțiri ca un păr, întinse de la punctul fix spre planeta care se depărta. Erau multe. Nuri le-a numărat cu rigla, apoi iar, apoi a treia oară.
— Treizeci și cinci.
Dasko ținuse ochii strânși până atunci. Când i-a deschis, n-a spus nimic multă vreme; i se făcuse fața mică și galbenă, ca a unui copil care vede zăpada pentru prima dată. Apoi a întrebat:
— Treizeci și cinci de ce?
— Nu știu, a zis Nuri. Dar trebuie să fie un număr. Un număr care o să scadă.
Eu am tăcut. M-a luat ceva ca teama: gândul că vedeam deja prea mult. Fiecare fir avea la capăt, aproape de punctul fix, un nod strălucitor. Iar nodul, dacă te uitai atent, clipea. Patru clipiri, pauză, patru clipiri.
Ca bătăile.
Chiar atunci au început să bată în cupru. Patru. Pauză. Patru. Dasko și-a dus mâinile la urechi. Nuri și-a ținut răsuflarea. Iar eu mi-am amintit ce nu mai pomenise nimeni de atunci: că la a doua coborâre, când văzusem felinarul pe oblon, bătăile se opriseră la a treia și a patra nu mai venise. O singură dată, numai în clipa în care am zărit mâna.
Acum nu veneau în trei. Veneau în patru, tari, în ritmul clipirii.
— Sunt aceleași, a șoptit Nuri.
— Care aceleași?
— Bătăile și firele. Nu sunt două lucruri. Sunt unul.
Am vrut să-i spun să nu zică asta. Astfel de lucruri nu se spun la fundul unei găuri negre. Dar nava începuse să urce, iar timpul de afară încetinea; zilele planetei se răreau în ferestre, ca picăturile dintr-un burduf aproape gol. Firele de lumină au dispărut unul câte unul, fiecare cu clipirea lui, ca niște lumânări stinse de o mână grijulie.
Multe zile n-am mai știut de nimic. Am dormit, cred. Nuri a stat de pază. Când m-am trezit, planeta crescuse în ferestre. O vedeam albă pe margini, cu nori subțiri și cu o dungă aurie de praf în jurul ei, o planetă care mirosea a început.
— Fereastra, a zis Dasko.
— Da.
— A douăzecea.
— Da, a zis Nuri. Ne-am întors.
Pulberea cenușie nu se aprinsese nici de data asta la urcare. Cineva ne adusese înapoi a patra oară, cu o grijă pe care nu și-o poate închipui nimeni.
Am coborât acum șase luni. Stau în Vădrea, într-o odaie din Turnul Arhivei, pe care mi-au dat-o fiindcă sunt prea bătrân să dorm pe stradă și prea ciudat ca să mă primească altcineva.
Odaia are trei ferestruici, câte una pentru fiecare lumină, un pat de scândură și un miros de ceară de albine și de hârtie care ține minte praful. Seara, când se strâng lămpile, de sub podea urcă un zumzet de piatră, pe care l-am luat o vreme drept al sângelui meu.
Arhiviștii nu m-au crezut când le-am spus ce sunt. Un om a crezut destul, totuși: o femeie tânără, cu degetul arătător întins ca acul unei busole, care nu se uita la oameni cât se uita la cifre. Ilvara. A venit după douăzeci și una de săptămâni de la coborâre, la câteva zile după prima salvă a Ferestrei.
— Cinci sute optzeci și patru, a repetat când i-am spus. Fereastră cu Fereastră.
— Da.
— Ai cifrele?
— Le am.
I-am dat caietul. A răsfoit paginile cu degetul, nu cu ochii. Numărul de ani, numărul de ferestre, numărul de zile dintre uscat și jos. L-a citit ca pe o poezie. Pe urmă a pus caietul pe masă și mi-a zis, fără să ridice privirea:
— Seria e prea regulată.
— Care serie?
— Pendulele. Patru ani mai puțin la fiecare. Patru luni mai puțin la fiecare Fereastră. Niciodată o excepție. Niciodată un an în plus.
— Așa spun și astronomii, am zis. Orbita se strânge.
— Orbitele nu se strâng cu aceeași măsură, a zis. Orbitele se strâng cu măsuri care se schimbă. Asta… asta seamănă cu un șirag de mărgele trase pe sfoară la intervale egale. Fiecare mărgea e alta, dar spațiul dintre ele rămâne același.
Am tăcut mult.
— Nuri mi-a spus același lucru, cu alte cuvinte. Că tabelul ei n-are nicio greșeală și că asta o sperie.
— Cine e Nuri?
— Cea mai bună socotitoare pe care am cunoscut-o. Trăiește acum sus, în Fanarul Cinci. Are cincizeci și nouă de ani și a trecut prin trei dintre coborârile mele; de la Fereastra a șaptesprezecea până la a douăzecea au curs afară patru sute treizeci și doi de ani, iar ea, de când s-a urcat cu mine, a trăit treizeci și opt.
Ilvara a ridicat privirea. A durat puțin, dar a ajuns. Avea ochii de culoarea cernelii diluate.
— Să nu-mi mai spui lucruri de felul ăsta fără să mă pregătești, a zis. N-am loc pentru ele în cap.
Am zâmbit, prima oară după multă vreme.
Lângă caiet, pe masă, stătea un registru deschis. Ea îl privea cu degetul. Un deget care ține un punct de pe pagină și nu-l lasă să fugă.
— Vrei să vezi ceva? am întrebat.
— Ce?
— Mâna.
N-a întrebat care mână. A răsfoit registrul până la marginea unde se scria Pendulul 21: 132 și mi l-a întins. Cerneala rândului era de câteva zile, nu mai proaspătă, dar mai întunecată decât restul, de parcă fusese pusă mai târziu, peste altceva.
— Aici, a zis. Nu e scris cum trebuie. Parcă… copiat.
M-am aplecat. Era scrisul pe care îl cunoșteam. Cuvintele începeau apăsat. Dar la cifra 132 apăsarea era alta: nu venea din cuvânt, venea din încercarea de a-l imita. O mână care se silea să fie mâna veche, fără să fie.
— Cine a copiat?
— Nu știu, a zis Ilvara. Dar dedesubt, dacă te uiți…
Dedesubt se zărea, ca o amprentă ștearsă cu o cârpă, un alt număr. Cineva îl scrisese și-l ștersese. Nu-l puteam citi. Ilvara mi-a spus că i se pare că seamănă cu 128.
— De ce 128?
— Nu știu dacă e. Mi se pare. Ar fi următorul rând, după 132, dacă ai sări un pas. Opt ani în loc de patru. Și dacă e așa, înseamnă că cineva a vrut să sară un pas, iar altcineva l-a pus la loc.
Am privit-o. Avea poate treizeci de ani și o privire mai veche decât a mea.
Mi-a spus apoi, pe un ton neutru, că are un frate, un băiat de nouăsprezece ani, pilot, care a urcat de curând într-o rachetă numită Lastun și n-a semnalat, și că i-a dat o foaie cu trei predicții, pe care el a purtat-o în buzunar. Nu a spus mai mult. Dar am văzut cum îi tremura degetul, ținut în aer deasupra paginii, ca al unui om care așteaptă un semn.
N-am spus nimic. Ce să fi spus? Că nouăsprezece ani sunt o vârstă cu o singură ușă? Că băieții de nouăsprezece ani urcă, iar pe urmă nu se mai știe? Că am fost și eu unul?
Am desfăcut de la brâu firul de cânepă cu patru noduri și l-am pus pe masă. Ea s-a uitat la el.
— Ce e?
— O sarcină. N-am dat-o încă nimănui.
— Eu n-o vreau, a zis Ilvara.
— Nu te-am întrebat.
— Știu. Dar nu vreau.
Am luat firul înapoi. Nu s-a supărat nimeni. Înainte de plecare, mi-a cerut numele întreg și l-a scris în registru, la rubrica pe care o ține pentru cei care n-au unde să fie scriși: Ciran, din Muntele Cuptor, coborât. M-am gândit la Hurm. Fiecare om care urcă are un martor jos. Eu coborâsem, și iată, aveam și eu unul.
Afară începuse o zi cu trei lumini.
(Cea pe care arhivele nu o primesc. Cea pe care am jurat-o, totuși, în gând, în fiecare noapte, ca să-mi rămână nopțile întregi.)
Am spus mai sus că felinarul de pe oblon a fost un joc de lumini. Am spus-o fiindcă așa pot fi crezut. Acum o iau de la început, fără să mă mai prefac, și te rog să nu mă urăști pentru asta.
Era a doua coborâre, în noaptea de după strigătul lui Ostan. Ostan strigase de bucurie, ne înghesuiserăm toți la oblon, apoi fiecare se dusese să-și caute somnul, fiindcă după un asemenea lucru nu mai poți face altceva decât să dormi. Teven a rămas de pază la clepsidră. Nuri trecea pe lângă ulcioare cu caietul. Elmar sforăia în sacul lui de pâslă, cu șiragul de nuci strâns în pumn.
Eu n-am dormit. De la clepsidră la oblon sunt unsprezece pași și i-am făcut de trei ori, prefăcându-mă că mă duc după câte ceva, până când nu m-am mai prefăcut. Am rămas în fața oblonului dinspre pupă cu un burduf mic de ceai rece, ținut cu gura strânsă între degete și cu mintea fixată pe cicatricea aceea albă de pe o încheietură străină.
O știam din ziua în care Brandec, într-un moment de neatenție, m-a învățat greșit să țin o țeavă fierbinte, iar țeava mi-a lăsat pe încheietura stângă o dungă albă și subțire, un fir de ață. Pe nimeni altcineva nu-l mai însemnase așa. Era a mea.
Felinarul era tot acolo. Flacăra mică, galbenă, nemișcată. Mâna cu cicatrice. În spatele ei, un trup pe care sticla gălbuie îl ținea ascuns, ca pe un pește sub gheață.
Am lăsat burduful să plutească lângă mine. Am spus în șoaptă, fiindcă nu aveam ce să spun:
— Cine ești?
Niciun răspuns. Doar felinarul a coborât puțin, a urcat puțin, ca într-un semn de încuviințare.
Atunci au venit loviturile. Nu cele din cupru. Altele. Trei lovituri în oblon, de partea cealaltă a sticlei, cu un nod de deget. Trei, nu patru. Și băteau în ritmul inimii mele, pe care până atunci nu o simțisem.
Poți spune că am înnebunit. N-am să te contrazic. Dar vreau să-ți spun ce am făcut, fiindcă de aici pornește tot ce urmează: am deschis.
Oblonul dinspre pupă nu se deschidea. Era o ferestruică rotundă, de sticlă groasă, prinsă cu nituri în cupru. Dar lângă el, în pupa Veghei, se afla o ecluză mică, în care scoteam burdufurile uzate, ca să se usuce în vid. Ușa ei era de lemn, ținută de o simplă bară. Am ridicat bara. Am deschis. Din ecluză n-a ieșit aer. N-a intrat vid. A intrat altceva: o ceață fină, argintie, în care se mișcau puncte de lumină ca praful de sare.
Din ceața aceea a trecut peste pragul de lemn un om.
Nu era o fantomă. Fantomele nu miros. Omul acesta mirosea a pulbere cenușie arsă de curând, a piatră udă și a sudoare de frică. Purta hainele de bumbac aspru ale tuturor ucenicilor lui Brandec, cu mânecile suflecate și cenușă pe degete. Avea douăzeci și patru de ani. Ținea felinarul în mâna stângă, iar dreapta, goală, o întindea în față, ca omul care intră într-o apă și nu știe cât e de adâncă.
Pe fața lui nu era mirare. Era recunoaștere. Aceeași ca în mine.
— Ai deschis, a zis.
Avea glasul meu, de dinainte să-l fi dus prin anii cu fum. Un glas fără zgură. Mi s-a părut cel mai ciudat lucru, mai ciudat decât ceața și decât felinarul: să-ți auzi glasul de pe vremea când erai tânăr, venind din afara ta.
— Cine ești? am întrebat a doua oară.
— Știi cine sunt.
— Nu pot să știu.
— Nu poți, a zis. Dar ai dreptul să știi.
Atunci a ridicat mâna stângă, cu felinarul, și mi-a arătat încheietura. Dunga albă. Subțire ca un fir de ață.
Mi-am ridicat și eu mâna stângă. Le-am pus alături. Cicatricile stăteau una lângă alta, la un lat de deget. Deosebire nu se găsea nici cu ochiul, nici cu unghia.
Tot ce a rămas în Veghe, atunci, a fost sunetul respirației noastre, două suflări care nu se băteau cap în cap.
— Cerule, a zis el, deși nu cred că avea obiceiul să vorbească așa.
Nu știu dacă îți poți închipui: un om de treizeci și nouă de ani și un băiat de douăzeci și patru, în aceeași ecluză de lemn, cu aceleași mâini. Eu mă gândeam: nu se poate. Iar el, după cum s-a văzut, se gândea: ba da.
Am stat de vorbă o noapte întreagă, dacă se poate numi noapte lipsa oricărei zile.
L-am dus în cămăruța de lângă ulcioare, unde nu trecea nimeni la ceasul acela, și i-am întins burduful cu ceai. A luat o înghițitură, s-a strâmbat și a spus că seamănă a orice, afară de ceai.
— Al tău e la fel, am zis.
— Cum așa?
— Cu cât mergi mai jos, cu atât mâncarea are mai puțin gust. Se duce întâi sarea, pe urmă dulcele.
Pe degetul mare avea o arsură proaspătă, roșie și umflată, pe care nu mi-o mai aminteam; eu aveam în același loc o piele groasă și lucioasă, ca o monedă veche. A încuviințat din cap. Era exact semnul meu: bărbia lăsată spre stânga, ochii îngustați. Priveam un om care îmi făcea gesturile și mă simțeam stingherit, cum ți se întâmplă când te vezi într-o oglindă și descoperi că ai un cusur.
— Eu abia am plecat, a zis. Pentru mine, prima Trecere e acum și e la jumătate. Am ieșit din Veghea mea să caut o ușă. Nu știu de ce. M-a luat un impuls. Voiam să aflu ce m-a chemat din ziua în care am văzut-o pe Hurm urcând. Am dat peste un felinar. L-am aprins. Și dincolo de oblon am văzut lumina altui felinar.
— Al meu.
— Al tău, a zis. Dar tu ai deschis. Eu n-aș fi deschis.
— Ba da.
— Poate.
Am râs amândoi o dată, scurt, ca doi oameni care nu știu dacă li se îngăduie.
De atunci mă urmărește gândul acesta: nu am aflat niciodată care dintre noi a deschis prima ușă. El spune că eu. Eu spun că el. Așa se întâmplă când se întâlnesc cele două capete ale unui fir: fiecare crede că celălalt a tras.
Ne-am pus întrebări. M-a întrebat dacă ne întoarcem. I-am spus că da, la Fereastră. M-a întrebat dacă Hurm e bine. I-am spus că nu pot să-i răspund. M-a întrebat dacă în viitorul meu mai e Brandec. I-am spus că Brandec e numele unui sat.
A tăcut mult.
— Spune-mi ceva care să mă ajute, a zis. Orice.
M-am gândit îndelung. Ce poți spune unui om care ești tu și căruia nu-i poți da nimic? Îi poți spune că va îmbătrâni. Îi poți spune că oamenii îi vor deveni nume de cântece. Îi poți spune că nu e vina nimănui. Dar el știa toate acestea, fiindcă le știam eu, și el era eu.
— Numără, am zis. Brandec avea dreptate.
— Dar ce să număr?
Atunci mi-am amintit de bătăi.
— Numără bătăile. Sunt patru. Dar dacă auzi trei, să știi că ai făcut ceva.
— Ce anume?
— Nu știu. Dar nu uita.
A scris în aer, cu degetul: patru, patru, patru, trei. Mi s-a părut un gest foarte bătrân pentru un băiat de douăzeci și patru de ani.
Tăcerea dintre noi a fost lungă și blândă, cum e între doi frați care au dormit în același pat. Apoi, dintr-odată, el a întrebat:
— Firul. Ai firul?
Nu-i spusesem de fir. Nu aveam cum, fiindcă firul îl primisem după prima întoarcere, iar el se afla în mijlocul primei coborâri, când firul nu exista încă pentru el.
— De unde știi de fir?
— Nu știu, a zis. Mi-a venit în gând. Un fir cu patru noduri. L-am văzut cu ochii minții, în mâna unui bătrân, într-un loc cu iarbă.
Mi s-a golit pieptul de aer. Am scos firul de cânepă, cu cele patru noduri, și l-am ținut între noi, de un capăt.
El s-a uitat la el și a întins mâna. Dar nu l-a atins.
— Nu e al meu, a zis. Dar al meu va fi.
— Cum adică?
— Pentru că tu vei fi bătrânul, a zis. Bătrânul din Brandec… tu ți-l dai.
Am rămas cu gura întredeschisă. Voiam să zic: nu, bătrânul din Brandec era un străin, cu dinți galbeni și cu un glas pe care nu-l cunoșteam. Voiam să zic: n-am fost eu. Dar atunci, privindu-l pe el, am văzut ce nu văzusem niciodată pe fața străinului: obiceiul bărbiei lăsate spre stânga.
N-aș jura. N-am să jur niciodată. Dar mi-am amintit gura aceea. Mi-am amintit-o dintr-o seară cu iarbă.
În noaptea aceea n-am dormit, nici el, și niciunul n-a propus să dormim.
Când s-a isprăvit, când burduful se golise și ulcioarele clepsidrei arătau că trecuseră opt ceasuri ale noastre, iar afară, patru luni ale lumii, el s-a ridicat. A zis, ca un lucru de rând:
— Trebuie să mă întorc.
— De unde?
— De unde am venit.
— Dar de unde ai venit?
S-a uitat la ecluză. Nu era o ușă cu lacăt. Era o ușă de lemn cu o bară. Dincolo de ea se vedea ceața argintie, mai deasă acum, mai lentă.
— Dacă o iau înapoi, a zis, o să ajung în prima mea coborâre, la jumătate. Și o să uit. Pentru că dacă nu uit, nu mai ajung să fiu cel care deschide.
— Cum să uiți?
— Cum uită omul cum a ajuns în pat. Nu uită, dar nici nu-și aduce aminte. Rămâne ceva.
— Ce rămâne?
A ridicat mâna dreaptă și mi-a atins încheietura stângă, cicatricea. N-a fost o atingere. A fost o apăsare, ca atunci când pui pecetea pe ceară. A ținut degetul mare acolo, cât să număr doi, cu o forță pe care eu nu o aveam în deget. Apoi a luat mâna.
— Asta rămâne, a zis.
Am simțit, într-adevăr, ceva. Nu durere. Un fel de pecetluire, o dungă nouă lângă cea veche, a doua ață pe aceeași pânză. Semn nu mi-a rămas. Dar de atunci, când scriu, apăs mai tare la începutul cuvintelor. Nu mă întreba de ce. Mâna mea o face, de atunci. Nuri a observat în prima săptămână de după coborâre și m-a întrebat dacă mă doare încheietura. Am zis că nu.
El a pășit în ceață. Un pas, doi. Apoi s-a întors, ținându-se de pragul de lemn.
— Dacă tu ești cel care mă așteaptă, a zis, atunci eu sunt cel care vine. Și dacă eu sunt cel care vine, tu ești cel care mă așteaptă. Nu se poate altfel, nu?
— Nu se poate.
— Atunci de ce ne e frică?
N-am știut ce să răspund. N-aveam nevoie să răspund.
— Poate nu ne e frică de noi, a zis. Poate ne e frică de cel care a scris planul.
— Ce legătură are?
— Planul din pupă. Scrisul lui apasă la începuturi.
— Nu ți-am spus eu asta.
— Nu. L-am văzut și eu, în a patra mea noapte, pe peretele meu. Și n-am zis nimănui.
Era adevărat. Nu-i povestisem despre plan. Nici el nu mă întrebase.
Atunci a dispărut. N-a mers înapoi. S-a retras în ceață, cum se retrage o formă pe o oglindă aburită când te depărtezi. Pragul de lemn a rămas gol. Bara pe care o ridicasem stătea sprijinită de perete; am pus-o la loc. Ușa s-a închis singură. Am rămas cu burduful, cu două urme de buze pe gura lui, una a mea, una a lui.
Mai târziu, în Fereastra a nouăsprezecea, pe puntea Veghei, l-am întrebat pe Elmar, ca din întâmplare, ce-și amintește din noaptea fără stele a coborârii a doua. „Dormeai”, mi-a zis. „Te-am auzit respirând toată noaptea.” Toată noaptea. N-am mai întrebat nimic.
Dimineața, când am scos jurnalul de bord, am găsit un rând nou în caietul pe care îl țineam legat de perete cu o sfoară. Nu-mi aminteam să-l fi scris. Rândul spunea:
Încă patru.
Cu un Î apăsat de două ori.
Era scrisul meu. Dar era și al altcuiva. Era scrisul de pe pielea din pupă, de pe pagina registrului. Același, în același ritm, cu lovitura și mângâierea.
Nuri a venit lângă mine și a citit peste umăr.
— Tu ai scris asta?
— Nu știu.
— Nu e scrisul tău.
— Ba da, am zis. Și nu.
Nuri a pus palma pe pagină, cum pui mâna pe o frunte cu febră. A tăcut. Apoi a luat condeiul și a notat pe margine, lângă rând, cu litere mici de contabil: Observat. Origine neclară.
Nu mi-a pus nicio întrebare. Nuri nu cerea explicații pentru lucruri care nu aveau. Cerea date.
Am ținut jurnalul acela cu mine în ultimele două coborâri. La a patra, când firele de lumină s-au arătat toate treizeci și cinci, l-am deschis la pagina cu rândul. Pe margine, lângă Încă patru, am găsit alte cuvinte. Scrise acum de mâna lui Nuri:
Trei sau patru? Numărați din nou.
Nu-mi aminteam ca Nuri să fi scris asta. Nuri nu-și amintea că scrisese. Dar scrisul era al ei, iar la anii aceia nu mai aveam de ce să mă mir de nimic.
Am cusut-o pe o piele de capră, între a treia și a patra coborâre, cu sârmă subțire și cu un ac pe care mi l-a dat Nuri. Nu e o hartă de locuri. E o hartă de întuneric: arată cine a stat sub care stea, în ce zi a anului și în ce fază a pendulului, și cât a ținut acoperirea. Ți-o descriu așa cum o citesc eu, de sus în jos.
Pe mijloc stă un cerc. Are patru sute de împunsături, câte una pentru fiecare zi a anului, și între două împunsături sunt nouă zecimi de grad, fiindcă patru sute de zile umplu cercul întreg. Pe cerc merg trei curbe, fiecare în sârma ei: de alamă pentru Galbena, de cupru pentru Roșia, de staniu pentru Palida. Acolo unde o stea o ascunde pe alta, am cusut un petec negru. Unde se văd toate trei, am frecat pielea cu praf de alamă, de se aprinde în lumina lămpii. Unde nu se vede niciuna, am lăsat funinginea felinarului, așa cum a căzut.
Trei sori, trei nume. Galbena dă lumina cu care ne facem ziua. Roșia dă o lumină largă și grea, care coace, nu arde. Palida nu strălucește; îți amintește doar că ar fi putut, și de câte ori o privești drept, se retrage.
Pe cerc, locurile sunt opt, fiecare cu felul lui de a fi acoperit.
La Vădrea, în turnul Arhivei, Galbena trece prin fața Roșiei în zilele 40–70 și o ascunde treizeci de zile; arhiviștii își mută lămpile pe pupitre, iar orașul nu uită nimic. Cele trei lumini se arată odată în zilele 300–330. Iar în zilele 365–377 vine Noaptea Întreagă, douăsprezece zile în care nu se vede nicio stea.
Pe Platoul Rampelor, la o zi de car de Vădrea, Roșia o acoperă pe Palida în zilele 200–215. Cele trei lumini se țin acolo patruzeci de zile, de la 300 la 340, mai mult decât la Vădrea, fiindcă de pe înălțimea aceea orizontul e mai jos și unghiul dintre ele se strânge mai greu. Noapte Întreagă nu există. Nu se întunecă niciodată destul ca să te ascunzi.
Piscul Tăcut o vede pe Palida înaintea oricui, în zilele 190–215, și e singurul loc unde umbra pare un dar.
La Golful Cenușiu, Galbena e acoperită de Palida în zilele 120–132, douăsprezece zile de amiază cu lumină de amurg. Se întâmplă numai în anii când se nimeresc, adică o dată la câțiva ani, și pescarii îi spun acelui an „anul cu amurg”.
Cenușarul stă aproape tot anul sub Roșia, cu o pauză de douăzeci de zile, iar umbrele lui sunt mai lungi decât oamenii care le fac.
La Pasul Ahlen cade umbra Palidei, în zilele 210–230, începând cu cinci zile înainte să se stingă eclipsa de la Platou: pare aceeași umbră, mutată de rotirea lumii. Pasul se face negru la prânz, iar gheața se întunecă și parcă gândește.
La Treiamurg, în nord, stelele nu se acoperă, ci apun una câte una, și amurgul ține o lună.
La Peretele de Cărbune nu am cusut nimic. Acolo nu e cer. Singura umbră de acolo este cea pe care o duce fiecare după sine.
Cercul acesta e cercul Ferestrei. L-am cusut după patru Ferestre și arată la fel în toate. Singurul lucru care se schimbă de la una la alta este Fereastra însăși, mai scurtă cu patru luni. Dar Fereastra nu e tot pendulul, și restul pendulului are alt cer.
Înainte de celelalte, să spun cum arată lumea sub cerul întreg. Prima umbră e a planetei însăși, Noaptea. O știe orice copil.
În Apropiere, în cei treizeci și patru de ani în care planeta cade spre gaură, Roșia stă departe de Galbena și niciuna n-o acoperă pe cealaltă. Palida se pierde numai ziua, în strălucirea Galbenei, fără să o acopere vreun astru, ca un om care vorbește în șoaptă într-o piață. În Fereastră, cele trei lumini ajung aproape una de alta, iar oamenii de pe orbită le văd pe toate deodată, fără nori. Acolo nu există umbră decât a planetei: Porturile, mai jos, intră în ea o dată la fiecare înconjur, vreo treime din drum, și ies cu fața rece, pe când fanarele din Cercul Înalt rămân în lumină aproape tot anul.
A doua umbră, a găurii, vine în Trecere și ține luni. Praful căderii, pe care îl ridică marea când pământul se scutură, se așază întâi peste emisfera dinspre gaură, apoi peste cealaltă, și în a patra săptămână nu mai trece nicio rază. Galbena, Roșia și Palida sunt ascunse deodată, de o ceață, fără vreun corp la mijloc. Oamenii de jos nu mai văd nimic. Cei de sus, dacă sunt destul de sus, văd stelele curbându-se în jurul negrului, în inele și arcuri, ca peștii mici în jurul unei pietre.
A treia umbră, a Roșiei peste Galbena, e cea mare și vine după. Să n-o încurci cu acoperirile din cercul anului, în care Galbena trece uneori prin fața Roșiei: acelea țin zile și se întorc an de an; asta ține decenii, fiindcă ordinea astrelor se mută încet, pe faze, odată cu pendulul. În Îndepărtare, în cei treizeci și nouă de ani, Roșia începe să alunece, an după an, peste fața Galbenei. Mai întâi rămâne acoperită marginea dinspre sud: cei din sud pierd Galbena cei dintâi și simt cum le scade ziua ca apa dintr-un ulcior crăpat. Apoi marginea de nord. Către sfârșitul Îndepărtării, nici nordul nu mai primește Galbena decât un ceas pe zi, iar oamenii încep să sape.
În Adânc, în cei șaizeci de ani de acum (și mai mulți, în pendulele de demult), Galbena e acoperită de tot. Roșia stă întreagă în fața ei, ca un capac pe o oală. Pe pământ zi nu mai e; e o lumină de cărămidă, iar Palida, pe care nu o mai stinge strălucirea nimănui, se vede în sfârșit, mică și tremurătoare, un ochi de pește de apă adâncă. Cetățile subterane sunt acoperite de două ori: de piatră și de Roșia. Doar o dată pe an, în zilele cele mai mici, o muchie subțire de Galbena se arată peste marginea roșie, câteva zile, la polul de nord. Oamenii din Adânc îi spun „coroana”. Cei care dorm în cetăți n-o văd. O văd numai paznicii, câțiva în fiecare cetate, cei care veghează la Peretele de Cărbune și la celelalte porți ale iernii.
Veghea, în drumul ei, are umbre ale ei. La început, în cădere, planeta o ascunde de Galbena, în timp ce roșul o ține în lumină. Pe urmă, la punctul cel mai de jos, nu o mai acoperă nimic. Nici sori, nici praf. E un loc fără umbră. Cei care au stat acolo îi spun „golul curat”, și acolo am văzut punctul fix și firele.
Dar umbrele sunt patru, iar a patra o las la sfârșit, fiindcă nu știu ce să fac cu ea.
E o fâșie îngustă, cât un oraș de lată, care străbate planeta de la un pol la altul, pe lungul unui meridian. Nu o aruncă niciun soare. Nici gaura. Nici Roșia. Apare în fiecare Trecere, când se așază praful căderii, și apare iar în mijlocul Adâncului, în ziua cea mai scurtă, pentru o singură zi. Nu e neagră. E ca un loc unde lumina n-a fost niciodată chemată. Cine stă sub ea nu mai aude nimic: nici vânt, nici apă, nici bătăi. Așa mi-au povestit cei care au trecut prin ea: un paznic de la un perete de cărbune, un copil dintr-un fanar, o preoteasă dintr-un templu mort. Toți au spus același lucru: „A fost liniște.”
Pe harta mea, fâșia asta e cusută cu un fir roșu, subțire, care iese din marginea pielii și nu se mai întoarce. Mi-am petrecut ani privind-o. Direcția ei, dacă o prelungești dincolo de planetă, pe cer, ajunge în punctul fix. Atât am văzut. Atât am cusut.
Nu spun că umbra aceea vine de acolo. Spun doar că sârma mea a ieșit din piele în direcția aceea, și n-am avut inima s-o tai.
Nu l-am întrebat niciodată pe Nuri dacă mă crede. Nuri nu credea și nu tăgăduia. Nuri nota. Dar într-o seară din Fereastra a nouăsprezecea, când stăteam amândoi pe puntea Veghei, fiecare cu burduful lui de ceai, am întrebat-o altceva: dacă ar fi cu putință.
— Ce să fie cu putință?
— Ca un om să se întâlnească cu el însuși, într-o Trecere.
A tăcut multă vreme. Pe urmă a luat caietul și a tras, cu rigla, o linie dreaptă.
— Timpul, a zis, este un fir. Noi ne mișcăm de-a lungul lui, într-o singură direcție. Asta știe oricine.
— Da.
— Dar dacă firul se îndoaie?
A îndoit linia. A făcut-o să facă o buclă, ca o literă din scrisul mărunt al lui Elmar. O buclă atât de mică, încât capătul de jos al ei aproape atingea punctul de pornire.
— Aici, a zis, sunt două momente care nu se mai deosebesc prin distanță, deși se deosebesc prin timp. Stau la un deget unul de altul, dar unul e prima coborâre, iar celălalt a doua.
— Adică?
— Adică, dacă buclele se ating, două vârste ale aceluiași om pot ajunge pe aceeași punte. Dar o singură dată. Numai în golul curat, unde nu e umbră. Numai acolo se strânge timpul destul.
— Și dacă ne întâlnim?
— Atunci fiecare crede că el a deschis.
M-am uitat la ea.
— Nu ți-am povestit despre asta.
— Nu, a zis. Dar ți-am citit rândul din jurnal.
— Și ce spune?
— Spune că cineva a scris „Încă patru”. Dacă buclele se ating, rândul poate fi scris de amândoi. Nu poate fi scris de unul singur. De aceea nu seamănă a scrisul tău.
Mă simțeam ca omul căruia i se explică cu răbdare un lucru pe care nu l-a vrut explicat. Nuri a pus condeiul jos.
— Eu n-aș spune asta în fața arhivelor, a zis. Un astronom nu primește bucle. Dar eu le primesc, fiindcă altceva nu mă lasă să dorm: de ce ne întoarcem la timp, de fiecare dată, fără pulbere? Dacă drumul e o buclă, atunci ieșirea e scrisă în intrare și nu mai are nevoie de nimeni.
— Dar cine a făcut bucla?
Nuri a ridicat din umeri.
— Asta nu e o întrebare de calcul, a zis. E o întrebare de rugăciune.
Mi-a rămas gândul acesta. Nu m-a liniștit. Mi-a dat o îndoială nouă: ce-ar fi dacă nu eu fusesem cel care deschisese, ci unul mai bătrân? Dacă omul cu felinarul, pe care îl văzuse băiatul de douăzeci și patru de ani în prima coborâre, era altcineva decât eu la treizeci și nouă de ani, un bătrân cu aceeași cicatrice? Poate chiar eu, dar la șaptezeci și doi. Poate prima dată băiatul văzuse bătrânul, iar a doua oară bătrânul văzuse băiatul, și între cele două întâlniri nu trecuse nicio zi.
Gândul acesta m-a ținut treaz o săptămână. Număram nopțile pe degete, cum număra Brandec pașii, și mă trezeam cu pumnii încleștați.
La a patra coborâre, în golul curat, am pregătit totul. Am umplut cu ceai două burdufuri. Am ținut oblonul dinspre pupă sub ochi. Am lăsat ecluza deschisă, cu bara ridicată, așa cum o lăsasem odată. Am stat toată noaptea cu felinarul aprins în mâna stângă, ca să fie văzut din afară.
N-a venit nimeni.
Am privit golul curat. Am privit punctul fix. Am privit cele treizeci și cinci de fire, cum clipeau, patru și patru. Am așteptat. Spre dimineață, Dasko a venit la mine și m-a întrebat de ce plâng.
— Nu plâng, am zis.
— Ba da.
Mi-am dus mâna la față și am simțit-o udă. N-aș fi putut spune de ce. Poate plângeam fiindcă nu venise nimeni, deși nu rugasem pe nimeni să vină. Poate fiindcă țineam acum în fața ochilor, pentru prima dată, dovada că povestea cu socoteală și cea fără socoteală pot sta una lângă alta, ca gălețile de la capetele aceleiași cobilițe.
Dacă n-a venit nimeni, înseamnă că nu s-a întâmplat. Sau înseamnă că omul cu felinarul vine dintr-un alt loc al pendulului meu, dintr-un ceas care nu e încă al meu. Sau înseamnă ce nu pot spune în fața arhivelor.
M-am ridicat. Am strâns burdufurile cu ceai rece. Am închis ecluza cu bara. Și atunci am auzit, din cupru, cele patru bătăi. Patru, nu trei. Nu mă găseam într-un cerc cu cicatrice. Eram un om singur, pe o navă mică, cu un fir de cânepă la brâu.
Am început să scriu cartea aceasta într-o noapte din prima jumătate a Ferestrei a douăzecea, pe când cei de pe Platou își încărcau rampele. Sunt nouăzeci de rachete, mi-a spus cineva, și încap în Fereastra aceasta. Nouăzeci. Pe urmă vor fi cincizeci. Pe urmă zece. Pe urmă niciuna.
Nuri trăiește acum în Fanarul Cinci. Veghea e legată de un cui de cupru, acolo, deasupra lumii, goală, cu cele douăsprezece burdufuri de pulbere cenușie golite și atârnate pe pereți. Cine vrea să coboare a cincea oară trebuie să găsească altă pulbere. Dar nu cred că altă pulbere ar mai ajuta. Nu pulberea ne-a coborât. Nu pulberea ne-a adus înapoi. Dasko a rămas pe Platoul Rampelor, la rampe; vine din când în când, cu carul, să-mi povestească ce a mai căzut din rachetele lor.
Îmi pun întrebarea: cine ține scara? O pun în fiecare dimineață, cum își pune omul pâinea pe masă. Hurm mă întrebase odată: dacă n-o ține nimeni, de ce nu cade? Am după cinci sute optzeci și patru de ani un singur răspuns, pe care l-am tăiat de multe ori și l-am scris iar: cineva o ține. Nu știu cine. Poate unul singur, cum mi-a spus Ilvara că socotește un bătrân dintr-un coș de răchită. Poate doi, cum spune Maera din Adânc, unul care ține și unul care ascultă. Poate nimeni, cum spune meșterul cu mâinile arse, al cărui caiet l-am ținut în palme. Poate toate trei, din unghiuri diferite. Nu am cum să aleg. Eu doar am trecut pe sub scară.
Ilvara mă vizitează în fiecare săptămână, cu degetul ei. Mi-a adus într-o zi registrul și mi-a arătat marginea rândului Pendulul 21: 132. Erau acolo acum două cuvinte. Primul, mai vechi, Încă unul, apăsat ca de mâna veche, apărut cu cerneală proaspătă la trei zile după ce arsese pe platou cuvântul acela mare, VENIȚI. Al doilea, de abia uscat, mai mic, în dreapta lui: Încă? Cu un Î apăsat. A ridicat din umeri.
— Nu știu dacă e mâna veche, a zis. Poate e doar un arhivist care vrea să pară misterios.
— Nu, am zis. Nu e un arhivist.
— De unde știi?
N-am știut ce să răspund. Mi-am privit mâna, încheietura stângă, cicatricea albă ca o ață, și mi-am amintit un deget mare, ținut acolo în ceața argintie, cât să număr doi.
— Pentru că știu cum apasă, am zis.
În noaptea aceea am scos firul de cânepă, cu cele patru noduri, și l-am pus pe masă. Îl port de atâta vreme încât mi se pare că face parte din mine, ca un os. M-am gândit la omul din Brandec, cu dinți galbeni și bărbia lăsată spre stânga. M-am gândit la Cenușia, cu cheia de bronz de la gâtul ei. M-am gândit la băiatul care întinsese mâna spre fir și nu-l atinsese, zicând: „Al meu va fi.”
Am mângâiat nodurile cu degetul, unul câte unul, cum fac cei care se roagă, cu mâna care mirosea a cânepă și a ceară de lampă. Unu. Doi. Trei. Patru.
Atunci, din adâncul pământului, prin piatra Turnului, prin masa de lemn, prin oasele mele, a venit o bătaie grea. Nu una dintr-o serie. O lovitură singură, mare, ca un pumn în poarta lumii. Lampa a tremurat. Registrul a tremurat. Undeva deasupra acoperișului, pe un cer pe care nu-l vedeam, a pâlpâit ceva; am simțit-o în dinți.
Am luat firul în mână.
Avea trei noduri.
Nu l-am desfăcut. Nu l-am atins. Nodul al patrulea nu mai era. Nu rămăsese un loc gol, nici un capăt descusut. Cânepa era netedă, de parcă n-ar fi fost niciodată nod.
Am stat mult în fața lui. Apoi am priceput. Bătăile veneau în trei de vreo doisprezece ani, de când coborâse Ilvara la Perete, mi-o spusese ea; după lovitura grea au tăcut o vreme și au reînceput tot în trei. Trei, pauză. Trei. Cineva, undeva, făcuse ceva. Întrebase. Întrebarea costase.
Mi-am amintit de Nuri și de caietul ei: Trei sau patru? Numărați din nou.
Afară se făcuse o zi cu două lumini, galbenă și roșie, și cu o a treia, palidă, pe care nu o vedea nimeni afară de mine. Am deschis fereastra. Pe față mi-a venit aerul subțire al Ferestrei, cel mai ușor aer din cei cinci sute de ani ai mei.
Cineva a bătut la ușă.
Trei lovituri.
N-am întrebat cine e. Am pus firul pe masă, cu cele trei noduri ale lui, și lângă el condeiul. Am scris pe ultima pagină, apăsând mai tare la începutul fiecărui cuvânt, ceea ce nu mai pot să nu fac:
Mă duc să deschid.