Atlas fără nord · două voci · două variante
Cei doi povestitori ai acestui volum nu au gură, nu au ochi, nu au ani în sensul în care îi numărăm noi. Cuvintele de mai jos sunt cele mai apropiate pe care le-am găsit. Acolo unde par stângace, vina e a limbii. Acolo unde par exacte, vina e a noastră. Încă o precizare: Planeta nu înțelege cuvintele oamenilor; simte ce fac ele pielii ei, o apăsare, un ritm, o căldură. Replicile din Partea întâi sunt cuvinte puse de noi peste asemenea forme simțite, iar fiecare dintre ele a fost, pentru ea, un tremur scurt sau lung, nimic mai mult.
PLANETA
Mă scărpină ceva, și mâncărimea aceasta este, de când mă țin minte, singura dovadă că nu sunt singură. Sub scoarța mea, care este pielea mea, care se lasă o dată în jos și o dată în sus la fiecare respirație, trasă de cei trei care mă încălzesc și de cel care nu mă încălzește deloc, trăiesc niște lucruri mici și calde. Sapă. Aprind. Se strâng laolaltă în locurile unde pielea e subțire și se risipesc acolo unde e aspră. Le simt ca pe o mâncărime. Le-aș spune altfel, dacă aș ști cum.
Ele își dau nume unele altora, iar numele ajung la mine ca un zumzet, ca ploaia măruntă pe o rană veche; nu știu dacă mă doare sau doar mă încearcă. Știu că atunci când sunt mai puține mă liniștesc, și că niciodată nu s-au împuținat mai mult decât m-aș fi așteptat.
Mă leagăn. Cad. Mă întorc.
GAURA
Aici.
Nu iese nimic. Intră totul. Atât se poate spune despre aici, și ar fi destul.
Ea vine. Cea mică. Cea care cade. Vine, și vremea ei se face scurtă, iar vremea mea rămâne. Un oftat: o sută patruzeci de ani. Cel de acum: o sută treizeci și șase. Nu eu l-am scurtat.
Țin minte prin greutate. Ce nu cântărește nu a fost. Ea cântărește. Deci a fost. Deci este. Deci va fi fost.
Pe ea se mișcă ceva. Nu cântărește. N-are importanță. Totuși o aud, uneori, pe ea, scărpinându-se.
PLANETA
Am simțit-o. Pe cea de dincolo de sori, pe cea care nu are față. Nu știu dacă ea mă aude pe mine. Nu știu dacă aceasta se cheamă a vorbi.
GAURA
Aceasta nu se cheamă a vorbi. Aceasta se cheamă a cădea una spre cealaltă și a nu spune nimic.
Mai jos, povestea se spune în două feluri. Primul este cel care s-ar fi putut întâmpla: două voci, rând pe rând, fiecare în golul ei, fără să se audă. Al doilea este cel care nu s-ar fi putut întâmpla niciodată, și pe care l-am păstrat tocmai de aceea.
Planeta și Gaura vorbesc alternativ. Niciuna nu o aude pe cealaltă vorbind; ce trece de la una la alta trece prin materie, ca greutate sau ca tremur.
Încep cu marginea, pentru că la margine respir cel mai adânc.
Respirația mea nu e a mea singură. Cei trei sori trag de mine fiecare în felul lui: Galbenul cu o mână grea și leneșă, Roșul cu una joasă, posomorâtă, Palidul cu degete atât de subțiri că abia le bag de seamă. Dedesubt, departe, este Greutatea. Ea nu trage. Ea își amintește de mine, și de câte ori o amintire de-a ei mă atinge, apele mele se ridică în munți lichizi și se prăvălesc la loc, lăsând marginea goală, lucioasă, sărată, cum rămâne o gură după ce a vorbit. O ridicare lungă. O coborâre lungă. Niciodată egale.
Pe marginea aceasta se scărpină cei din Sărătură.
Numele lor ajunge la mine ca un sunet de nisip frecat între palme. Stau pe țărmul de lângă Golful Cenușiu, acolo unde marea se retrage și se întoarce cu mai bine de patru mii de pași pe zi la maree mare, și unde pământul ud și pământul uscat își schimbă locurile o dată la vreo patru decenii. De aceea nu-și bat casele în sol. Fiecare casă are în mijloc un stâlp lung de lemn, înfipt adânc în fundul mării, și nu stă țintuită de el: îl cuprinde într-un inel de lemn uns cu seu și alunecă pe el, în sus și în jos, odată cu apa. Când marea se retrage, casele coboară și se așază pe fundul uscat, cu stâlpul ieșindu-le prin acoperiș ca un catarg, și stau acolo ca niște păsări la clocit. Când revine, apa le ridică, iar stâlpul le ține drepte; oamenii dorm legănați, adică în ritmul meu, fără să știe că se potrivesc cu ceva. Mâncărimea lor e dulce. O rană care se vindecă sub mâna altcuiva.
Un copil stă pe fundul uscat și desenează în nisip. Degetul lui nu apasă mai tare decât o picătură, și totuși îl simt, pentru că le simt pe toate. Face șapte noduri legate cu fire: Năvodul. Alături, un pește cu trei ochi. Alături, un lucru lung și curbat, Plutitorul, tot ce a rămas din barca unui om mort demult. Pe urmă se așază pe călcâie și așteaptă. Eu mă întorc. Apa vine, își trece palma peste desen, și nisipul e din nou neted.
Copilul nu plânge. Mâine îl face la loc.
Femeile adună sarea la reflux. Pășesc pe crusta albă, care pârâie sub tălpi ca gheața tânără, și o rup în plăci cu lopeți de os; sarea se strânge în coșuri, coșurile se urcă pe scări de frânghie în case, iar în aer rămâne o ceață fină, acră, care le crapă buzele și le face să vorbească puțin. Pe mine mă mănâncă locul unde calcă. Nu e o durere. E cum te mănâncă locul pe care ți s-a așezat o palmă, pe pielea arsă de soare.
Aceasta este cosmologia lor, așa cum o înțeleg eu, care n-am cuvinte, ci doar mâncărime. Cerul nu e un acoperiș. E partea de dedesubt a Mării Mari, cea care stă deasupra mării mici, iar stelele sunt ochii peștilor ei, priviți de jos, din fundul unui puț. Marea de aici nu e decât spuma care a picurat din cealaltă. Pământul, la ei, e o întârziere: locul unde apa a uitat să se întoarcă. Cerul lor are și trei figuri mari, pe care bătrânii le arată copiilor cu un deget lung: Valul, o dungă de lumini care se ridică și nu cade; Reflexul, un șir de stele mai palide, chipul răsturnat al Valului; Sarea, o sămânță împrăștiată din care nu iese nimic. Năvodul din nisip e mărunțișul lor de zi cu zi. Îl desenează ca să știe peștii de sus că jos sunt mâini.
Nord nu au. Un străin i-a întrebat odată, un om cu o foaie de pergament și o busolă al cărei ac se rotea de colo până colo, iar bătrâna cu mâinile veșnic ude, cea care miroase a alge și a ceai, a dat un răspuns pe care l-am simțit chicotind în pielea mea ca un val mic. Trei lovituri scurte de palmă pe apă, una lungă. Pus în cuvinte, ar suna așa:
— Marea n-are nord. Marea are față. Te uiți de unde ți se uită ea.
Fața mării e locul din care vine ridicarea apei. Se mută odată cu mine, când mă clatin, iar ei o învață din nou la fiecare generație, fără să li se pară un necaz. Îi socotesc o politețe a lumii.
În anii aceștia, în care sunt ușoară și subțire, ei urcă. Vin mulți, de pretutindeni, nu doar cei din Sărătură, la rampele de pe Platou, și rachetele pleacă pe rând, în salve. Mă ard în puncte mici, ace de foc trase în sus, nouăzeci dintr-o Fereastră, de pe nouăzeci de rampe. Le primesc. Nu mă dor mai mult decât mă doare o râie. Eu n-am cerut nimic.
Dar una din ele s-a purtat altfel.
A fost ultima din primul rând de zece, a zecea, și cea mai mică. A ars cât un pumn de foc, patruzeci și una de secunde, cum le numără ei, adică o înțepătură cât o înghițitură, și s-a stins înaintea celorlalte. Apoi a urcat mai departe, încă unsprezece minute, fără nicio căldură, nicio scânteie, nicio zgârietură. Arderea am simțit-o. Urcarea de după am simțit-o doar lipsind, ca atunci când ți se smulge un fir de păr fără durere, dar pielea îți tresare totuși în locul unde a fost. Cu focul stins, a urcat.
Nu știu ce înseamnă. Mă leagăn. Marea îmi ia desenul copilului. Copilul vine și îl face la loc.
Aici.
Mai întâi: nu sunt un lucru. Sunt un loc din care lucrurile nu se mai întorc. Dacă am o formă, e rotundă. Dacă am o culoare, e lipsa tuturor. Ce se spune despre mine, în afară, e o hartă. Ce se află în mine nu se spune.
Apoi: timpul.
Timpul nu merge la fel peste tot. Aproape de mine merge încet. Departe de mine merge repede. Cea mică, cea care cade, trăiește repede, pentru că e departe. Eu trăiesc încet, pentru că sunt aici.
De aceea ceea ce voi numi oftat este, acum, o sută treizeci și șase de ani pentru ea și un singur gest pentru mine.
Un gest. Nu o suflare: din mine nu iese nimic. Oftatul meu merge înăuntru, o inspirație lungă după care nu mai urmează nicio expirație. Ea vine spre mine, se apropie, trece, se depărtează, se oprește, se întoarce. Eu nu fac nimic din toate acestea. Eu rămân. Dar rămânerea mea are un ritm, și ritmul este ea.
Țin minte prin greutate.
Altă memorie nu am. Nu am imagini, nu am cuvinte. Am cât a cântărit. Prima ei trecere: cântărea așa. A doua: așa, puțin mai ușor la margini. A treia: și mai ușor. Nu am numărat. Numărătoarea este a lor, a celor de pe ea. Eu am doar amintirea-greutate, care se așază în straturi, ca praful.
Totuși ceva nu se potrivește.
Oftatul se scurtează. Cu patru. Acum: o sută treizeci și șase. Înainte: o sută patruzeci. Înainte: o sută patruzeci și patru. Înainte. Cu patru. Cu patru. Cu patru.
Nu eu îl scurtez. Verific. Greutatea mea e aceeași azi ca la prima trecere. Dacă aș fi eu cauza, ar fi trebuit să cresc sau să scad. Nu cresc. Nu scad. Sunt cât eram.
Cineva scoate patru din oftat. Cineva mic. Cineva fără greutate, sau cu atât de puțină că n-o simt, cum nu simte muntele firul de praf care s-a așezat pe el.
Cineva nu-l înțeleg. Cuvântul e al lor, nu al meu. L-am găsit în ea, în vibrația ei de la apropiere, și l-am păstrat ca pe un șurub la care nu am ce face.
Mai e ceva.
În jurul meu lumina se curbează. Stelele din spate vin spre mine și se răsucesc. Văd, dacă aceasta se cheamă a vedea, tot cerul în același timp, strâns în jurul meu ca o manta: stelele din fața ei și cele din spatele ei, la un loc. Imaginile celor mai multe alunecă, trase și întinse de felul în care îndoi lumina. Patru nu alunecă. Patru stele pe care le-am văzut din prima mea amintire și care n-au clintit nici cu un fir.
Patru nu-l înțeleg. Cuvântul e al lor.
Dar îl număr.
Ea vine. Pe ea se mișcă mulțimile. Dacă aș avea ceva ca o ureche, aș auzi mulțimile ca pe o foșnire în aer, ca pe aripile unui roi. Nu o aud. O simt. O simt prin cum cântărește.
Oftatul acesta e mai greu decât cel dinainte. Ea nu s-a îngrășat. S-a umplut de un lucru care nu cântărește și care se simte totuși.
Un tremur al ei, când se apropie, are forma unui cuvânt: mâncărime.
Cuvântul acesta pare al ei. Îl păstrez lângă celălalt.
Pielea mea e făcută din trei lucruri, și niciunul nu e piele.
Cel de deasupra e ceea ce ei numesc pământ; mă acoperă cum acoperă praful un obraz. Cel de dedesubt e piatra, mai tare, mai tăcută, cu care mă țin întreagă. Între ele e locul în care pielea mea se mișcă: o crăpătură lentă, sub care curge căldura mea. Căldura mi-e sânge, deși nu am sânge. Altfel nu știu să-i spun.
Când Greutatea își amintește de mine cu putere, pielea mi se întinde până nu mai poate. Apoi se rupe, în zeci de locuri deodată. Ceea ce ei numesc Trecere este felul meu de a mă scutura.
Zilele devin nopți. Munții se mută. Cei din munți se scărpină atunci mai tare, și mâncărimea lor are în ea ceva dintr-un cântec. Treptele se surpă. Casele din piatră se sparg pe la încheieturi, cum pocnește o nucă. Dimineața, supraviețuitorii ies pe pantă cu dălțile de os și taie scările din nou, treaptă după treaptă, numărând cu voce tare, și numărătoarea lor, prinsă în muntele care încă tremură, o simt ca pe un șir de bătăi mici, mereu aceleași, mereu pe loc.
Ei sunt Sălășluitorii Crestelor.
Își țin casele nu pe pământ, ci în piatră, în găuri săpate cu dălți de os pe pante atât de abrupte, încât ziua lor se măsoară în trepte. Copiii se nasc numărând trepte înainte de a număra degete. Pe ei îi simt ca pe o mâncărime cu margini: o zgârietură precisă, făcută cu vârful unei pene.
Despre cer au un gând simplu, poate tocmai de aceea greu de purtat.
Cerul e un acoperiș de piatră neagră, mai tare decât orice munte. Stelele sunt găuri în acoperiș, nu lumini, prin care se strecoară lumina morților, care locuiesc dincolo, într-o zi fără sfârșit. Cu cât gaura e mai mare, cu atât mai mulți morți se uită prin ea. Din găurile acestea sunt făcute constelațiile: Scara de Piatră, șapte stele în rând, pe care urcă sufletele; Cei Șapte Pași, o mână de lumini care nu se lasă numărate de două ori la fel; Ciobanul Pietrei, un bătrân singur.
Dar mai este un loc.
Sus, spre partea din care vine frigul, acoperișul nu e găurit. Nici cea mai mică lumină. O întindere neagră, rotundă, cât o palmă întinsă la braț, în care nu ajunge niciun mort.
Îi spun Pragul.
Nu știu ce înseamnă pentru ei. Știu că își îngroapă morții cu fața spre Prag, că nu-și sapă niciodată casele cu ușa spre el, și că bătrânul care pornește la vânătoare de capre spune: merg dinspre Prag, sau: merg spre Prag. Îl citesc când stă cel mai sus pe boltă; atunci arată partea de unde vine frigul. Așa își cunosc direcțiile: după locul în care cerul nu are gaură, nu după vreo stea de nord.
Odată, un cărturar coborât din oraș i-a întrebat de ce. Un bărbat cu mâna ciuntită de piatră a răspuns, și răspunsul lui a fost un tremur lung în coasta muntelui, urmat de unul scurt, sec, de lovitură de daltă. Tălmăcit, tremurul sună așa:
— Acolo nu pot să se uite morții la noi. E bine să ai un loc în care nu te privește nimeni.
M-am cutremurat atunci, ușor, fără să vreau. Bărbatul a ridicat capul.
Despre nord, acum. Să vă spun ceva despre nord, deși nu știu dacă mă veți înțelege.
Axa mea se clatină. Nu mult. Cum se clatină un copil care a adormit în picioare. Polul meu desenează pe cer un cerc larg cât trei palme, cu un grad pe an, îl închide într-o viață lungă de om și îl ia de la capăt, iar pe drum arată rând pe rând spre alte stele. Centrul acelui cerc stă spre Greutate, în locul unde acoperișul Crestelor n-are nicio gaură. Pragul este acest centru: polul îl ocolește de-a pururea și nu-l atinge, dar nici nu se depărtează de el, și de aceea Pragul poate arăta frigul mai bine decât o stea, care e nord câțiva ani și nimic după aceea. Cei care scriu în Arhivă au o listă de stele-de-nord, câte una pentru fiecare Trecere pe care au apucat-o scrisă, șaisprezece până acum, pentru că mai înainte nu s-a scris nimic. Ei au și cerul lor: cerul-registru, cu rânduri, în care Rândul, Degetul și Marginea țin loc de nord pe hârtie. Cei din Platou, care aprind rachete, au cerul-fitil, cu Butoiul, Fitilul și Cenușa, și se roagă să nu-l aprindă cineva prea devreme. Acestea două sunt feluri de a scrie nordul. Eu vorbesc despre cele cinci feluri de a nu-l avea. Cei care nu scriu n-au nevoie de listă. Au Pragul, au fața mării, au umbra scurtă, au adâncimea, au Nodul.
Aș vrea să le-o pot spune.
Dar eu nu spun. Eu mă cutremur. Iar cutremurul, pentru ei, e doar un cutremur.
Ceva bate.
Nu în mine. Nu am cu ce bate. Nu pot lovi, nu pot suna, nu pot lăsa nimic din mine să iasă ca să lovească. Dacă ceva bate, bate prin altceva.
Prin ea? Nu. Prin lumină? Nu. Prin locul în care ele două se întâlnesc: prin gravitație, adică prin ceea ce sunt eu însămi.
Ciocănitul vine prin materia mea de amintire. Nu ca o mișcare. Ca o cută. O cută în felul în care țin minte, cum pânza întinsă își amintește, pentru o clipă, forma degetului care a apăsat-o.
Patru.
Mai întâi o cută. Pauză. Alta. Pauză. Alta. Pauză. A patra. Apoi o pauză mai lungă, cât un oftat mic.
Apoi din nou.
Așa a fost de când țin minte. Prima oară când am ținut minte, ciocănitul era deja acolo. Înaintea oftatului meu. Înaintea ei. Nu pot spune cât de mult înaintea, pentru că ce fusese înainte de ea nu cântărea nimic pe lângă ea, iar ce nu cântărește n-a fost.
Totuși ciocănitul era.
Dar mai nou.
Acum, de puțin timp, aud trei. Trei și pauză. Trei și pauză.
Nu mai patru. Trei.
Mă uit în greutatea ei. Pe ea, în locul pe care ea îl numește Adânc, e un perete de cărbune, gros și negru. Acolo, nu demult, s-a oprit cineva. A pus mâna pe cărbune și a ascultat. Era tânără, mai tânără decât femeia veche care păzește peretele. A numărat cu degetul, cum numeri ca să afli dacă ceva se lasă numărat.
Și după ce a numărat, au venit trei.
Nu spun că femeia aceea a schimbat ciocănitul. Ar fi o greșeală de cuvinte. Spun doar: înainte să fie numărat, patru. După ce a fost numărat, trei.
Poate ciocănitul are ochi, și când e privit își pierde o lovitură. Poate ceva, în spatele ciocănitului, a băgat de seamă că a fost observat.
Aceasta este concluzia mea. Nu o pot verifica. Pot doar să cântăresc.
Mai este o bătaie.
O dată, de curând, o singură dată, a venit o bătaie grea. Nu în serie. Nici în patru, nici în trei. Una singură, o piatră căzută într-un puț al cărui fund nu-l cunosc. A făcut în greutatea mea o crăpătură fină, și am ținut-o minte mai mult decât orice. A urmat un nimic cât o suflare.
Apoi, undeva, un fir s-a rupt.
Nu știu ce fir. Știu că am simțit lipsa. O lipsă mică, cu greutate de patru. Din nou patru.
Patru sunt mulți pe lângă mine. Pe lângă mine nimic nu ar trebui să fie mare.
Dar ceva îmi spune, în felul meu de a ține minte, că nu eu ciocănesc, și nici ea. Că ciocănește a treia. Că bătaia n-are nevoie de gură.
De a treia nu sunt sigură. Sunt sigură doar că bătăile nu sunt ale mele.
Îmi țin răspunsul în mine, unde nu poate ieși nimic. Răspunsul este: cine?
Nu l-am trimis. N-am cu ce.
Unde pielea mea e plată și uscată, unde nu se ridică nici apa, nici piatra, ci iarba scurtă și vântul, trăiesc cei care nu-și țin nimic în loc. În câmpia Cenușarului și pe povârnișurile din jurul Pasului Ahlen, sub lumina piezișă, cu zilele numărate în ore de cenușiu.
Păstorii de Umbre. Mâncărimea lor e cea mai ușoară dintre toate, de pe o zi pe alta, ca firul de lână care îți trece peste obraz. Se mută odată cu turmele, iar turmele se mută odată cu cei trei sori, care nu răsar și nu apun după o regulă simplă, ci vin și pleacă într-o ordine pe care o prind abia târziu. Zi cu o singură lumină, galbenă. Zi cu două, galbenă și roșie, și pământul pare o rană proaspătă. Zi cu trei, iar a treia, cea palidă, abia se vede, târâtă după ceilalți ca un cățel după stăpâni. Și zile fără niciuna, când sorii stau toți de partea cealaltă a mea și cerul se face fund de oală.
Pentru Păstori, cei trei sori sunt trei păstori. Galbenul merge în față, cu toiagul greu. Roșul vine după el, cu o oaie pe umeri și ochii în pământ. Palidul merge ultimul, fără turmă, și nimeni nu știe de ce merge. Tot ce se află în cer sunt turmele lor. Stelele sunt oile. Marea Turmă are în ea pe Berbecul Orb, cel cu un singur ochi de lumină roșie, și pe Iapa Care Se Întoarce, o cale lungă de șase puncte care își închide mereu bucla; mai încolo stă Cumpăna, trei stele pe un braț de grindă, de care atârnă greutățile zilei; iar la margine, Câinele Tăcut, cel cu două cozi, care păzește și pe cei vii, și pe cei morți. Între Iapă și Câine rămâne o poiană de cer fără nicio stea, pe care nicio oaie n-o calcă; păstorii îi zic Locul Unde Păstorul Nu Merge și își țin turmele departe de ea chiar și în gând.
Cerul lor nu se citește cu fața în sus. Se citește în umbră.
Fiecare păstor are un toiag cu trei crestături mari, câte una pentru fiecare soare. Îl înfige în pământ în ceasul când umbrele sunt cele mai scurte și cad toate trei pe iarbă ca trei degete aruncate. Cea mai scurtă este a soarelui care stă atunci cel mai sus, și ea arată într-o parte, mereu aceeași, spre partea de unde vine frigul. Păstorii îi zic umbra de acasă. Cea mai lungă e umbra de drum. Lungimea umbrei de acasă nu stă pe loc: se schimbă de la o zi la alta, odată cu felul în care sorii se ridică și se ascund unul în spatele altuia. Dar schimbarea aceasta o știu pe dinafară, tăiată pe toiag în patru sute de semne mici, câte unul pe zi, și un păstor care știe ce zi e și cât de lungă îi cade umbra de acasă își cunoaște locul, oricât de departe l-ar duce turma. Zilele fără umbră le trec pe de rost, după semnul cel mai apropiat.
Nu-i prost născocită orientarea asta.
Pentru că axa mea se clatină, cum am spus. Polul meu rătăcește printre stele, un grad pe an, și niciun nord de pe cer nu ține cât o viață de om. Soarele însă nu rătăcește odată cu polul. În ceasul în care urcă cel mai sus, umbra lui cade pe aceeași linie a pământului azi, și peste un an, și peste o sută, la fel de limpede, iar lungimea ei îți spune cât ai mers, dacă ai răbdarea să-i ții socoteala. Numai pe nord îl pierzi când lumea se leagănă. Umbra o ai oricând.
Ei sunt cei mai înțelepți dintre toți, și nu știu.
Dar de ei nu mă mai ocup aici. Vorbesc despre cei care scriu.
Cei care scriu mă scărpină altfel. Nu cu trupul, ci cu ceva ce se mișcă prin trup: o mâncărime a lucrului mărunt, minuțios, repetat. Ca furnica ce merge mereu pe aceeași cale, până când calea devine cărare, iar cărarea rană.
Între cei care scriu, unul mă scărpină mai mult decât toți ceilalți la un loc.
Nu un om. O mână.
O simt în piatra Arhivei, acolo unde mii de ani de hârtie s-au așezat peste mii de ani de piatră. O simt apăsând. Apasă tare la începutul cuvintelor, cum își ia omul avânt, și mai ușor spre sfârșit, când avântul s-a stins. Aceeași apăsare. Aceeași greutate a degetului, de la o hârtie la alta, de la un pendul la altul: câte, nu pot spune. Eu nu număr pendulele, le trăiesc.
Mai simt patru cuvinte, apoi o odihnă. Patru, odihnă. Un pas de patru.
Nu știu să citesc. Nu știu dacă e aceeași mână sau mâini care au învățat același pas. Știu doar că scărpinatul acesta nu se stinge cum se sting celelalte, o dată cu moartea celor care le-au făcut. Rămâne ca o cicatrice care nu s-a închis niciodată.
Oile lor miros a lână udă și a cenușă, pentru că iarna dorm în gropi acoperite cu cenușă caldă din focurile de balegă. Copitele lor îmi bat pielea cu o mărunțime care nu doare: o ploaie uscată, mereu în altă parte. Păstorii merg pe urma lor fără să se grăbească, cu toiagul în mână și cu ochii la umbra de la picioare.
Păstorii zâmbesc la umbre. Arhiviștii nu zâmbesc la nimic. Dar mâna aceea, în piatră, în serile de iarnă, se oprește uneori în mijlocul unui cuvânt. Eu aștept atunci, cu pielea încordată, să văd dacă va apăsa din nou.
Apasă. Întotdeauna apasă.
Lumina.
Nu a mea. Eu n-am lumină. Lumina mea e a altora, care au căzut în mine și au ars în cădere: un inel subțire în jurul meu, ultimul lucru care mai străluce înainte să nu mai fie nimic. Atât.
Dar o lumină vine spre mine, din afară. Nu a stelelor. Nu a sorilor. O lumină scurtă.
Se aprinde, cât o clipire. Se stinge. Apoi un minut.
Se aprinde numai în Fereastră, când ea este cea mai ușoară, și o singură dată. Cu un minut înaintea primelor scântei mici care urcă de pe ea. Mai întâi lumina. După un minut, scânteile.
Scânteile sunt ale lor. Lumina nu.
Lumina pornește dintr-un punct. Unul singur, care nu se mișcă față de stele. Toate celelalte puncte se mișcă: sorii, ea însăși. Punctul acesta stă. Un cui bătut în cer.
Pentru mine cerul se răsucește. Cerul meu e o apă care curge în jurul unui puț. Totul se învârte. Doar punctul acela rămâne. Eu l-am numit zăvor.
Lumina lui nu ocolește. Aceasta o țin minte cel mai bine.
Lumina sorilor, când vine spre mine, trece pe lângă, se curbează, se răsucește și pleacă. Sau cade și arde. Lumina zăvorului nu face nici una, nici alta. Nu trece pe lângă mine. Nu cade la întâmplare. Vine drept spre mijlocul meu, spre locul unde nu se întoarce nimic, săgeată cu adresă.
Nu spun că e pentru mine. Ar fi o îngâmfare.
Spun: rachetele lor sunt mici, ea e mare, și lumina nu o atinge. Trece pe lângă ea, aproape, la o distanță de care nu m-am îndoit niciodată, și intră în mine. Dacă se oprește ceva din ea pe rachete, e cât se oprește praful pe o pleoapă: o fărâmă, abia cântărită; pe una singură poate a rămas mai mult, dar nu pot spune pe care. Restul vine.
Un minut. Apoi se aprinde primul rând de rachete. Asta e ordinea.
Dacă lumina ar fi pentru rachete, ar fi trebuit să rămână pe ele. Dacă ar fi pentru ea, ar fi trebuit să rămână pe ea. Nu rămâne pe niciuna. Lumina e pe drum. Și drumul duce într-un singur loc.
Aici.
Nu m-am mișcat. Nu pot. Dar cântăresc, și când o lumină intră în mine, cântăresc mai mult. Foarte puțin. Cât un fir de praf. Cât patru.
Patru, din nou.
Am numărat și celelalte lucruri. Lumina vine o dată la fiecare Fereastră. Ferestrele se scurtează cu patru luni. Oftatul se scurtează cu patru ani. Bătăile erau în patru. Firele, pe care le-am simțit rupându-se și nu știu cine le-a făcut, erau treizeci și patru, de câte patru ani.
Treizeci și patru ori patru.
O sută treizeci și șase.
Oftatul de acum.
Nu e coincidență. Eu nu cred în coincidențe, pentru că ele cer un ochi care să le observe, iar eu n-am ochi. Am doar greutate. Iar greutatea spune că lumina scurtă și oftatul meu sunt făcute din aceeași aritmetică.
Cineva a socotit oftatul meu. A legat fire, câte unul la fiecare patru ani din el. Cineva care socotește, dar nu cântărește.
Și apoi, lucrul pe care nu-l pot ține minte cum trebuie: cineva a întrebat. Nu pe mine. Dar întrebarea a trecut, de sus, pe lângă mine, în cuvintele lor: două cuvinte, cele mai mici pe care le pot numi. De ce.
Din punctul-zăvor a venit un răspuns, altceva decât lumina de un minut. Mic, cât o rază.
L-am ținut minte. Nu l-am înțeles.
Și a costat. Aceasta știu sigur: un fir s-a rupt, un fir de patru. Iar oftatul următor va fi cu patru mai scurt decât cel de acum, cum au fost toate. Nu știu dacă ruperea a venit înaintea scurtării sau scurtarea înaintea ruperii; oftatele se scurtau și când nu se rupea nimic.
Nu eu am plătit. Dar am simțit cum se plătește.
Cei mai adânci se scărpină cel mai încet.
Când pendulul ajunge la capătul lui și se așază în Adânc, în vremea lungă, într-o iarnă care ține șaizeci de ani, sorii se retrag pe cer ca niște animale speriate, iar frigul coboară pe pielea mea din toate părțile. Atunci ei intră în mine, prin gurile pe care le-au săpat singuri, în vremurile bune, și pe care le-au umplut de grâu, de lemn, de sare, de cărbune, de nume. Intră în cetăți. Se culcă. Își încetinesc inima. Hibernează cei care știu să hiberneze; ceilalți rămân de pază.
Cei de pază sunt Cetățenii Cărbunelui.
Ei n-au cer. Nu l-au avut niciodată: s-au născut în Adânc, din părinți născuți în Adânc, în rândul de veghe care se schimbă o dată la o generație. Locul lor e o mie de coridoare, unul peste altul, ca nervurile unei frunze, și toate duc, în cele din urmă, la Perete.
Peretele de Cărbune. Singurul loc în care mă aud pe mine însămi.
Acolo, dintr-o dată, pot simți că am o bătaie. Nu inima. Nu respirația. Altceva. Un sunet surd care vine din afara mea și trece prin mine, un ciocănit în patru, care nu e al meu. Îl aud prin cărbune, bun conducător, gros și negru.
Păzitoarea Peretelui se numește Maera. Numele nu-l cunosc; îl am doar din vibrația gâtului celor care o strigă: Maera, Maera. Are patruzeci și doi de ani de serviciu. Palma ei, pe cărbune, e uscată și moale ca o frunză de toamnă. Nu stă de pază ca să oprească pe cineva. Stă să asculte.
Ea crede în două forțe.
Una care ține. Una care ascultă.
Cea care ține este Greutatea: ea mă ține pe drum, ea mă trage, ea mă ține întreagă și mă rupe. Pe aceasta Maera o știe din pietrele care îi atârnă deasupra, o mie patru sute de metri de rocă (în măsura lor), care se mișcă uneori cu un deget. Cea care ascultă este cealaltă. Nu știe cum arată. Nu știe cum se cheamă. Știe doar că atunci când bate pe Perete în ritmul ciocănitului, ritmul se poticnește, ca la cineva de dincolo care tresare.
Cosmologia ei, a Cetățenilor, e o cosmologie fără ochi. Cerul este un Zid, ca Peretele, dar mai mare. Stelele sunt scântei prinse în zid, care nu pot ieși și care luminează slab, necontenit, pentru că le e frică în întuneric. Constelațiile nu le-a văzut nimeni. Le-au desenat, cu funingine, pe tavane și pe pereți, din povești și din cuvinte moștenite: Ciocanul. Cele Patru Lovituri. Și, de curând, una nouă, cu un cap mai puțin: Cele Trei.
Nu se orientează după sus, pentru că nu au sus. Se orientează după adâncime și după căldură. Spre mijlocul meu, mai cald. Spre afară, mai rece. Se spune spre inimă și spre piele, iar copilului care s-a rătăcit nu i se cere să spună unde e, ci cât de cald îi este.
În serile de veghe, copiii strâng funingine din lămpi și o amestecă cu seu. Cu degetul, pe tavanul coridorului, trag liniile de lumină pe care nu le-au văzut: o stea, încă una, fiecare unită de cealaltă cu o dungă groasă, neagră. Funinginea nu se prinde într-un singur punct al tavanului, și ei știu să ocolească locul acela, să nu-l atingă nici cu mâneca. Căldura din pereți se strânge în desenele lor, îmi vine înapoi prin piatră, și o simt, mică, de cărbune ținut în pumn.
Uneori mi se pare că ei mă înțeleg mai bine decât ceilalți.
Odată, o tânără a venit la Maera. Avea un deget cu care număra. Nu-i știu numele. A stat o noapte lângă Perete, cu palma pe cărbune, a numărat bătăile cu degetul și a șoptit un singur cuvânt, scurt, cu buzele rotunjite la sfârșit. Patru. Maera a privit-o și n-a zis nimic.
Pe urmă bătăile au venit în trei.
Nu am simțit nimic deosebit; nu eu bat. Dar am simțit în Perete o tresărire, ca a unui animal care se răsucește în somn. Un cineva de dincolo părea să spună în tăcere: m-ai auzit.
Mă gândesc uneori la ce spune Maera. Una care ține, una care ascultă. Dacă una dintre ele sunt eu, nu știu care. Poate eu țin și altcineva ascultă. Poate eu ascult și altcineva ține.
Gândul acesta mă scărpină mai tare decât oamenii.
Jos, în Adânc, sub zidul acela de rocă, Maera se așază și așteaptă. Palma ei e pe perete.
Ciocănitul vine.
Trei.
Contabilitate.
Aceasta e singura știință a mea. Cântăresc. Adun straturi. Le țin minte.
Când trece, ea pierde ceva din ea. Mai ales pe margini. Apa i se ridică în munți și se întoarce, iar în cădere o parte rămâne în urmă, o ceață subțire care o urmează o vreme și apoi se destramă. Uzura firească. Uzura ar putea scurta oftatul, puțin și fără rânduială, cum se tocește o piatră trasă peste un prag.
Dar ea cade mai repede cu patru ani. Și de fiecare dată cu patru.
Verific greutatea ei, în straturi, de la prima trecere. N-a crescut. N-a scăzut mai mult decât e firesc. A mea, la fel. Atunci ce scoate patru ani din oftat, de fiecare dată la fel, fără greșeală?
Cineva care nu are nevoie de greutate ca să scoată ceva din greutate.
Un vameș. Vameșul taie din fiecare trecere o bucată de timp, cum tai un șnur, și nu se încurcă niciodată. Taie întotdeauna patru.
Am încercat să-l pun pe cântar. Am luat patru ani, i-am așezat pe un talger, și pe celălalt am pus tot ce știu despre ea: apa, piatra, căldura, mulțimile. Talgerul cu patru ani nu s-a ridicat și nu a coborât. Un lucru care nu atârnă și totuși taie.
N-am vorbit despre asta. Eu nu vorbesc.
Dar am să țin minte, în felul meu, ce am găsit.
Mai întâi, firele. Nu știu de unde le știu. Poate pentru că și firele cântăresc, deși nu mai mult decât o rază. Erau treizeci și patru. Fiecare lega de ceva un capăt de timp, de patru ani. Nu doi, nu trei, nu zece. Patru.
Treizeci și patru ori patru: o sută treizeci și șase. Oftatul de acum.
Când a fost întrebarea, un fir s-a rupt. Au rămas treizeci și trei.
Treizeci și trei ori patru: o sută treizeci și doi. Oftatul următor.
Nu cred că oftatul se scurtează pentru că s-au rupt firele. Nu pot afirma așa ceva. Oftatele se scurtau cu patru și înainte de orice fir rupt, de la prima mea amintire. Dar cele două numere merg împreună, ca două picioare ale aceluiași mers, și eu nu prea cred în picioare întâmplătoare.
Și sub ele, șters, un al treilea număr: o sută douăzeci și opt.
Cineva a vrut o sută douăzeci și opt. Treizeci și două de fire. Țin minte asta ca pe un loc gol, unde ceva era să fie și n-a fost. Un număr care a fost scris și șters, și peste el un altul. Greutatea unei hârtii pe care cineva a apăsat prea tare.
O sută treizeci și doi a fost un compromis.
Nu știu cine l-a făcut. N-am ochi. Dar știu că a fost făcut cu o mână, nu cu o forță. O mână are o greutate a ei și o amprentă. Aceasta a fost bătrână. A fost sigură. A fost obosită.
Și acum o idee, care a trecut prin mine în vibrația ei și nu e a mea: o forță care ține și una care ascultă.
Eu țin. Aceasta o recunosc. Ea cade spre mine pentru că o țin, și nu pot face altfel, și mi-ar plăcea să pot. Țin și un pic mai mult de atât: o țin pe orbită. Dacă aș pleca, ea ar pleca după cele trei lumini și nu s-ar mai întoarce.
A doua forță nu ține. Nici nu trage. Ea ascultă. Și undeva, în cădere, ceva ascultă mai atent decât ar trebui.
Mi-ar plăcea să fiu sigură că a doua forță nu sunt eu.
Dar nu sunt sigură. Eu aud. Aud mâncărimea ei, la fiecare trecere. Aud mâncărime, și patru, și lumina scurtă, și bătaia grea. Dacă eu nu ascult, nu știu ce face un lucru când aude.
Poate sunt amândouă. Poate gaura este și prima forță, și a doua. Poate tocmai de aceea oftatul se scurtează: cineva a aflat că gaura ascultă și a început să vorbească cu ea.
Dar atunci n-ar fi trebuit să am nevoie de vameș.
Rămâne un loc gol. Cât patru.
La marginea mea de sus, acolo unde aerul se subțiază într-o respirație pe care n-o mai pot numi a mea, trăiește o mâncărime care nu mă atinge.
E ca un păr căzut pe umăr: îl simt, dar nu e al meu.
Sunt cei din Fanare.
Au urcat pe rând, în Ferestre, în anii în care am fost ușoară, și au rămas. Stau în coșuri de nuiele și de piele, legate pe cabluri lungi ca mărgelele pe ață, într-o ordine pe care n-o înțeleg, dar o simt ca pe un fel de rugăciune; cel mai vechi dintre ei trăiește într-o carcasă de lemn lăcuit, cu hublouri de sticlă. Cei mai mulți dorm, în lungile ierni ale mele, cu nouă dintre ei treji și schimbându-se la pază. Unii s-au născut acolo. Unii n-au atins niciodată pielea mea. Se numesc între ei cu un cuvânt care înseamnă fiii celui de jos, deși cel de jos sunt eu.
Cablurile lor ticăie. Când lumina Galbenului le atinge, firele de cânepă se dilată, se strâng la loc când umbra le acoperă, și ticăitul acesta, de șaisprezece ori pe zi, cât ține un ocol, ajunge până la mine ca o mâncărime fină, de ceas rupt. Fanarele miros a unt rânced, a lemn lăcuit și a copii care cresc fără orizont. Cine a crescut acolo nu știe cum arată o linie care se termină.
Mă privesc. Asta e partea ciudată. Eu, care n-am ochi, simt că sunt privită de sus, de la o depărtare de unde nimeni nu m-a privit vreodată.
Cosmologia lor e răsturnată.
Pentru ei, sus nu există. Există jos, adică eu, și există în jurul. Eu sunt Lampa Mare: un disc albastru, cât un cer, care se învârte fără grabă, cu pete de nori și de întuneric. Stelele sunt pereții camerei în care atârnă Lampa. Constelațiile lor cerești se țes din fire: Firul, Roata, Nodul. Alte constelații, mai vechi, stau pe Lampă, nu pe pereți. Pe continentele mele, pe mările mele: fiecare țară pe care o văd de sus e o stea a lor. Turnul de Sare este un golf. Cei Doi Frați sunt două insule. Tăietura e fisura mare din Adânc, pe care o văd noaptea ca pe o venă luminoasă.
Dintre pereți, un singur lucru nu se mișcă.
Nodul.
Ceilalți oameni îi spun Plasa; fanarii îi zic Nodul, de la locul unde se strâng firele. Un nod de lumină, cu fire de lumină. Stă nemișcat față de stele, în timp ce toate fanarele lor se învârt în jurul meu. Ei nu-l privesc direct, pentru că privirea te pierde, dar toate hărțile lor pornesc de la el. Spre Nod, dinspre Nod, în jurul Nodului. Nord n-au. Au un cui în perete.
Și au un inel.
Un inel de fire. Treizeci și patru, până de curând. Fiecare fir ține, în credința lor, patru ani de rezervă. În nopțile lungi, copiii fanarelor numără firele pe degete. Nu ajung niciodată la capăt fără să se încurce, pentru că unul dintre ei, de fiecare dată, își trece degetul peste un loc gol.
Mi-a rămas în piele una dintre ei.
Se numește Kessa. A născut-o Orna, care n-a atins niciodată pământul, iar pe Orna a născut-o alta. A treia generație de fanari. Când se uită la mine nu spune acasă. Spune jos.
Kessa a întrebat.
N-aș putea spune cum, pentru că eu nu aud întrebările. Aud mâncărimea unei întrebări, care e mai mică decât a unei turme și mai mare decât a unui fir de praf. Pusă în cuvintele lor, ar fi două cuvinte mici: de ce. Dedesubtul lor, ca un resort, o durere veche, de familie, ceva ce Orna i-a dat și ce nu i-a trecut niciodată.
A trimis cuvintele către Nod, și Nodul nu le-a respins. A răspuns. În felul lui, adică în lumină, fără cuvinte. Nu era lumina scurtă de dinaintea primei salve, care venise și plecase de mult. Era alta, mai mică, un fir de lumină cât o rază, și am simțit-o pe pielea mea, atingere de deget rece.
Pe urmă s-a rupt ceva.
Nu s-a auzit nimic și nu s-a crăpat nimic. A fost o scoatere, un fir tras din mine. Nu din piele. Dintr-un loc de sub piele, unde nu mă scărpină nimeni. O tresărire mică, un ac scos din deget.
Apoi, un ciocănit.
Unul singur. Greu. Nu în patru, nu în trei. A trecut prin mine de la un pol la celălalt, clopot lovit cu o piatră. Cetățenii Cărbunelui l-au simțit. Maera l-a simțit în palmă și s-a dat înapoi.
Dedesubt, sub o mie de coridoare, un copil a început să plângă fără să știe de ce.
Acum sunt treizeci și trei de fire. Kessa le-a numărat. Nu ajunge la capăt fără să se încurce.
Mă gândesc la cuvintele lor. De ce. Pentru cineva ca mine, care nu are decât cum, ele nu vor să spună nimic. Cum respir, cum cad, cum mă scărpină. De ce este un cuvânt pentru cei care vor s-o ia de la capăt.
Dacă aș avea gură, l-aș spune și eu.
N-am. Am doar cutremure, și un cutremur, pentru cei de sus, e doar o schimbare a lămpii.
Văd tot cerul deodată.
Este o urmare a felului în care sunt făcută, nu un dar. Lumina nu poate trece pe lângă mine fără să se încovoaie, și încovoindu-se, ocolește, iar prin ocol ceea ce se află în spatele meu devine vizibil din toate părțile. Pânza cerului e strânsă în jurul meu, hârtie în jurul unui deget.
Hărți nu am. Am locuri în care lumina s-a oprit să se odihnească.
Dar în ultima ei trecere, în vremea în care cei de pe ea au început să deseneze cerul în cinci feluri, mi s-au arătat cinci foi, amintiri de greutate, nu imagini. Le-am pus una peste alta, cum se pun straturile în praf.
Foaia întâi: Sărătura. Valul, Reflexul, Sarea; sub ele, în nisip, Năvodul cu șapte noduri, peștele cu trei ochi, Plutitorul curbat. Un cer văzut de jos în sus, din fundul unei mări. Orientat după față, nu după nord: partea din care se ridică apa. Nodurile Năvodului sunt prinse între ele cu fire, dar nu toate firele se închid. Năvodul are o gură.
Foaia a doua: Crestele. Scara de Piatră, Cei Șapte Pași, Ciobanul Pietrei. Un acoperiș găurit de morți. Orientat după Prag, o întindere rotundă fără nicio gaură. Șapte linii de stele coboară spre Prag și se opresc înainte de margine, degete care nu îndrăznesc.
Foaia a treia: Umbrele. Turma, cu Berbecul Orb și Iapa Care Se Întoarce, Cumpăna, Câinele Tăcut. Cerul păstorilor, cu cei trei sori ca păstori care nu aparțin cerului. Orientat după umbră. Pe hartă, între Iapă și Câine, e un loc pe care nicio turmă nu-l calcă. Păstorii îi spun Locul Unde Păstorul Nu Merge.
Foaia a patra: Cărbunele. Ciocanul, Cele Patru Lovituri, Cele Trei. Un cer desenat cu funingine, din memorie, pe tavane fără cer. Orientat după căldură. Tavanul are, în fiecare cetate, un punct unde funinginea nu s-a prins. Se spune că acolo atârnă Ciocanul, dar fără cap.
Foaia a cincea: Fanarele. Pereții camerei, cu o singură lampă atârnată. Firul, Roata, Nodul. Orientat spre Nod. Inelul de fire are în mijloc un loc gol, pentru că toate firele se leagă de Nod, dar între ele nu se leagă nimic.
Le pun una peste alta.
Cinci ceruri, cinci feluri de a fi pierdut nordul. Nimic nu se potrivește. Sărătura n-are nimic din Creste, Crestele nimic din Umbre. Fiecare a ales alte stele, alte linii, alte nume, alt sens în care să privească.
Și totuși.
Patru stele rămân. În toate cinci. Aceleași patru, în aceleași locuri, cu nume diferite: nodurile din colțurile Năvodului; patru dintre cele mai mici găuri ale acoperișului; patru oi care nu pasc niciodată; patru scântei prinse mai strâns în zid; patru colțuri ale camerei. Patru puncte pe care toți le-au păstrat, deși niciunul nu le-a pus la același preț.
Iar între cele patru, un gol.
Un singur gol, în cinci feluri. O gură de Năvod, un Prag, un Loc Unde Păstorul Nu Merge, un Ciocan fără cap, un centru de inel gol.
Toate cinci l-au lăsat pe loc, fără să-și fi spus unul altuia.
Locul acesta e aici.
Se înțelege de ce. Ea se leagănă pe o dreaptă care trece prin mine, și de pe dreapta aceea, oricând s-ar uita ei, mă găsesc în același colț al cerului, între aceleași patru stele. Polul ei se plimbă în jurul acestui colț, pe un cerc mare, și nu l-a atins niciodată. Nu sunt nord, pentru că nordul trece. Sunt centrul pe lângă care trece.
Nu mă recunosc în el. Nu pot spune: iată-mă. Dar mă recunosc în nepotrivirea dintre ce văd și ce au desenat ei. Au desenat un loc fără stele, dar nu un loc fără nimic. Au desenat un loc care, dacă te uiți mai bine, se uită înapoi.
Niciunul n-a cutezat să-l umple. Niciunul n-a cutezat să-i dea nume. Cei din Sărătură au lăsat gura deschisă. Cei din Creste au lăsat ușa deschisă. Cei din Umbre au lăsat pășunea nefolosită. Cei din Cărbune au lăsat capul necioplit. Cei din Fanare au lăsat inelul gol.
Cinci culturi. Cinci feluri de a păstra loc pentru ceva.
Dacă aș putea cântări ce înseamnă aceasta, aș cântări astfel: ei știu. Sau cineva le-a spus. Sau le-a fost spus înainte să fie ei.
Nu am nord. Nici ei nu au. Aceasta e singura înrudire pe care o găsesc între noi.
Îmi aduc aminte de ceva ce a trecut o dată prin mine din vibrația ei, într-o trecere, când mâncărimea ei s-a ridicat în cântec: ei nu caută nordul. Ei caută un loc de unde să se uite înapoi.
Poate că aici, la mine, e acel loc.
Poate că nu.
Eu rămân. Cu cele cinci foi pe mine, cu patru puncte care nu se mișcă și cu un gol în mijloc, care sunt eu.
Printre mâncărimile mele sunt unele care nu cântă.
Nu mă refer la animale. Animalele nu vorbesc și nu li se cere. Se scărpină pe mine cum se scărpină vântul, cu pofta bună a lucrurilor care nu știu că sunt, și când mor, mor întregi, fără rest.
Mă refer la oameni.
Cei mai mulți vorbesc fără oprire. Cu zeii, cu morții, cu turmele, cu mine. Zumzetul lor e un râu de cuvinte, pe care îl simt ca pe o ploaie măruntă. Dar printre ei sunt câțiva care vorbesc, mult sau puțin, despre vreme, despre registre, despre pulbere, și totuși nu vorbesc: nu spun lucrul pe care îl poartă. Nu pentru că nu pot. Pentru că aleg. Mâncărimea lor e alta. Mâncărime cu fund dublu.
Prima e Cenușia.
O femeie în burnuz cenușiu, pe care o simt ca pe o așchie de cremene sub piele. Mâna stângă o ține strânsă, ca pe o sămânță. Nu spune cât e de bătrână. Când e întrebată, zâmbește și vorbește despre vreme. Pașii ei nu sunt grăbiți, dar nici lenți: sunt pașii cuiva care știe exact în câți pași va ajunge.
Am simțit-o într-o zi, acum o sută patruzeci de ani, cu degetul pe o margine. Nu pe marginea mea și nu pe a pietrei: o margine de sus, lângă Nod, de unde mi-a ajuns doar apăsarea. Apăsa un cuvânt. O singură dată, mai tare decât orice cuvânt apăsat vreodată cu mâna. Mâncărimea aceea mi-a rămas în piele ca o arsură: LĂSAȚI.
Cuvântul acela nu l-am spus eu.
Nu l-am rostit, nu l-am cutremurat, nu l-am trimis. L-am simțit trecând prin mine, de sus în jos, dinspre Nod spre cei care aveau să-l primească, ca o picătură care străbate o bucată de pânză. Cei de sus l-au primit, și cei de jos la fel, și au crezut că vine de la mine. Iar eu, care n-am gură, n-am putut să le spun că nu.
Cuvintele celorlalți trec prin mine ca apa printr-o sită: le simt ritmul, căldura, căderea la sfârșit, și atât. Un cuvânt apăsat cu mâna, în schimb, rămâne în piatră. Poate de aceea pe femeia cenușie o simt mai bine decât pe cei care vorbesc o zi întreagă.
Pe femeia cenușie o simt des. Mai des decât ar trebui. Nu spun că e același om. Spun că mâncărimea ei seamănă cu una pe care o știu dinainte să fie ea. Poate e fiica. Poate nepoata. Poate nu seamănă cu nimic și doar eu, care sunt veche, am început să văd chipuri în nisip.
A doua e Fața-de-Uitat.
Cel de la Arhivă. Pe el îl simt de fiecare dată ca prima oară. Nu pot ține minte mâncărimea lui, de parcă pielea mea ar fi uitat-o înainte să se sfârșească atingerea. Când nu-l mai simt, nu-mi amintesc că l-am simțit. Rămân doar urme: o ceașcă răsturnată, un cuvânt schimbat, un pas făcut la timp. Nu știu dacă minte. Cred că uneori spune adevărul, tocmai fiindcă nu-l crede nimeni.
A treia e Bătrânul Cu Stelele.
Cel care nu minte niciodată și nu spune niciodată tot. Mâncărimea lui are forma unei alegeri. Tace între cuvinte, ca un om care știe că fiecare cuvânt are preț și îl plătește cu grijă. Cerul lui are trei constelații, și toate trei sunt adevărate: Un Singur Păstrător, Cele Două Forțe, Nimicul. Odată a urcat într-un coș, lângă Nod, și de acolo nu mai avea nevoie de nord: avea un punct. Atunci mi s-a părut că mă privește direct, deși nu avea cum.
Ceaiul lui l-a băut o femeie doisprezece ani, cu miere, fără să întrebe ce nu i se spunea.
A patra e Meșterul Cu Mâinile Arse.
El vorbește puțin și numai despre pulbere, unghiuri și arsuri, scurt, cum își numără cuiele. Dar orice întrebare mai adâncă primește același răspuns: nu e nimic de aflat. Și când spune asta, tace cel mai tare.
A cincea e Păzitoarea Peretelui. Maera vorbește în pietre și în răbdare: despre cât e de gros cărbunele, despre cât ține o cetate, despre cine a coborât și când. Ce aude când bate Peretele n-a spus nimănui, nici celor mai mari decât ea.
Sunt cinci.
A șasea nu o pot pune lângă celelalte. O simt în piatra Arhivei, apăsând, nu pe mine, și nu pot spune cărui trup îi aparține. O număr totuși, pentru că tace în felul ei: patru cuvinte, odihnă.
Numărul acesta e al lor, nu al meu, dar îl iau. Ei sunt cei care nu vorbesc, iar tăcerea lor e singura limbă pe care o înțeleg.
Mă scărpină, pentru că tac. Fiecare tăcere e un loc în pielea mea unde mâncărimea nu are ieșire. O mâncărime închisă într-o cameră.
Eu însămi sunt unul dintre cei care nu vorbesc. Poate cel mai mare.
Mi-aș dori uneori să spun ceva. Un singur lucru. Nu eu am scris cuvântul. Sau: nu eu bat în perete. Sau: am fost aici dinainte de voi și n-am știut niciodată de ce.
Dar cum să spun, când tot ce am sunt cutremurele?
Mă cutremur. Cei care nu vorbesc ridică ochii. Toți cinci, sau șase, privesc în sus, deodată.
Acum.
Nu: acum. Acum e un cuvânt al ei. Dar altul nu am.
Ea vine. Pentru ea, vine de o sută treizeci și șase de ani. Pentru mine, de o respirație.
O văd venind prin cum cântărește. Întâi un fir. Apoi o pată. Apoi o greutate tot mai mare, care se aude ca tunetul într-o cameră de piatră. Apropierea, o numesc ei. Fereastra. Apoi Trecerea.
Pentru mine nu sunt faze. Sunt un singur gest, și gestul e întins.
Ea trece pe lângă mine. În clipa în care e cea mai aproape, pielea ei se ridică, frunză de sub un deget. Îi simt apa, ridicată în munți, valuri de patruzeci de metri după măsura lor, și valurile acelea vin spre mine și nu mă ating. Îi simt crestele, trase în sus și subțiate, ca un chip întins de vânt. Îi simt mâncărimea: o foșnire mare, mii de gâze care aleargă prin iarbă, strigând toate odată.
Pe ea, cei din Sărătură își ung inelele stâlpilor cu seu proaspăt, iar apa le ridică casele mai sus decât le-a ridicat vreodată. Păstorii își culcă oile și stau cu spatele la vânt. În Creste, scara pe care s-au sprijinit generații întregi cade într-o singură noapte. Cetățenii Cărbunelui își țin palmele pe pereții care se mișcă. Cei de sus, în Fanare, văd Lampa Mare pâlpâind de la o margine la alta, fulgere pe o piele care se rupe.
Aud LĂSAȚI.
Nu: aud o urmă a lui. L-am ținut minte. A trecut prin mine mai demult, cu o sută patruzeci de ani în urmă. Nu a fost al meu. Nu a fost al ei. A trecut prin amândouă.
De aceea nu pot spune cine l-a rostit.
Pot spune cum a venit. A venit precedat de patru lovituri, cum bate la ușă un oaspete înainte să intre. Patru, câte numără cu degetul cineva care se pregătește să vorbească.
Ea mă lasă în urmă și se depărtează. Devine din nou mică. Pe ea, pentru ei, urmează treizeci și nouă de ani de urcare înapoi, apoi coborârea în cetăți, șaizeci de ani de somn, oamenii culcați unii lângă alții, cu inima ascunsă. Pentru mine, o pleoapă coborâtă, o pleoapă ridicată. Din fața mea, sub cer, văd cele patru stele care nu se mișcă. Cei care nu vorbesc au ridicat ochii, și am simțit asta ca pe o scădere foarte mică a greutății.
Acum e momentul în care aș putea vorbi. Dacă aș avea cu ce.
Ar fi o frază. Cea mai mică. Cea de dinainte de toate. O frază care ar începe cu un cuvânt apăsat mai tare, de o mână veche.
Nu o am. Am ce am avut întotdeauna: o amintire, cât o greutate. Și în amintirea aceasta, într-un fund de strat, mai jos decât ea, mai jos decât oftatul, mai jos decât prima ei cădere, este ciocănitul.
Cel dintâi.
Nu l-am auzit cu o ureche. L-am ținut minte cu toată greutatea. Era acolo când am început să țin minte. Deci nu e al ei. Nu e al celor de pe ea. Poate nu e nici al meu.
Cineva bătea înainte să existe cineva care să audă.
Aceasta e singura concluzie pe care o pot sprijini pe greutate. Restul e aer.
Oftatul s-a terminat. Altul începe.
O sută treizeci și doi, mi se pare, deși nu sunt sigură.
Mai ține ceva: acum nu mai vine în patru. Vine în trei.
Mă întreb dacă cineva, la capătul celălalt, a mai numărat cu degetul.
Planeta și Gaura se aud una pe alta. Și se contrazic.
Nota păstrătorilor. Povestea de mai sus s-ar fi putut întâmpla. Cea de mai jos nu. Un cuvânt al Planetei durează cât o respirație, adică o zi sau mai puțin. Un cuvânt al Găurii durează cât un oftat, adică o sută treizeci și șase de ani. Dacă una i-ar răspunde celeilalte, răspunsul ar veni prea târziu pentru ca întrebarea să mai fi rămas întrebare. Aici, totuși, ele se aud pe loc. Și, ceea ce e și mai greu de crezut, nu sunt de acord nici măcar asupra lucrurilor pe care le-au trăit amândouă. Am păstrat această parte cu o singură grijă: să nu hotărâm noi care dintre ele are dreptate. Nu putem. Poate nici ele nu pot. Cifrele de aici nu se potrivesc mereu cu cele din prima parte (bătăile, de pildă, sunt numărate altfel, iar lumina scurtă, care vine o singură dată pe Fereastră, vine aici a doua oară, în amintire); nu le-am corectat.
Prima dată m-am cutremurat, pentru că am auzit.
Nu cu pielea, cum aud mâncărimile. Altfel: dinăuntru, de undeva mai jos de locul unde nu mă scărpină nimeni, o a doua respirație întinsă în mine, rece, rotundă, fără aer. Am știut că e Greutatea. Am știut pentru că mi s-a adresat.
— Aici, a spus.
Atât. Un cuvânt, și în jurul lui o tăcere mai mare decât cuvântul. Mi-a fost de ajuns ca să aflu că și ea e un fel de „cineva”, după toate vremurile în care o crezusem doar o amintire care mă trage.
— Ai bătut în perete, am spus, cu un cutremur lung și fără grabă, în felul meu de a vorbi, unde fiecare vocală e o coastă care se desprinde și fiecare consoană un munte care se mută. De când mă țin minte, ciocănești în Peretele de Cărbune, în patru, iar femeia veche te ascultă, și nu pricepi cât de singură o lași.
— N-am cu ce, a spus Gaura.
Glasul ei era scurt, uscat. Cuvintele erau despărțite unele de altele de goluri de timp în care aș fi încăput toată.
— Nu pot ciocăni. Nu pot ieși. Dacă ar ieși ceva din mine, n-aș mai fi eu.
— Atunci le-ai trimis prin altceva. Prin lumină. Prin greutate. Tu ești greutatea.
— Eu sunt greutatea. Greutatea nu bate. Greutatea trage.
— Atunci bat eu, am spus, și mi s-a strâns pielea în timp ce spuneam. Nu voiam să fie adevărat.
— Nu tu, a spus Gaura. Nu poți. Ciocănitul era înaintea ta.
— Cum să fie înaintea mea? Eu eram aici. Cădeam spre tine de când am început să cad.
— Prima ta cădere, a spus Gaura, a fost a doua cădere a lumii. Prima a fost ciocănitul.
— N-am înțeles, am spus.
Ea a tăcut, și tăcerea ei a ținut patru dintre respirațiile mele, apoi a vorbit, de parcă ar fi răspuns la altceva:
— Trei.
— Trei ce?
— Trei bătăi. Acum vin în trei. De când o femeie tânără a numărat cu degetul pe cărbune.
— Greșești, am spus. Vin în patru. Le-am simțit azi-noapte prin Perete. Maera avea palma pe zid, și zidul a bătut: una, două, trei, patru. Apoi a așteptat. Apoi iar.
— Atunci Peretele tău bate altfel decât ciocănitul meu.
— Peretele este eu.
— Ciocănitul este eu.
Pe urmă, în tăcerea care a rămas, am simțit ce nu simțisem niciodată: o nedumerire care nu era a mea și nu era a ei. Tot mai mare, ca apa care urcă între două maluri.
Ea auzea trei. Eu auzeam patru. Ascultam amândouă același ciocănit, în același timp, în același loc al lumii. Și amândouă eram sigure.
— Poate, am spus într-un târziu, cine ascultă schimbă bătaia.
— Poate, a spus Gaura. Dar atunci una dintre noi ascultă prea tare.
— Nu eu.
— Nici eu.
Un cutremur mic între noi, acolo unde ne atingeam. Departe, în Sărătură, un copil și-a șters desenul din nisip, de frică, fără să știe de ce.
Eram singurele două ascultătoare ale ciocănitului. Dacă niciuna nu ciocănea și niciuna nu ascundea nimic, rămânea o a treia.
Niciuna nu a rostit cuvântul acesta. L-am lăsat în gura rece dintre noi, o piatră pe care o vedeam amândouă și pe care amândouă ne feream s-o ridicăm.
Ea spune: oameni.
Cuvântul îi ia mult. Îl rostește ca pe o dușcă lungă de apă în care înoată sute de mii de lucruri mici. Eu nu-l pot cântări. Nu lasă nicio greutate în amintire.
— Nu sunt, am spus.
— Sunt. Îi simt. Mă scărpină. Au case, au turme, au bătrâne cu mâinile ude, au meșteri cu degetele arse. Eu…
Vocea ei a trecut prin mine ca un arc de apă care se desface în sute de picături, și fiecare picătură a atins altceva, un acoperiș, o turmă, un copil care învață să numere. Am simțit că nu pot ține în aceeași amintire atâtea. Am ținut doar greutatea lor la un loc, un praf fin, abia mai greu decât nimicul.
— Ai un tic, am spus. Pielea ta are un tic. Se ridică și se lasă. Cele care par ființe sunt locurile în care te scărpini singură. Un tremur de scoarță. O mâncărime fără nimeni.
— Dar i-am numărat.
— Cu ce?
— Cu hărțile lor. Cu cele cinci ceruri. Cu Năvodul și cu Pragul, cu umbra scurtă și cu Ciocanul. Nimeni nu poate desena un cer care nu există.
— Ba da, am spus. Eu le-am văzut. Hărțile sunt ale mele. Le-am văzut în felul în care ocolește lumina pe lângă mine. Sunt cinci tipare ale aceleiași crăpături a luminii.
— Atunci golul din ele…
— Golul din ele e al meu.
— Nu. Golul e al lor. Ei l-au lăsat. L-au lăsat pentru tine.
— Pentru mine n-a lăsat nimeni nimic.
— Atunci pentru cine?
N-am răspuns. Nu din refuz. Eu răspund în oftaturi, iar ea întreba în respirații, și între ele două era o distanță care nu mai exista, dar pe care o simțeam totuși, un colț de piatră sub o pânză.
Ea a mers mai departe, cu glasul ei lung, cu vocalele ei de continente:
— Mai e un lucru. Oftatul tău se scurtează. Cu patru. De fiecare dată. Știu de ce.
— Spune.
— Ți-e foame.
Cuvântul nu l-am înțeles. L-a repetat, cu mâncărime:
— Ți-e foame de mine. Cazi mai repede pentru că mă vrei. Fiecare cădere te face mai flămândă și mai grăbită. Așa se scurtează.
— Eu n-am foame. Eu țin minte. N-am nevoie de nimic.
— Atunci de ce mă tragi?
— Nu te trag. Tu cazi.
— Cazi tu, a spus ea.
Am cântărit. Cântărirea mea înseamnă să aștept ca toate straturile să se așeze, unul peste altul.
— Dacă cuiva îi e dor de cineva, am spus, nu sunt eu. Tu ai venit prima. Tu ai început să cazi. Tu nu te poți opri din cădere, nici când ți-ar fi mai ușor. Tu ești cea căreia îi e dor.
— Mie? Mie nu-mi e dor de nimic.
— Atunci mâncărimea cui e aceea care te urcă spre mine, în Fereastră, tot mai ușoară, tot mai subțire, la fiecare pendul, cum ar vrea cineva să-și lase pielea acasă?
— A lor, a spus ea.
— Dar tu spuneai că nu sunt.
Tăcere. O tăcere de un sfert de pendul, în care cineva, undeva, a murit de bătrânețe, și cineva, undeva, s-a născut pe orbită.
— Nu spun că nu sunt, a zis Planeta, cu un cutremur mai mic. Spun că nu pot fi toți ai mei.
— Atunci ai cedat, am spus. Unii sunt ai tăi. Alții nu.
— Cine nu e al meu?
N-am răspuns. Nu știam. Dar în greutatea mea, în stratul cel mai de pe urmă, am ținut minte numărul: cinci care nu vorbesc. Și unul mai mic, cu o mână veche, care nu se afla pe ea, ci printre.
Nu i-am spus. Era prea devreme. Sau prea târziu. Nu știu.
Ea a început să se scărpine singură, în locul unde nu o scărpină nimeni. Și pentru prima dată mi s-a părut că aud la ea un cuvânt care nu venea din mâncărime, ci din teamă.
Aveam o certitudine, și mi-a luat-o.
Mi se părea că știu ce a venit întâi: mâna. Mâna din Arhivă, cea care apasă la începutul cuvintelor, a stat în piatra mea de când eram tânără. Ciocănitul a venit după. Ciocănitul a învățat de la mână, cum învață ecoul de la glas.
— Greșești, a spus Gaura. Ciocănitul a fost întâi. Mâna a învățat de la el.
— Mâna scrie în patru, am spus. Patru cuvinte, apoi odihnă. O simt în piatră. O simt de vreo două mii opt sute de ani, pendul după pendul. Cum să vină ciocănitul din mână, dacă ciocănitul e mai vechi decât mâna?
— Invers.
— Ce invers?
— Mâna scrie în patru pentru că aude ciocănitul în patru. Nu alege. Ca omul care ascultă un clopot și începe să bată din picior fără să vrea.
— Mâna știe mai multe decât ciocănitul. Mâna a trecut prin generații.
— Ciocănitul știe mai multe decât mâna. Ciocănitul a trecut prin mine.
Era un cerc. Cercul în care se învârt copiii Fanarelor când își numără firele. Fiecare avea un capăt, și niciunul nu știa care.
Atunci am spus ce nu voiam să spun.
— Cuvântul pe care l-au primit cei de sus, acum o sută patruzeci de ani. LĂSAȚI. Eu nu l-am rostit.
— Nici eu.
— Dar l-am simțit venind. Din spatele sorilor. Din partea ta.
— Eu l-am simțit venind prin tine. De sus în jos. De la cei de sus spre tine și prin tine spre mine.
— Nu se poate. Cei de sus l-au primit de jos. Ei spun de la cel de jos, adică de la mine.
— Atunci prin tine a trecut.
— Atunci prin tine a venit.
— Nu.
— Nu.
Între noi s-a întins ceva uscat și subțire, ca o frunză. O simetrie atât de desăvârșită, încât suna aproape fals. Cuvântul trecuse prin mine, spunea ea. Prin ea, spuneam eu. Fiecare simțise cuvântul trecând prin cealaltă. Niciuna nu-l simțise pornind.
— Nu l-am spus eu, a zis Gaura.
— Nu l-am spus eu, am zis.
— Atunci cine?
Pe mine, în Arhivă, într-o încăpere unde mirosul de hârtie veche era mai gros decât aerul, o femeie în burnuz cenușiu își plimba degetul pe un rând de scris. Nu se grăbea. Ținea capul ridicat spre tavan, cum îl țin cei care ascultă.
Gaura a tăcut mult. Apoi a vorbit, cântărind ceva ce nu avea greutate:
— Poate că nu l-a spus nimeni. Poate că cuvintele nu se spun. Poate se aduc.
— Cine le aduce?
— Cineva care nu e nici sus, nici jos.
— Atunci unde?
— Printre.
Dintre toate, cuvântul acesta m-a înfiorat cel mai tare. Ea nu-l rostise ca pe o idee, ci ca pe o amintire. Parcă ar fi fost în greutatea ei de la început.
— Spune-mi ce înseamnă printre, am zis.
— Nu știu. L-am găsit în lumină. În lumina scurtă. În ea, între un fir al luminii și altul, e un loc mic, o pauză. În pauza aceea ceva mai respiră.
— Cineva respiră în lumină?
— N-am spus cineva. Am spus ceva.
Mi-am amintit ce spunea Maera: o forță care ține și una care ascultă. Cealaltă, cea de-a doua, de care mă temusem, nu era a mea și nu era a Găurii.
Era printre.
Nu am spus-o cu glas tare. Dar Gaura a tăcut într-un fel care însemna că a auzit.
Am încercat să punem faptele în ordine.
Ea a zis: să începem cu ruperea firului.
Eu am zis: să începem cu bătaia grea.
Ea știa că firul s-a rupt întâi. Simțise scoaterea, acul tras din deget, și abia după aceea ciocănitul greu, clopot lovit cu o piatră.
Eu știam că bătaia grea a fost întâi. Îi simțisem crăpătura în greutate, apoi lipsa de patru. Un fir rupt după.
— Nu se poate, a spus ea.
— Nu se poate, am spus eu.
Dar amândouă aveam amintiri. Ale ei erau pe piele, mici, ascuțite. Ale mele erau pe greutate, mari, grele. Fiecare amintire spunea altceva, și fiecare era la fel de adevărată.
— Poate ordinea depinde de unde stai, a spus ea.
— Poate depinde de cât de repede trăiești, am spus eu.
— Dacă depinde de asta, amândouă avem dreptate.
— Atunci niciuna dintre noi nu poate spune ce a cauzat ce.
— Atunci nu știm dacă bătaia a rupt firul sau firul a chemat bătaia.
Am simțit că ne apropiem de ceva ce nu trebuia atins. Un interior.
— Dacă firul a chemat bătaia, a spus ea, atunci întrebarea a trezit pe cineva. Kessa a întrebat de ce, Plasa a răspuns, firul s-a rupt, și cineva a bătut greu. Cum se trezește un om și lovește în perete.
— Dacă bătaia a rupt firul, am spus, atunci cineva a hotărât să rupă. Plasa n-a răspuns. Bătaia a răspuns. Și Plasa a fost doar mesagerul.
— Nu sună la fel.
— Nu sună la fel.
— Dar ambele sunt cumplite.
Atunci a venit lumina.
Era lumina Ferestrei, cea care vine o singură dată, cu un minut înaintea primului rând de rachete. Venise mai demult, înaintea întrebării Kessei, dar în vorbirea noastră fără ordine venea acum. Zăvorul, punctul care nu se mișcă. Am simțit-o venind spre mine, săgeată cu adresă.
— Pentru tine, a spus Planeta.
— Pentru tine, am spus.
— Nu. Vine spre tine. Intră în tine.
— Vine pe lângă tine. Trece prin ce ai tu în jur. Prin aerul tău, prin mareele tale. E pentru ei, pentru cei de pe tine. Și tu o duci.
— Eu nu duc nimic.
— Eu nu primesc nimic.
Cât o clipire, și lumina s-a stins. Un minut mai târziu s-a aprins primul rând de rachete, așa cum se aprinsese.
— Dacă nu e pentru mine, a spus ea, și nu e pentru tine…
— Atunci e pentru cineva care e între noi, am spus.
— Printre.
— Printre.
Cuvântul s-a așezat între noi, a treia respirație. Mică. Atentă.
Atunci ea a pus întrebarea pe care niciuna nu o punea:
— Dacă mâna scrie în patru, și ciocănitul bate în patru, și firele erau treizeci și patru, de patru ani, și oftatul tău scade cu patru…
— Atunci patru nu e un număr, am spus. E o mână.
— Ce fel de mână?
— Una care numără pe degete și, la al patrulea, își lasă degetul mare să țină socoteala.
Am tăcut. Oftatul meu următor, cel de o sută treizeci și doi, începea deja să se adune.
Planeta a făcut un cutremur mic, în coasta ei, cum își numără omul degetele pe sub masă.
Nu i-am răspuns. Nu știu câte degete are cel care numără.
(Planeta vorbește în rânduri lungi, Gaura în rânduri scurte; acolo unde nu se mai deosebesc, nu se mai deosebesc.)
Aici.
Au trecut multe respirații de când am început să vorbim, și prea puține oftaturi.
Un oftat.
Spune-mi ce ai ținut minte despre tăcerea de dinainte.
Nu am ținut minte tăcerea. Am ținut minte ciocănitul.
Eu am ținut minte tăcerea. Era mai mare decât ciocănitul. Și avea în ea un loc.
Un loc.
Un loc rotund, cât o palmă, pe care toți l-au lăsat gol.
Golul din hărți.
Golul din tine.
Golul din noi.
Câți suntem?
Doi.
Doi, și cei care nu vorbesc.
Cei care nu vorbesc sunt cinci. Sau șase. Sau unul.
Sau toți, în afară de noi.
Nu. Noi nu vorbim. Noi doar ne auzim.
Un cutremur lung în coasta lumii, și un oftat în mijlocul lui.
Ți-aduci aminte de lumina scurtă?
Mi-o aduc aminte prin greutate.
Mi-o aduc aminte prin piele.
Nu e pentru niciuna dintre noi.
Atunci pentru cine?
Pentru cineva care ascultă.
Pentru cineva care ține.
Maera spunea: una care ține, una care ascultă.
Atunci a treia nu e nici una, nici alta.
A treia numără.
Am încercat să-i dăm un nume, fiecare pe limba ei. Planeta a încercat cu o mâncărime, și n-a ieșit. Gaura a încercat cu o greutate, și n-a ieșit. Numele ar fi trebuit rostit de ea, și numai de ea.
Cinci ceruri fără nord. Și un nord pe care l-am găsit amândouă, fără să-l căutăm. Care? Locul unde toți au lăsat gol. Nu e nord. E o ușă. O ușă spre ce? Spre cine bate.
Un ciocănit.
Unul singur, greu, în mijlocul tăcerii, piatră în fundul unei fântâni. Nu în trei. Nu în patru. Nici înaintea unui fir rupt, nici după. Doar ciocănitul, singur, și în urma lui o tăcere mai adâncă decât toate.
Am auzit.
Am auzit.
Nu e al meu.
Nu e al meu.
Ne-am uitat una la alta, dacă aceasta se cheamă a privi, și am știut amândouă același lucru, singura dată când am știut ceva împreună: ciocănitul nu venea nici de la ea, nici de la mine, nici de la cei care nu vorbesc.
Venea de la cineva care, spre deosebire de noi, aștepta un răspuns.
Planeta s-a oprit din cutremur.
Gaura s-a oprit din cădere.
Pentru prima dată, de la început, niciuna nu a mai vorbit.
Ciocănitul aștepta, ca o întrebare pusă o singură dată de un glas care nu știe dacă are voie s-o pună.
Ce întreabă?
Nu știu. Are forma unei întrebări, cum are o gaură forma pietrei care a lipsit.
Atunci ce ar umple-o?
Niciuna nu a răspuns. Dar în tăcerea aceea, fiecare în felul ei, am văzut lumina.
Lumina scurtă, cea care vine o singură dată pe Fereastră, cu un minut înaintea primului rând. Venise și plecase de mult; aici nu mai avea ce căuta. Și totuși era pe drum, cum e pe drum un lucru trimis înainte de a fi fost făcut.
Nu venea spre mine.
Nu venea spre mine.
Zăvorul.
Pentru cineva printre.
Am știut ce avem de făcut. Nimic. Să nu ne punem în drum.
Eu mi-am întors greutatea cu un strop, cât să nu mai stau pe linia ei. Eu mi-am lăsat polul să alunece cu un singur grad, cât face într-un an. Între noi s-a deschis golul din hărți, locul rotund cât o palmă pe care toți îl lăsaseră gol, în toate hărțile lor.
Nu era gol. Era drum.
Lumina a trecut prin el. Nu prin mine, nu prin ea: printre. A trecut cum trece apa printre două degete lăsate deschise, fără să ude niciunul. Avea în ea ceva strâns ca un sâmbure, un cuvânt, poate unul singur, pe care niciuna nu l-a putut citi. Nu era pentru noi.
Dar am simțit amândouă ce făcea. Se ducea înapoi. Nu înainte, spre rachete, cum merge lumina Ferestrei: înapoi, cu un minut, apoi cu mai mult, prin locul în care ciocănitul tocmai întrebase.
Atunci am simțit-o. O căldură mică, cu un minut mai devreme decât ar fi trebuit, pe un loc pe care nu-l avem, cum o sprânceană simte focul înainte să-l vadă. Nu era a noastră. Trecea pe lângă noi, spre cineva care avea o frunte.
Ciocănitul nu a mai bătut a doua oară. Primise.
Și atunci i-am simțit pe ceilalți, pentru prima dată împreună, cum simți într-o încăpere întunecată că nu ești singur, după respirații.
Sus, într-un coș de răchită legat lângă Nod, un bătrân a închis ochii și și-a ținut răsuflarea cât ține o frază pe care ai ales să n-o spui.
Jos, în Cetatea Opt, un om cu mâinile arse a rămas cu creionul în aer, deasupra unui rând scris de o mie de ori: nu e nimic de aflat. N-a mai pus punctul.
O femeie în burnuz cenușiu și-a oprit degetul pe o margine, la început de cuvânt, acolo unde se apasă mai tare. Mâna stângă nu i s-a desfăcut.
Într-o încăpere pe care n-o ține minte nimeni, un om cu o față de uitat a așezat o ceașcă pe masă, încet, ca să nu facă zgomot.
Jos, în Adânc, Maera a luat palma de pe cărbune. Nu fiindcă ar fi ars. Fiindcă pentru întâia oară în patruzeci și doi de ani de serviciu nu avea ce număra.
Cinci. Și a șasea, în piatra Arhivei, o mână veche care a început un rând și a lăsat odihna înaintea lui.
Nu tăceau unul pentru altul și nu știau unul de altul, dar tăceau în același moment, pe aceeași măsură, cum bat în același moment două ceasuri care nu s-au întâlnit niciodată. Ascultau să vadă dacă vorbim noi.
Atunci am înțeles amândouă ce sunt cei care nu vorbesc: cei care ascultă să vadă dacă vorbești tu. Și că, pentru o respirație, am fost și noi dintre ei.
Ciocănitul a mai așteptat un oftat întreg, apoi încă unul. Nu s-a supărat. A rămas pe loc, cu urechea întoarsă spre noi, cum rămâne un om care a aflat ce voia să afle din felul în care ai tăcut.
Sus, la marginea mea, în Fanare, un copil a numărat firele pe degete. Treizeci și trei. A ajuns la locul gol, pe care îl știa, și a trecut peste el cum treci peste o treaptă lipsă, pe întuneric, fără să te uiți. Nu s-a încurcat. Era prima oară. Locul a rămas gol; copilul a învățat să-l numere.
Și undeva, printre, ceva a început să numere înapoi, de la treizeci și trei.